Selectați pagina

Eu nu mă lepăd de Hristos!

Eu nu mă lepăd de Hristos!

Cel mai mult pe lume îmi place să călătoresc cu mama la diferite locuri sfinte. În fiecare an, în vacanţa de vară, noi ne ducem la un sfînt oarecare. Am fost deja la Sf. Mitrofan de Voronej, la Sf. Tihon de Zadonsk, la Sf.Iov de la Poceaev.

-Mamă,am întrebat într-o frumoasă dimineaţă de vară, la cine ne ducem anul acesta?

– Nu ştiu, Maşenka,a răspuns mama. Unde va binecuvînta părintele, acolo ne vom duce.

– Dar cînd va binecuvînta?

-Păi, în această duminică va și binecuvînta.

„Ce bine,m-am gîndit eu, pînă duminică au rămas numai trei zile”.

Zilele au trecut foarte repede, nici n-am observat cum au trecut. Duminică, cu mama, ca de obicei am venit la biserică, şi după liturghie părintele a anunţat:

-Mergem la preacuviosul Teodosie de Caucaz.

Peste cîteva zile noi cu mama am venit în faţa catedralei, unde stătea un microbus pentru pelerini. La fereastra din faţă, în partea dreaptă, am văzut cîteva icoane pe hîrtie: a Mîntuitorului, a Născătoarei de Dumnezeu şi a Sf. Nicolae, iar alături o inscripţie cu litere mari de tipar ”Pelerini”. În salon erau scaune comfortabile, cu spetează înaltă, noi glumind şi rîzînd am ocupat locurile în microbuz (eram vreo cîţiva oameni)şi ne-am pornit. Eu stăteam lîngă fereastră şi vedeam totul: la început era oraşul, pe urmă au început cîmpiile, pădurile, văgăunile, podurile peste mări şi mici rîuri, sate, capre, pe care le păştea o bătrînică, cocori, aceasta era o lecţie de geografie pe viu, încît manualul nici nu trebuia deschis. Conducătorul grupei noastre Vitalii Borisovici (noi permanent mergem cu el) a citit acatistul preacuviosului Teodosie de Caucaz, pe urmă pe al Sf. Serafim, pe urmă am început a cînta. Cînd cînţi, sufletul ți se face mai ușor şi nu oboseşti niciodată.

-Peste jumătate de oră-Mineralinîe Vodî!, a anunţat Vitalii Borisovici-acolo ne aşteaptă preacuviosul Teodosie.

Bucuria a cuprins sufletul meu: încă un sfînt va întra în viaţa mea, eu mă voi ruga, iar el îmi va ajuta la învăţătură, să-mi întăresc credinţa, să iubesc şi mai mult pe mama şi pe alţi oameni. Eu nu ştiu de ce eram încrezută că el şi acum se roagă pentu mine, el doar ştie că mă duc la el ca să mă închin sfintelor moaşte. Deodată microbusul nostru a încetinit viteza şi s-a oprit. Nu se înţelegea de ce s-a oprit, deoarece pînă la oraş era departe. Şoferul a deschis uşa, şi în salon a intrat un caucazian smolit, în haină militară, în miîni ţinînd un automat.

-Ieşiţi!- a strigat el, brutal, cu accent pronunţat .

-Repede!

-Care-i problema? a întrebat Vitalii Borisovici, ridicîndu-se de pe primul scaun .

-De ce să ieşim?

-Gura! a bolmojit soldatul.

-Repede ieşiţi!

Pelerinii, unul după altul au început să iasă din autobus, iritaţi de situaţia creată. Trei soldaţi cu feţe brutale, nebărbierite, priveau cu răutate oamenii care coborau, ţinându-și automatele de-a gata.

-Ce înseamnă aceasta? s-a adresat Vitalii Borisovici.

-Oare acum este stare de război? Toţi trei caucazieni, ca la comandă,au îndreptat armele spre el , arătînd că nu discută cu el şi nu au de gînd să explice. Unul din caucazieni, cel ce intrase în autobus, era cu un cap mai înalt decît toţi, cu un nas ca de fiară, pe semne era căpetenia. El a răcnit la Vitalii Borisovici, făcînd un pas spre el.

-Închide gura! Te omor ca pe un cîine! Vitalii Borisovici a pălit la faţă, strîngîndu-şi pumnii, se vede că a depus multă voinţă ca să nu-i facă o replică banditului. Pelerinii au tăcut, văzînd că lucrurile iau o întorsătură nu chiar bună.

-Alinierea într-un rînd! a zbierat iar căpetenia.

-Repede! Apoi şi ceilalţi complici, s-au aruncat asupra noastră, lovindu-ne pe care cu pumnii, pe care cu ţeava automatului, iar pe alţii cu picioarele. Mama m-a apucat de mînă şi fulgerător m-a tras într-o parte.

-Rîndul! Rîndul! urlau bandiţii.

În cîteva clipe ei ne-au pus într-un rînd, care se înşira de-a lungul şoselei. Pelerinii aveau feţele speriate, palide, nimeni nu ştia pentru ce ne-au aliniat şi ce ne aşteaptă. În afară de Vitalii Borisovicii, în grupul noastru mai erau doi bărbaţi, dar cu ce puteau să ajute femeile, dacă ei singuri se aflau stare de şoc puternic, sub ţevele automatelor. Mama mă ţinea strîns de mînă. Mîna ei uneori tresărea şi eu atunci îi strîngeam palma şi mai strîns. Deodată s-a petrecut ceea ce nu se aştepta nimeni.

-Scoateţi crucile! a urlat căpetenia.

-Scoateţi crucile! a urlat al doilea şi mai tare .

-Scoateţi crucile! i-a susţinut al treilea. Ei s-au aruncat spre oameni, ca lupii asupra mieilor. Căpetenia înţelegea că figura principală în grupul noastru este Vitalii Borisovici, care, în primul rînd răspunde pentru noi toţi, iar în al doilea rînd este un exemplu pentru noi. Capetenia bandiţilor s-a apropiat de el, a pus degetul pe trăgaci şi a ochit drept în faţă, ochii lui ardeau de o ură cumplită.

-Scoate! Te împuşc! a mîrîit el. Faţa lui Vitalii Borisovici s-a încordat, ca şi cum ar fi de avut de sărit de la o înălţime mare.

-Eu sînt creştin şi nu pot fără cruce, a spus el, privind cu dezgust la bandit.

-Poţi! a urlat caucazianul.

-Scoate!

-Ce-ţi trebuie ea?

-Eu vreau să o calc! a spus, accentuînd orice cuvînt şi străduindu-se cît mai mult să-l rănească pe bărbat.

-Ea nu este pentru aşa ceva!

-Nu, pentru asta este! Scoate! a urlat el din nou .

-Nu scot!, a spus cu glas tremurînd Vitalii Borisovici.

-Atunci ia-ţi rămas bun de la viaţă! a răcnit banditul. El a împuşcat în Vitalii Borisovici, chiar deasupra capului, arzîndu-i părul. Vitalii Borisovici s-a aşezat de frică şi s-a făcut alb ca varul la față.

-Număr pînă la trei! a spus banditul. Și împuşc drept în frunte! Unu! Apoi a încetinit puțin. Doi! După o mică pauză el a ridicat ţeava automatului, ţintind în frunte.

Vitalii Borisovici n-a rezistat şi a scos crucea cu mîinile tremurînde.

-Arunc-o jos! a ordonat banditul.

Vitalii Borisovici a aruncat crucea.

Calc-o!

Vitalii Borisovici a pus piciorul peste ea.

Iată aşa! Exemplu bun!

Faţa caucazianului a schiţat un zîmbet răutăcios.

-Toţi, scoateţi crucile! a urlat el. Altfel vă împuşc!

Și a dat o rafală lungă deasupra capurilor noastre. Alţi doi bandiţi, în acest timp, îi chinuiau pe alţi pelerini, ameninţîndu-i şi punîndu-i cu de-a sila să-şi scoată crucile de la piept. Au scos toate femeile, au scos doi bărbaţi, au scos tinerii. Şi toţi, la comanda bandiţilor, le-au călcat în picioare. Aceasta s-a petrecut în vreo două –trei minute. Au rămas doar trei oameni care nu au scos crucile: mama mea, eu şi Serghei,un tînăr de 15 ani, pe care îl cunosc de mult, noi stăteam la sfîrşitul rîndului şi încă nu ne venise rîndul. În acest moment, unul din bandiţi s-a apropiat de mama.

-Scoate crucea! a behăit el.

-Pentru nimic în lume! În cuvintele mamei se auzea o aşa fermitate, o aşa putere în dreptatea sa, o neclintită credinţă, că banditul s-a pierdut. El a făcut un pas înapoi şi s-a uitat atent la mama. Mama, fără frică, i-a întîlnit privirea. În ochii mamei banditul n-a văzut nici şovăială, nici frică animalică, pe care o vedea la alţi pelerini. El a ezitat o secundă, continuînd să examineze faţa mamei, apoi a strîns puternic ţeava automatului, pe urmă a făcut un pas spre mine.

-Dar tu? Nu scoţi crucea ?

-Nu! am răspuns eu cu curaj, privind drept în ochii banditului.

-Eu nu mă lepăd de Hristos! Fiindcă eu Îl iubesc pe El. Banditul a rămas încremenit, auzind răspunsul meu. El chiar nici nu a avut ce spune, numai a ţocăit cu buzele, şi s-a adresat lui Serghei:

-Dar tu?

-Cum a procedat Maşenika, aşa fac şi eu! a exclamat cu glas sonor Serghei. Martori ai acestei scene erau nu numai pelerinii, ci şi ceilalţi bandiţi. Căpetenia caucazienilor a aruncat automatul peste umăr, aşa au făcut şi ceilalţi doi.

-Proştilor! a răcnit tare căpetenia. Proştilor! Ha-ha-ha! El a hohotit brutal, la fel au făcut şi camarazii lui.

-Dar aceştia sînt bravo! Căpetenia a arătat cu capul spre noi.

-Bravo! a repetat el

Caucazienii, bocănind tare cu papucii pe asfalt, s-au pornit îndată. Nu departe, pe marginea drumului stătea un djip. Ei s-au urcat în maşină şi djipul s-a rupt din loc, lăsînd în urmă un nor albăstrui de fum. Peste 200-300m, el a cotit pe un drum de ţară, ducînd după sine un praf dens. În scurt timp praful a dispărut, iar djipul nu s-a mai văzut.

Traducere din :”Спасите наши души”.

1 Comentariu

  1. marele Păcătos

    plerini degeaba, dacă s-au lepădat de Hristos.
    desigur merge vorba de 3 lucruri:
    1.Cunoştinţe.
    2.Lepădarea de sine.
    3.Iubirea faţă de Dumnezeu.

    1 poate fi râvnitor, dar să nu cunoască că lepădarea de Hristos şi hulirea călcând crucea în picioare este grozav păcat!
    2 şi budiştii “monahi” se leapădă de sine, dar se predă diavolului, de aici şi stă legătura strânsă între alegerea încotro şi cu cine.
    3 şi dacă ne socotim că ÎL iubim pe Dumnezeu, dar nu ne lepădăm de noi, ne amăgim înşine.

    Răspuns

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *