Selectați pagina

Ecumenismul unionist universal va descoperi un nou dumnezeu, un alt hristos creat de om după „chipul” firii omeneşti căzute, un nou mesia care să-i împlinească drăceştile pofte: Antihristul

Ecumenismul unionist universal va descoperi un nou dumnezeu, un alt hristos creat de om după „chipul” firii omeneşti căzute, un nou mesia care să-i împlinească drăceştile pofte: Antihristul

Sfânta Scriptură învaţă „Că toţi dumnezeii neamurilor sunt draci.” (Psalmul 95.5)

Nu întâmplător firele istorice ale eresurilor creştine şi păgânismelor întemeietoare de crezuri, zei şi religii au ajuns astăzi mai mult ca oricând să-şi înnoade vârfurile prin re-descoperirea asemănărilor religioase. Şi nu întâmplător există deja în vremurile noastre o organizaţie care se străduieşte să netezească şi să călăuzească drumurile tuturor religiilor acestei lumi într-un singur punct. Este simplu de înţeles pricina, căci acelaşi duh rău care a aruncat şi la umbra căruia au crescut seminţele necredinţelor în lume, netezeşte acum terenul venirii triumfale a Antihristului.

Neputând nimici Biserica lui Hristos, Satan a ales ca în fiecare dintre crezurile păgâneşti şi eretice ale lumii, pe lângă crearea unei „umbre” ale unei false dumnezeiri, a unui „hristos” deformat, să lase şi câteva „portiţe teologice” prin care Antihrist să-şi facă la momentul potrivit în chip „legal” şi „corect” simţită chemarea şi prezenţa. În acest sens, „slăbiciunea” Catolicismului stă tocmai în centrul său, adică în omul papă şi filozofia raţionalistumanistă care susţine că Dumnezeirea se manifestă prin intermediari. Dar pentru a înţelege cum lucrează mecanismul „ispitirii” antihristice să vedem mai întâi cum se angrenează în acest sistem „rotiţele” raţionalismului.

Păcatul raţionalismului e că nu poate crede în supraraţional, nu concepe minunea, neagă Taina, nu poate explica Învierea sufletului şi nici nu crede Întruparea liturgică. Este teologia mormântului gol, viaţa credinciosului necredincios, râvna creştinului necreştin într-o lume „mâhnită” de un Hristos ce nu-şi poate „demonstra” învierea, o lume în care însăşi ideea de păcat a fost abolită. Mai precis, raţionalismul religios este translarea în teologic a „sinelui”, numit aici infailibilitate, prima treaptă către zeificarea omului.

Raţionalismul a născocit ştiinţa, iar aceasta a pavat omenirii calea nelegiuirii prin falsul sens al cunoaşterii, o cunoaştere ce mai apoi a îmbibat o cultură apostată în care Apusul a învăţat să re-gândească şi să „raţioneze”. Prin limbajul raţionalismului Apusul a rescris scripturile şi întreg creştinismul, prin ochelarii raţionalismului Apusul vede credinţa şi pe Dumnezeu. Paradoxal, în raţionalism nu există continuitate, nimic nu e logic, „noul” neagă „vechiul” prin perpetua schimbare a dogmelor, a teoriilor şi viziunilor, dar o face la un mod „ştiinţific” şi „demonstrabil”, încât hipnotizează minţile oamenilor ca o magie. Din păcate toţi progresiştii, reformatorii, făcătorii sau înnoitorii de credinţe, toţi aceşti „alchimişti spirituali” au absolvit la şcoala catolicismului, toţi vorbesc limba raţionalismului, de aceea în comunele dialoguri „teologice” se înţeleg de minune unii pe alţii: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.” (II Timotei 4.3-4)

Fără nici măcar a bănui că pregătesc terenul venirii Antihristului, aceşti teologi ai raţionalismului creştin, cu mentalităţi tipizate şi plini de sine sunt uşor de remarcat prin „fauna” religioasă: grăirea le e moale, presărată cu exagerată căldură şi vizibilă prefăcătorie, uneori dimpotrivă – limbaj de cancelarie funcţionăresc, rece şi expeditiv; în predici – pacifici şi lacrimogeni, imploratori şi înduioşători, chiar slugarnici.
Totdeauna pozează neutri, dar îi trădează ori o supunere superstiţioasă faţă de putere, legislaţie, ordin, ori o venerare a tot ce înseamnă oficialităţi religioase şi politice, chiar dacă prin aceste organizaţii se aduc prejudicii Bisericii lui Hristos. În Ortodoxie aceştia evită cu îndârjire orice adunare unde ar trebui să dea lămuriri publice despre erezia ecumenistă, despre valabilitatea dogmelor ortodoxe astăzi, despre actualitatea şi aplicarea Canoanelor Bisericii, despre înnoirile şi schimbările în Ortodoxie, despre inovaţiile eretice din învăţământul teologic, precum şi despre noua legislaţie internă a Bisericii.

Iată calea de a rămâne ortodox în duh şi adevăr, unicul mod de a rămâne trup din Trupul Bisericii, după cuvintele Cuviosului Arhiereu Tit Smedrea: „Refuzăm a primi ideea că măcar una din învăţăturile Bisericii ar fi perimate, ori cel puţin căzute în desuetitudine, şi ca atare supuse revizuirii. Aceasta înseamnă a te aşeza pe tine deasupra Bisericii şi opune experienţa ta personală – limitată de contingenţele fizice – experienţei infailibile, veşnice şi călăuzită de Duhul Sfânt, a Bisericii. Niciodată Sfintele Sinoade ale Ortodoxiei n-au afirmat perimarea vreunuia din canoanele formulate mai înainte […]

Unii caută să reducă Biserica la măsura lor personală, nu pe sine la măsura Bisericii; şi prin aceasta substituindu-se Bisericii, se situează în afara ei,încetând de a mai participa la viaţa Bisericii”, iar cuvântul Sinodului al VII lea Ecumenic de la Niceea, (787) întăreşte: „Să nu faceţi nici inovaţie, nici omitere în Predania pe care am păzit-o cu evlavie până acum. Deoarece toţi câţi s-au păstrat înlăuntrul Sfintei Biserici Universale, nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Şi cu mare pedeapsă va fi condamnat cel ce va face fie adăugiri, fie omiteri.”

Însă contrar învăţăturilor Bisericii, aceşti „teologi de import” iniţiază programe de înfrăţiri cu diferite culte eretice, organizează vizite şi tabere ecumeniste cu aşezăminte sociale din Apus; leagă relaţii de prietenie şi ajutorare cu societăţi si fundaţii ce poartă nume obscure, în care nu se pomeneşte nimic de Hristos şi dreapta credinţă, ci doar de pace, reconciliere, convieţuire, egalitate, fraternitate, idealuri omeneşti în care nu se caută mântuirea. Se feresc de răspunsuri clare şi curajoase pentru apărarea Ortodoxiei, ce ar supăra pe eretici şi ar îmbărbăta pe ortodocşi. Nu cred în negreşelnicia Bisericii, nici în sfinţenia Sfinţilor, numindu-i extremişti, habotnici, fanatici cuprinşi de delir mistic; învaţă că blestemele, anatemele şi afuriseniile sunt: „regretabile erori”, „greşeli ale istoriei”, „mărturii ale extremismului fanatic”, „fapte nechibzuite”, „atitudini pripite”. Aceste consideraţii fac pe aceşti „ortodocşi” să reconsidere, să înnoiască şi să schimbe Hotărârile celor Şapte Sinoade, Dogmele Bisericii şi Canoanele Sfinţilor Părinţi prin semnarea unor acorduri cu ereticii şi păgânii închinători la idoli, consimţiri ce presupun recunoaşteri reciproce de credinţă.

Promovează înnoiri păguboase în Biserică, modificând, scurtând şi laicizând: slujbele, predicile, scrierile, pictura, portul şi graiul monahilor; secularizează mănăstirile prin modernizare tehnică aducătoare de trândăvie, confort, negrijă şi împrăştiere, ucigând cu totul vieţuirea călugărească. Cam acestea sunt câteva din roadele raţionalismului în Biserica noastră Ortodoxă.

Catolicismul roman demult robit acestui „duh” de secularizare, luptă pentru întemeierea unei împărăţii universale aici pe pământ, tinzând la întemeierea acelei Civitas Dei care să unească toată omenirea într-o societate religioasă cu un singur conducător. Dar întrucât papismul pricepe creştinismul numai unilateral şi orizontal, ca o nouă teocraţie politică, asemenea celei din Vechiul Testament, catolicismul roman în activitatea sa unionistă n-a păşit în calitate de Biserică ci în calitate de stat, de imperiu puternic şi influent care are „dreptul sfânt” (asemenea Jihadului) de a converti toate neamurile folosindu-se de orice metode. Tocmai am definit aici prima lucrare antihristică a catolicismului. Vorbeam mai sus de metehnele raţionalismului, ei bine, odată puse în mişcare aceste „armade” ale imperialismului religios, ele nu vor mai propovădui creştinismul, nici măcar catolicismul sau ortodoxia, ci bineînţeles, „teologia raţionalismului”, ecumenismul unionist universal prin care lumea dezamăgită şi deznădăjduită de „neputinţa” lui Hristos în a o face „mai bună”, va descoperi un nou dumnezeu, un alt hristos creat de om după „chipul” firii omeneşti căzute, un nou mesia care să-i împlinească drăceştile pofte: Antihristul.

Deja putem vedea semnele raţionalismului în apropierile şi deschiderea Catolicismului faţă de credinţele păgâne. Rupt fiind de Biserica Răsăriteană, sistemul religios roman devine unul vulnerabil, omenesc, fiind de ajuns o lovitură de graţie în coloana vertebrală ca întreg „imperiul” să se frângă. Vorbim aici de papă, un om cu trup de carne ca şi noi, cu patimi şi păcate, a cărui cădere în înşelare este de ajuns ca o întreagă „biserică” de supuşi să îl urmeze în rătăcire, după cum am văzut că s-a petrecut la anul 1054. Iar dacă această înşelare vine prin insuflarea Antihristului, este uşor de înţeles calea pe care o vor urma atunci latinii.

Unde le va fi atunci apusenilor lucrarea trezviei, discernământul Sfinţilor Părinţi, asceza trebuincioasă în osebirea vedeniilor şi a duhurilor? Departe le vor fi atunci virtuţile, depărtate ca şi ortodoxia la care au renunţat de bună voie. Vor vedea atunci cum ortodocşii se împotrivesc valului şi nu vor înţelege de ce. Raţionalismul va fi securea care le va tăia capul.

Ca trăsături generale ale „creştinismelor” antihristice, cunoaştem:

– teologie pământească, orientată spre agonisire şi îndestularea trupului, hristoşi neosânditori la iad, îngăduitori cu păcatele, cu confortul, cu progresul
– stăruinţă către ridicarea „împărăţiei” creştine aici pe pământ, continua expansiune „imperialistă” în numele lui Hristos mai ales în ţările ortodoxe
– teologie şubredă şi controversată, neputincioasă în a-şi dovedi continuitatea apostolică, însă susţinută prin putere politică şi fabuloase investiţii financiare
– apare necesitatea justificării teologice a finanţării „sistemului” prin obligativitatea achitării zeciuielii (protestantism) sau a indulgenţelor (catolicism)
– religii uşoare ce promit o mântuire facilă (e de ajuns „numai să crezi”), fără prea multă osteneală (protestantism) sau acordă o a doua şansă prin existenţa purgatoriului (catolicism)
– asceza ortodoxă, nevoinţa duhovnicească (post, priveghi, rugăciuni, canoane) sunt văzute ca extremism religios, se reneagă sau se ignoră scrierile sfinţilor, propria lor simţire fiind cea care le arată adevărul
– limbaj lumesc, îmbibat de raţionalism, unde ştiinţa este cea care le certifică adevărul şi miracolele „credinţei”
– implicare activă în unirea religiilor şi puternice surse finanţatoare în ecumenism
– vorbesc exagerat de mult despre venirea lui „hristos” ca împărat şi preot ce va aduce pacea şi bunăstarea pe pământ, lansează predicţii pentru stabilirea apocalipsei, au „profeţi” şi se încred în orice fel de viziuni „hristice”.

Nu există viclenie a vremii împotriva căreia Biserica Ortodoxă să nu aibă leac: se ridică împotriva celorlalte „biserici” prin unicitate, se înrădăcinează şi creşte în viaţa neamului prin sfinţenie, se opune globalizării prin sobornicitate şi se ocârmuieşte spre adevăr prin ascultarea apostolică de Hristos.

Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreună cu unitatea de credinţă şi pururea învăţătura Mântuitorului viază în învăţătura Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi. Niciodată învăţămintele Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodată Soboarele Ortodoxiei nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la Soboarele anterioare, niciodată Sfânta Tradiţie nu va fi supusă revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodată nu ne vom aşeza deasupra Bisericii prin împărtăşirea unor experienţe personale ce contrazic experienţa infailibilă a Bisericii, niciodată nu vom reduce Biserica la vreo măsura personală sau hotărâre statală, căci atunci când vom încuviinţa cea mai mică dintre acestea eresuri ne vom rupe de Trupul Bisericii şi ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos.

Faţă de toate aceste abateri ale latinităţii de la învăţătura Bisericii apostolice – adevărata şi singura Biserică Universală – Biserica Ortodoxă nu deznădăjduieşte şi nutreşte speranţa că până la urmă adevărul va triumfa, iar romanocatolicismul va reuşi, recunoscând eresul şi înşelarea, să se elibereze de greutatea apăsătoare a inovaţiilor ce continuă să împingă Apusul în bezna infailibilităţii minţii sale.”

”EREZIILE APUSULUI”

Despre scrierile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi asupra Catolicismului

Ieromonah Visarion Moldoveanu

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *