Selectați pagina

Făcătorul de pace face din sine şi din celălalt “un singur om” în Hristos

Făcătorul de pace face din sine şi din celălalt “un singur om” în Hristos

Cuvîntul VII (“Despre Fericiri”, Sf. Grigorie de Nyssa)
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Toate cele ale sfinţitului cort al mărturiei, pe care l-a alcătuit legiuitorul izraeliţilor după chipul arătat lui de Dumnezeu în munte, toate cîte se cuprindeau înşirate înăuntru erau, una cîte una, sfinte şi sfinţite. Iar cea mai dinăuntru parte, în care nu se putea intra şi umbla, se numea Sfînta Sfintelor. Această numire întărită arăta, socotesc, că ea nu se împărtăşea de sfinţenie în acelaşi grad cu celelalte, ci pe cît se deosebea sfînta şi sfinţita, de ceea ce era comun şl întinat, cu atlt acea parte în care nu se putea intra era mal curată decît cele sfinte din jurul ei.

Socotesc deci, că în acelaşi fel, toate fericirile arătate nouă în muntele acesta, cîte ni le-a spus mai înainte Cuvîntul, sînt una cîte una sfinte şi sfinţite; dar ceea ce ni se dă acum spre tîlcuire e cu adevărat de nestrăbătut şi Sfînta Sfintelor. Căci dacă a vedea pe Dumnezeu e un bine care nu poate fi întrecut de nimic, a se face fiul lui Dumnezeu e, numaidecît, mai presus de orice fericire.

Care e deci înţelesul acestor cuvinte ? Ce dar cuprinde o astfel de făgăduinţă dată prin aceste cuvinte ? Orice ar înţelege mintea prin ea, ceea ce se făgăduieşte e mai presus de această înţelegere. Dacă vei numi ceea ce se făgăduieşte prin fericirea aceasta : binele, cinstirea, înălţimea, ceea ce se făgăduieşte e mai mult decît înţelesul cuvintelor , ceea ce se primeşte e mai presus de rugăciune, darul mai presus de nădejde, harul mai presus de fire.

Ce este omul pus faţă în faţă cu firea dumnezeiască ? Care cuvînt al Sfinţilor să-l rostesc, prin care se înfăţişează micimea omului ? După Avraam, el e «pămînt şi cenuşă» (Fac, 18, 27) ; după Isaia, «iarbă» (îs., 40, 6) ; după David, nici iarbă, ci «asemenea ierbii» (Ps. 36, 2). Căci cel dinţii zice : «Tot trupul e iarbă» ,iar al doilea zice : «Omul, oa iarba». După Eclesiast, e «deşărtăciune» (1, 2) ; după Pavel, «vrednici de plîns» (I Cor., 15, 19). Căci cuvintele cu care se numeşte Apostolul se potrivesc întregului neam omenesc. Acesta este omul.

Dar Dumnezeu ce este ? Cum voi spune ce este Cel pe care nu e cu putinţă nici să-L văd, nici să-L prind cu auzul, nici să-L iau în inimă? [1] Cu ce cuvinte voi vesti firea Lui ? Ce pildă a binelui acestuia am în cele cunoscute ? Ce cuvinte noi voi născoci pentru a face înţeles pe Cel negrăit şi nespus ? Am auzit Scriptura cea de-Dumnezeu-in-suflată spunînd lucruri mari despre firea cea mai presus de toate. Dar ce sînt ele faţă de firea aceea însăşi ? Căci cuvîntul a spus atîta cit poate încăpea în mine, nu cit este Cel pe care Îl arată. Căci precum din cei ce primesc aerul, fiecare primeşte după lărgimea lui, unul mai mult, altul mai puţin şi cel ce are în sine aer mai mult nu a luat în sine tot aerul, ci şi el a luat din tot aerul cît a putut, aşa şi cuvintele despre Dumnezeu ale Sfintei Scripturi, care ne-au fost spuse prin Duhul Sfînt de către purtătorii de Dumnezeu, sînt înalte şi mari şi mai presus de toată mărimea faţă de măsura înţelegerii noastre, dar nu se ating de adevărata mărire a Lui. «Cine a măsurat, zice, cerul cu palma şi a luat apoi toate în mină şi pămîntul în pumni ?». Cuvîntul prorocesc a arătat prin aceste măreţe rostiri o parte a lucrării dumnezeieşti, dar însăşi puterea din care porneşte lucrarea, ca să nu zic firea din care este puterea, n-a spus-o, nici n-a gîndit să o spună [2]. Ba şi mustră prin cuvînt pe cei ce dau dumnezeirii unele chipuri prin presupuneri, spunînd ca din partea lui Dumnezeu : «Cu cine M-aţi asemănat?» (Ieş., 40, 6), zice Domnul. Acelaşi sfat îl dă şi Eclesiastul prin cuvintele sale : «Să nu te grăbeşti să scoţi cuvînt înaintea feţei lui Dumnezeu. Că Dumnezeu este în cer sus şi tu, pe pămînt jos» (Ecl., 5, 1). El arată, socotesc, prin depărtarea stihiilor una de alta, în ce măsură e mai presus firea dumnezeiască, de gîndurile pămînteşti.

Cel ce este astfel şi aşa de mare, Care nu poate fi nici văzut, nici auzit, nici cugetat, pe omul, care e socotit ca nimic între cele ce sînt: cenuşă, iarbă, deşertăciune, şi-l face casnic, fiind ridicat de Dumnezeul tuturor la treapta de fiu. Ce mulţumire vrednică de acest dar s-ar putea găsi să-I fie adusă ? Prin ce cuvînt, prin ce cugetare, prin ce mişcare de recunoştinţă s-ar putea lăuda acest har covîrşitor ? Omul e ridicat peste firea lui, e făcut din muritor, nemuritor ; din întinat, neîntinat; din trecător, veşnic şi peste tot, din om, dumnezeu. Căci cel învrednicit să se facă fiu al lui Dumnezeu va avea, fără îndoială, în sine, cinstea Tatălui şi e făcut moştenitor al tuturor bunătăţilor părinteşti. O, uriaşă dărnicie a bogatului stăpîn! O, mînă largă! Cît de mari sînt darurile comorilor negrăite ! [3]

Firea cea căzută în necinste din pricina păcatului o ridică aproape la aceeaşi cinste cu Sine, din iubirea Sa de oameni. Căci dacă ne face prin har ceea ce este El după fire, ce altceva ne dă decît deopotrivă cinstire cu Sine, prin înrudire ?

Deci cununa este aceasta. Dar, care e lupta pe care o încununează ? De se va face făcător de pace, zice, va fi încununat cu harul înfierii. Mie mi se pare că şi fapta căreia i se făgăduieşte o astfel de răsplată este un alt dar. Căci, ce este mai dulce între cele năzuite de oameni în viaţă, decît c vieţuire paşnică? Pentru că orice ai numi între cele) dulci viaţă, are nevoie de pace ca să fie dulce. Căci, dacă le-ai avea toate clte se preţuiesc în viaţă : bogăţie, sănătate, soţie, copii, casă, părinţi, slujitori, prieteni, pămînt şl mare, dintre care fiecare se îmbogăţeşte prin cele proprii, grădini ca ralul, vite, băi, locuri de joc, de sport, locuri de desfătare pe seama tinerilor, şi toate cite se născocesc pentru plăceri, dacă s-ar mai adăuga la acestea spectacolele plăcute, concertele muzicale şi orice altceva prin care se îndulceşte viaţa celor ce umblă după desfătări, — dacă le-ai avea pe toate acestea, dar bunul păcii ar lipsi, ce folos a-i avea de ele odată ce războiul te-ar împiedica de la bucuria de aceste bunătăţi ? Deci pacea însăşi este dulce celor ce se împărtăşesc de ea şi îndulceşte cele preţuite în viaţă.

Frate cu noi, dacă ne alipim de El. Toată cunoştinţa, toată puterea, toată fericirea Tatălui ni se fac proprii pentru că El Se uneşte cu noi, odată ce e unit cu Fiul Său devenit om, dacă noi primim să ne unim cu Fiul Său. Toate comorile dumnezeieşti nesfîrşite ni se fac proprii în forma trăirii lor omeneşti. Trupul omenesc devine nestricăcios, transparent de strălucirea puterilor dumnezeieşti, îmbrăcat in ele, iradiant al lor.

Dar şi dacă păţim, în pace, vre-o nenorocire de felul celor omeneşti, răul acesta, amestecat cu binele, se face mai uşor celor ce-l pătimesc. Insă şi cînd războiul ne strîmtorează viaţa, el ne face într-un fel oarecare nesimţitori faţă de celelalte pricini de întristare. Pentru că nenorocirea de obşte covîrşeşte, prin durerile ei, pe cele singulare. Căci doctorii spun de bolile trupeşti că dacă două dureri se nimeresc să vină deodată într-un trup, numai cea mai mare e simţită, iar răul mai mic îşi ascunde durerea, fiind acoperit de puterea celui ce covîrşeşte. Tot aşa, relele războiului covîrşind în dureri, îi fac nesimţitori pe oameni faţă de durerile lor singulare. Dar dacă sufletul e amorţit în simţirea suferinţelor sale de lovitura relelor de obşte ale războiului, cum va păstra simţirea celor dulci ? Căci iată armele şi caii cei îmbrăcaţi în zale, trîmbiţa răsunătoare, rîndurile de luptători purtători de lănci, scuturile strîns învecinate, coifurile cu pene trase pe feţe în chip înfricoşător, ciocnirile, năvălirile, amestecările, luptele, uciderile, fugile, urmăririle, strigătele, vaietele, pămîntul udat de sînge, morţi călcaţi în picioare, răniţi părăsiţi şi toate cîte au loc în asprele întîmplări ale războiului! Oare cel aflat în acestea are timp să-şi îndrepte gîndul spre amintirea a ceea ce îl veseleşte ? Iar dacă îi intră în suflet amintirea vreunui lucru plăcut, nu i se face adaus de nenorocire amintirea la cele scumpe, intrată în gînd în timpul atîtor primejdii ? Aşadar, Cel ce ţi-a dat ţie plată, dacă te-ai despărţit de relele războiului, ţi-a făcut două daruri : unul este cununa, celălalt însăşi lupta. Deci chiar dacă nu i s-ar da nădejdii acestuia nimic, însăşi pacea prin ea însăşi e mai de preţ pentru cei ce au minte, decît orice alt lucru năzuit. în aceasta se poate cunoaşte mărimea covîrşitoare a iubirii de oameni (a lui Dumnezeu), că marile răsplăţi nu se dăruiesc în formă de dureri şi osteneli, ci, într-un fel oarecare, în formă de stări fericite şi bucuroase, dacă darul de căpetenie al celor ce se veselesc e pacea, pe care voieşte să o albă fiecare atît demare, încit să nu o aibă numai el, ci să o împartă din belşugul prisositor şi celor ce nu o au [4] .

Căci zice : «Fericiţi făcătorii de pace». Iar făcătorul de pace este cel ce dă pace altuia. Insă n-ar împărtăşi-o cineva altuia, dacă n-ar avea-o el însuşi. Deci mai întîi voieşte să fii tu însuţi plin de bunătăţile păcii, apoi să dai din bine şi celor lipsiţi de el şi să nu iscodească cuvîntul o tîlcuire prea adîncă. Pentru că ne ajunge pentru dobîndirea acestui bun şi numai înţelesul ce ne stă la îndemînă. «Fericiţi făcătorii de pace». Cuvîntul dăruieşte în scurtimea lui tămăduirea multor boli, cuprinzîndu-le toate pe rînd în înţelesul lui larg şi general.

Să înţelegem întîi ce este pacea. Ce este altceva decît împreuna-simţire iubitoare, îndreptată spre cel de aceeaşi fire ? Dar atunci, ce este ceea ce se cugetă protivnic păcii ? Ura, mînia, iuţimea, pizma, pomenirea răului, făţărnicia, nenorocirea războiului. Vezi cîtor boli le este leac un singur cuvînt ? Căci pacea se împotriveşte la fel fiecărei boli din cele spuse şi face să înceteze răul prin venirea ei. Pentru că, precum încetează boala cînd intră sănătatea, şi se mistuie întunericul cînd se arată lumina, aşa, cînd se iveşte pacea, se destramă toate patimile ce se nasc din starea protivnică.

Iar cît de mare bun este aceasta nu socotesc că trebuie să-ţi tîlcuiesc eu prin cuvînt. Gîndeşte-te tu însuţi în tine, cum e viaţa celor ce trăiesc între ei în bănuială şi ură, cît de neplăcute le sînt întîlnirile, cîtă scîrbă are fiecare de toate ale celuilalt; gurile le sînt fără sunet, privirile întoarse, urechea închisă faţă de cuvîntul celui ce urăşte şi al celui urît. Oricine e prieten unuia nu e prieten celuilalt; şi dimpotrivă, oricine e duşman unuia e plăcut celuilalt.

Precum deci aromatele bine-mirositoare umplu aerul dimprejur de buna lor mireasmă, tot aşa darul păcii se răspîndeşte cu îmbelşugare, încit viaţa ta e tămăduire bolii străine. Dar cît de mare este acest bun, poţi cunoaşte mai deplin, gîndindu-te la nenorocirea fiecăreia din patimile ce se nasc în suflet dintr-o voinţă duşmănoasă. Cine ar putea descrie după cuviinţă patimile mîniei? Ce cuvînt ar putea înfăţişa urîţenia acestei boli? Vezi patimile drăceşti ce se ivesc în cei stâplniţi de minte? Gândeşte-te la semnele asemănătoare ale bolii de la demonul mlniei şi care e deosebirea între ele. Ochiul celor luaţi în stăplnire de demon e injectat în sînge şi răsucit, limba furioasă, sunetul aspru, cuvîntul ascuţit şi ca un lătrat. Toate acestea sînt comune şi mîniei şi îndrăcirii: mişcarea neastîmpărată a capului, mişcarea nebună a mîinilor, fierberea întregului trup, picioarele nestatornice ; avem în acestea o singură descriere a ambelor boli.

Numai într-atîta se deosebeşte boala de la demon, de mînie: că una e un rău voit, iar alta cade fără voie peste cei în care se iveşte. Dar cu cît e mai de plîns lucru să ajungă cineva prin proprie pornire în acest rău, decît în patima fără voie? De boala de la demon, cel ce o vede are milă. Dar furia din mînie, îndată ce o vede, o imită, socotind că se păgubeşte dacă nu biruie pe cel îmbolnăvit înaintea sa cu patima din el. Şi demonul chinuieşte trupul celui stăpînit de el numai pînă ce încetează boala aceluia, făcînd pe cel cuprins de furie să-şi arunce mîinile împotriva aerului în zadar ,dar mînia nu face mişcările trupului să se mişte fără rost. Căci, cînd patima se face stăpînă şi sîngele din jurul inimii se înfierbîntă, fierea neagră împrăştiindu-se pretutindeni în trup, cum se zice, prin simţirea mînioasă, atunci toate simţurile cu reşedinţa în creier, fiind apăsate de aburii din lăuntru, ochii sînt împinşi afară din lăuntrul pleoapelor, aţintindu-se plini de sînge şi îndrăciţi spre cel ce îl supără, măruntaiele sînt apăsate de răsuflare, vinele gîtului se umflă, limba se îngroaşă, glasul, strîmtorat de vine, se ascute fără voie, buzele înţepenesc şi se înnegresc de ajungerea la ele a fierii reci şi se fac anevoie de mişcat în deschiderea şi închiderea firească a lor, încît nu mai pot să-şi ţină scuipatul ce se înmulţeşte în gură, ci-l aruncă prin cuvinte, sunetul silit scoţîndu-l odată cu sine. Atunci se pot vedea şi mîinile mişcate de boală şi picioarele ; iar mădularele acestea nu se mişcă în zadar, cum se întîmplă la cei luaţi în stăpînire de demoni, ci spre răul celor ce se încaieră între ei din pricina patimii. Căci loviturile celor ce se bat între ei ţintesc spre rănirea simţurilor. Iar dacă în încăierare gura unuia se apropie de trupul celuilalt, nu rămîn nici dinţii nelucrători, ci se înfig ca o fiară în cele la care ajung.

Dar cine ar putea spune pe rînd relele care-şi iau naşterea din mînie? Deci cel ce împiedică acest lucru urît, cu dreptate se numeşte fericit şi cinstit pentru marea faptă bună ce o săvîrşeşte. Căci dacă cel ce scapă pe om de vre-o neplăcere trupească este cinstit pentru o astfel de faptei bună, cu cît mai mult nu vor socoti cei ce au minte, pe cel ce a eliberat sufletul de această boală, cu mi binefăcător al vieţii? Căci cu cît e mai mare sufietul decît trupul, cu atlt e mai de cinste cel ce vindecă sufletul decît cei ce tămăduiese trupurile.

Dar să nu creadă nimeni că eu socotesc că, dintre relele pricinuite de ură, neplăcerea produsă de mînie e cea mai grea. Căci socotesc că patima pizmei şi a făţărniciei e cu mult mai grea decît cea amintită; cu cît ceea ce e ascuns e mai rău decît ceea ce se vede. De fapt, dintre clini, ne temem mai mult de aceia care nu-şi vestesc mînia prin lătrat şi n-au înfăţişare iscoditoare, ci întăresc neprevederea şi negrija noastră printr-o înfăţişare blîndă şi liniştită. Aşa este patima pizmei şi a făţărniciei celor care, înăuntru, în adîneul inimii, întreţin ura ca pe un foc ascuns, iar la vedere îşi dau cu făţărnicie, înfăţişarea prieteniei. Dar precum cînd focul e ascuns sub paie, la început topeşte prin ardere cele apropiate, fără ca flacăra să iasă la arătare, ci străbate prin ele doar un fum rău mirositor împins din lăuntru cu sila, dar dacă se iveşte vre-o răsuflătoare, iese la vedere o flacără strălucitoare, aşa şi pizma roade inima înăuntru, ca un foc o grămadă îndesată de paie, şi-şi ascunde din ruşine boala, dar nu se poate ascunde deplin, ci din ea, ca un fum rău mirositor, îşi face vădită amărăciunea prin nişte semne ale chipului ei. Dar dacă i se întîmplă celui pizmuit vre-o nenorocire, atunci (invidiosul) îşi arată boala, făcîndu-şi din întristarea aceluia o pricină de bucurie şi de plăcere. Cele ascunse ale patimii se cunosc însă şi pînă ce ea pare să se ascundă, prin nişte semne arătate pe faţă. Iar semnele pizmei care topeşte sînt adeseori asemenea semnelor de moarte ale celor disperaţi : ochii uscaţi, înfundaţi în pleoapele secate, sprîncenele căzute, oasele ieşite prin carne.

Iar pricina bolii care este? Viaţa netulburată a fratelui, sau a semenului său, sau a vecinului. O, nedreptăţi noi: a socoti vinovat pe cineva pentru că nu e nefericit, a simţi durere pentru faptele lui bune, a-l osîndi ca nedrept nu pentru faptele prin care ai suferit vre-un rău, ci pentru cele prin care acela, nesăvîrşind nici o nedreptate, trăieşte mulţumit ! Ce ai, nenorocitule ? Ia spune : pentru ce te usuci privind la fericirea vecinului cu ochi amărîţi ? Ce vină îi găseşti ? Pentru că e sănătos la trup ? Pentru că e destoinic în cuvinte frumoase ? Pentru că e de neam mai bun? Pentru că, luînd un post de conducător, se arată strălucind în dregătoria lui ? Pentru că a ajuns la o bunăstare materială ? Pentru că e cuviincios în cuvinte din pricina înţelepciunii ? Pentru că e cunoscut de mulţi pentru binefacerile lui ? Pentru că se bucură de copii ? Pentru că se veseleşte cu soţia lui ? Pentru că străluceşte pentru veniturile casei ? Pentru ce ţi se înfig acestea în inimă ca nişte săgeţi ascuţite ? Iţi strîngi palmele, îţi împleteşti degetele, eşti tulburat în gînduri, scoţi suspine adînci şi dureroase, n-ai nici o plăcere de veniturile tale, îţi e masa amară, şi viaţa tristă, urechea ţl-e gata să asculte bârfirea celui căruia îi merge bine, iar de se spune ceva bun de el ţi se scîrbeşte urechea de cuvînt. Şi aflîndu-te cu sufletul astfel, de ce îţi acoperi patima în făţărnicie ? De ce te împodobeşti cu masca prieteniei şi a unei bunăvoinţe prefăcute? De ce îl feliciţi cu cuvinte de laudă, spunîndu-i să se bucure şi să fie sănătos, dorindu-i cele protivnice prin cele ascunse în suflet ? Aşa a făcut Cain, care înfuriat de bunul nume al lui Avei, plănuia din pizmă omorîrea lui, iar prefăcătoria s-a făcut călău ; căci luînd masca prieteniei şi a vorbirii frumoase, îl duce la cîmp, departe de ocrotirea părinţilor, apoi îşi descoperă pizma prin ucidere.

Deci cel ce scoate această boală din viaţa omenească şi prin bunăvoinţă şi pace leagă între ei pe cei de aceeaşi fire şi-i duce pe oameni la bună înţelegere prietenească, oare nu împlineşte cu adevărat lucrarea puterii dumnezeieşti, alungind cele rele din firea omenească şi sădind în locul lor comuniunea în cele bune (împreună-împărtăşirea de cele bune) ? De aceea îl numeşte pe făcătorul de pace fiu al lui Dumnezeu, dat fiind că cel ce dăruieşte acestea vieţii oamenilor se face următor al adevăratului Dumnezeu.

«Fericiţi, deci, cei făcători de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema». Cine sînt aceştia ? Următorii iubirii de oameni a lui Dumnezeu, cei ce arată în viaţa lor ceea ce e propriu lucrării lui Dumnezeu. Căci Dăruitorul şi Domnul celor bune smulge cu totul şi duce cu totul la nefiinţă tot ce este în afară de firea binelui şi străin de el. Această lucrare ţi-o legiuieşte şi ţie, ca să smulgi ura, să desfiinţezi războiul, să nimiceşti pizma, să alungi lupta, să omori făţărnicia, să stingi ţinerea de minte a răului ce mocneşte în lăuntrul inimii tale, să sădeşti în locul acestora toate cîte le înlocuiesc prin înlăturarea celor contrare. Căci precum odată cu retragerea întunericului intră lumina, aşa şi în locul fiecăreia din acestea intră roadă Duhului, iubirea, bucuria, pacea, bunătatea, îndelunga-răbdare, tot numărul de bunătăţi înşirat de Apostol (Gal., 5, 22).

Cum nu e deci fericit împărtitorul dumnezeieştilor daruri, al harismelor lui Dumnezeu, cel ce se aseamănă în facerile sale de bine cu marea dărnicie a lui Dumnezeu? Dar poate că «Fericirea» nu priveşte numai la binele străin, ci socoteşte că făcătorul de pace e în mod principal, cel ce duce războiul dintre trup şi duh din sine la o armonie paşnică, cind nu mai e lucrătoare legea trupului, care luptă împotriva legii minţii, ci cea din urmă supusă împărăţiei mai bune se face slujitoare a poruncilor dumnezeieşti. Dar să nu socotim că cuvîntul ne sfătuieşte să cugetăm viaţa celor ce înfăptuiesc binele în doime, ci odată ce a fost surpat dintre noi peretele din mijloc al răutăţii despărţitoare (Ef. 2, 14), cei doi se fac unul, crescînd împreună prin unirea în bine [5] . Fiindcă deci se crede că dumnezeirea este una şi necompusă şi fără chip, cînd şi omenescul va scăpa, prin această lucrare de împăciuire, de această compunere din două, şi va veni din nou deplin la bine, la simplitate şi la lipsa de chip, ajunsă cu adevărat una, ca partea văzută să fie aceeaşi cu cea ascunsă şi cea ascunsă, cu cea arătată, atunci cu adevărat se împlineşte fericirea, şi aceştia se numesc în mod propriu fiii lui Dumnezeu [6], fiind fericiţi după făgăduinţa Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

_________________________________________________________________________________________________

[1] Nu-L pot lua prin mine însumi, dar mi Se dă El însuşi, îmi dă El putere să-L primesc.

[2] Bazat pe locuri ca acestea şi Sfântul Grigorie Palama a făcut deosebirea între lucrările, puterile şi firea dumnezeiască. Dar în lucrare e şi putere, încît pe drept cuvînt In limba română (şi franceză), lucrarea s-a tradus cu «energie».

[3] In textul grec, «harismele». Toate cele ce le are Tatăl şi pe care le are şi Fiul cel Unul Născut prin naştere, le are şi omul prin dărnicia Tatălui, odată ce Fiul cel Unul Născut S-a făcut prin întrupare.

[4] Pacea se întinde din sufletul ce o are, cum se întinde şi tulburarea. Aceasta arata Iarăşi legătura interioară dintre suflete. Dar arată şi faptul că atît valorile pozitive cit şi lipsa lor au ca suporturi persoanele. Pacea nu e o stare impersonală şi nici tulburarea. Ci e o stare personală, plină de intenţia îndreptată spre alte persoane. E o valoare prin care comunică persoanele, ca prin toate valorile şi lipsurile lor. Primele unesc persoanele în armonie, ultimele le ţin legate în disarmonie, în duşmănie. Pacea e marea forţă care le ţine toate în armonie. Dar nu într-o armonie fizică, impersonală, ci în armonia conştientă, iubitoare, în care persoanele îşi menţin libertatea şi unicitatea lor. De aceea, Dumnezeu Cel întreit în Persoane, dar Unul în fiinţă şi in toate însuşirile sau valorile, oa Creator şi susţinător al tuturor, e izvorul păcii. Şi cel ce iradiază această pace conştientă, iubitoare, înţelegătoare, îmbrăţlşătoare, s-a făcut vas al păcii lui Dumnezeu, deci fiu al Lui, fiu prin care se însuşeşte pacea şi se răspîndeşte cu voinţă printre oameni.

[5]  «Crescînd împreună prin amestecarea în bine». Pacea îi face pe doi unul, dar fără să-i confunde. Căci âvtixpaaic poate însemna şl dialogul lor simfonic în bine. Acesta e sensul ce-1 dă sfîntul apostol Pavel surpării peretelui din mijloc al despărţiturii. Peretele acesta despărţitor între mine şi tine e răutatea, egoismul amîndurora. Deci făcătorul de pace face din sine şi din celălalt, sau celălalt «un singur om» în Hristos. împlineşte porunca lui Hristos «ca toţi să fie una». Aşa se recapitulează toţi în Hristos (Ef., 1, 10).

[6] Despărţirea dintre om şi om, produsă de păcat, trebuie să dispară atît de mult şi unirea prin iubire şi pace să se facă aşa de mare, încît să facă şi firea lor întipărită de cea dumnezeiască, simplă şi una ca aceea, fără ca ipostasurile ei să se confunde. Aceasta va însemna că ceea ce gîndeşte omul e tot aşa de arătat ca ceea ce spune şi face, şi ceea ce e arătat din el tot aşa de penetrat de Duhul ascuns şi de Dumnezeu din el, încît taina lui să fie deplin vădită. Căzînd peretele despărţitor al egoismului, omul cunoaşte în celălalt, umplut de Dumnezeu, orizontul infinit şi trăieşte în El şi în iubirea Lui. Nu mai este îngustat în el însuşi, nu se mai crede pe sine singura realitate, nu mai vede numai exteriorul celorlalţi, nu mai e ispitit numai de patimile lor, nu mai trăieşte în închisoarea întunecată a lipsei de înţeles şi de lărgime spirituală, care, dacă s-ar prelungi etern, ar fi un adevărat iad.

 

 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: