Selectați pagina

Fără Dumnezeu omul este lipsit de bucurie și de nădejde

Fără Dumnezeu omul este lipsit de bucurie și de nădejde

Astăzi, multă lume suferă în felurite chipuri și de aceea mult se neliniștește. Nu există om care să nu treacă prin acest cuptor. Este vorba despre o puternică experiență universală.

Durerea profundă și felurită aduce de obicei mâhnire, întristare și tulburare. Boala aduce aminte de înfricoșătoarea moarte. Încercările prin care trecem ne strică planurile, ni le spulberă, ne schimbă cele programate și plănuite. Epoca de bunăstare nu îngăduie nici o durere. Ci vorbește mereu despre fericire, confort și despre netulburata iubire de materie. Există o aversiune față de durere, de osteneală și de trudă. Omul le vrea pe toate repede, ușor, fără osteneală, fără nici o cheltuială și întârziere.

Dar durerea pricinuiește un câștig bogat și un mare folos celui pe care o suferă. Când suferi, te gândești la tine, la viața ta pierdută, la viitorul tău nesigur, la greșelile tale, la patimile tale, la cuvintele rostite în zadar, la multele tale lipsuri. De la critica continuă trece la autocritică severă. Îl întâlnește pe Dumnezeu înlăuntrul său. Durerea ascunde taine. Nu există nici o dispoziție masochistă, ci observând cum inima sa de piatră se înmoaie, se emoționează și se minunează. Atunci în mijlocul durerii află adevărata și curata bucurie, care-l face să mulțumească să primească o stare, care cu puțin înainte îi era imposibil s-o accepte. Este vorba despre taina durerii, care-l preface pe om și, în mijlocul durerilor bolii sale, îi dăruiește o altă minunată pace.

Omul contemporan, nevrând deloc să sufere, suferă mai mult. Multul confort i-a pricinuit plictiseală. Multa odihnă l-a obosit. Omul suferă deoarece îi lipsește ceva. Și astfel este nevoit să suporte, să rabde ceva nedorit, să sufere și să se chinuiască. Cineva suferă când trece prin ceva neplăcut și-i pricinuiește durere. Nu vrea asta, dar o primește de nevoie. Durerea este consecința abuzului de libertate umană. Urmarea păcatului este durerea. Dar durerea conlucrează la mântuirea omului, după ce el, robit de continua vânare a plăcerii neîngăduite, și-a umplut viața de suferință fără sens. Și fiindcă a învățat astfel și nu vrea să se nevoiască, ca să se elibereze de patimile puse în mișcare de demoni, Dumnezeu îngăduie durerile și încercările, astfel încât, prin ele, să fie ajutat și să se pocăiască.

În viața noastră durerea nu este acceptată în chip fatalist, ca un rău necesar, în chip pasiv și cu un sentiment de vinovăție, ci așezați la umbra Crucii, unde Un Nepătimitor a pătimit pentru noi cei pătimași. Astfel omul, în boala sa, își află sănătatea sa sufletească. Boala se face un medicament puternic. Cu răbdare de bunăvoie va putea răbda cineva durerile mari și neașteptate și va fi povățuit la fericita răbdare și odihna sufletească. Durerea se face medic, terapeut, binefăcătoare și mântuitoare. Și acolo unde credea că nu există lumină, viață și înviere, tocmai acolo renaște, se preface și își descoperă aripile sale.

Fără Dumnezeu omul este lipsit de bucurie și de nădejde. Greutățile sale zilnice devin absurde, de neridicat, fără sens. Îl fac să se întristeze, să deznădăjduiască. Dacă creștinii se descurajează, înseamnă că nu-și ridică Crucea de bună voie, cu plăcere și cu doxologie. Atunci credinciosul se familiarizează cu moartea și nu se teme. În absența lui Dumnezeu intră frica, spaima și deznădejdea. Nu ne aparține nouă vindecarea imediată a durerii, ci cunoștința și legătura cu Dumnezeul cel viu.

Durerea îl poate povățui pe om să-L afle pe Dumnezeu. Îl poate și pierde. Să nu ne facem piedică în calea acestei întâlniri cu cugetările noastre nepotrivite. Hristos este totul, este Izvorul vieții, centrul bucuriei. Așadar, toți cei îndurerați să alerge la El, ca să se bucure cu adevărat. Marea dragoste îl face pe cel îndurerat să nu țină seama nici chiar de cele mai puternice dureri. Hristos îi înarmează pe credincioșii Săi în înfruntarea diferitelor dureri și suferințe. Unui necredincios îi vine foarte greu să suporte cu răbdare orice durere, această veșnică enigmă.

Societatea noastră contemporană civilizată i-a izolat pe cei îndurerați în azile, ca să nu ne deranjeze. Dar uităm că durerea ne unește prin a compătimi și a într-ajutora. Cel care suferă compătimește mai ușor, împreună-pătimește și sprijinește. Într-adevăr, durerea obosește, dar te poate duce pe căi pe care niciodată nu ți le-ai închipuit, unde vei vedea sinele tău adânc și necunoscut, unde vei cunoaște pe necunoscutul Dumnezeu în sinele tău, când vei privi cu mai multă îngăduință la aproapele-fratele tău. Atunci cu adevărat durerea va deveni vindecătorul tău și vei mulțumi că te-ai îmbolnăvit. Vei înțelege durerea celorlalți. Nu vei zbura, ci vei călca pe pământ și vei crede că drumul vieții tale nu este presărat numai cu petale de trandafiri, ci cu trandafiri care au și spini.

Așadar, este trebuință de curaj, tărie, răbdare și nădejde.

Monahul Moisi Aghioritul

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *