Selectați pagina

Ecumenismul nu admite misionarismul ortodox în mijlocul neortodocşilor, ci confirmă comunităţile protestante în calitate de „biserici”

Ecumenismul nu admite misionarismul ortodox în mijlocul neortodocşilor, ci confirmă comunităţile protestante în calitate de „biserici”

Participarea Bisericii Ortodoxe în C.E.B. este complet nejustificată

Observatorii occidentali găsesc extrem de contradictorie şi ilogică participarea în C.E.B. a Bisericii Ortodoxe, atâta timp cât acesta va pretinde a fi unica adevărată Biserică a lui Hristos.

Ce caută deci creştinii ortodocşi în Consiliul Ecumenic, a cărui ideologie este în totală neconcordanţă cu învăţătura Ortodoxiei? Ce folos poate avea Biserica participând la Mişcarea ecumenistă, al cărei scop este acela de a uni toţi participanţii într-o comuniune supra-bisericească, sau mai exact – una antibisericească, unde nimeni nu va avea o graniţă aparte pentru confesiunea sa şi unde nu va fi Biserică Ortodoxă în sensul distinct al acestui cuvânt.

Ortodocşii ecumenişti răspund de obicei că frecventează adunările ecumeniste cu scopul de a „mărturisi” despre Ortodoxie şi a atrage astfel atenţia neortodocşilor. Astfel, reprezentanţii tineretului ortodox, la Congresul ecumenic din Bossey din ianuarie 1949, au declarat printre altele: „Ortodocşii participă la mişcarea ecumenistă cu profunda conştiinţă a responsabilităţii lor creştine de a fi martori vii şi activi ai Ortodoxiei, hotărâţi să explice dogmele ortodoxe cu care alţi creştini nu sunt suficient familiarizaţi, şi în special locul Prea Sfintei Fecioare, Maica Domnului, în viaţa Bisericii”.

S-au împlinit însă aceste frumoase vise, exprimate la mijlocul secolului nostru? Nicidecum, atâta timp cât ecumenismul susţine doar în aparenţă căutarea adevărului, în fapt însă încearcă să-l ascundă. Ecumenismul nu caută unirea tuturor în baza adevărului ortodox, ci în numele unei noii ideologii – New Age, pentru care şi Ortodoxiei i se cer anumite sacrificii dogmatice, deoarece „nici una din biserici nu posedă adevărul deplin”. De aici şi apelul către toate „bisericile” – mai ales cea ortodoxă -, de a se „pocăi” pentru unitatea pierdută.
Încă din prima jumătate a secolului nostru, în mediul ecumeniştilor s-a conturat tendinţa de a cere Bisericii Ortodoxe – „stâlpul şi temelia adevărului” – să se pocăiască pentru păcatele despărţitoare ale trecutului. Protestantul ecumenist Lybs scria deschis în 1929: „O adevărată întâlnire a Protestantismului reformist şi a Ortodoxiei Răsăritene, dictată de voinţa spre unitate întru Hristos, le determină ca împreună să se spovedească şi să se pocăiască în faţa lui Dumnezeu”.

Cu toate acestea, ortodocşii reprezentanţi din CEB cred în iluzia că pleacă la Geneva pentru a propovădui Ortodoxia. Dacă ar avea conştiinţa curată, ar recunoaşte că nimeni din militanţii ecumenici de vârf nu intenţionează să adopte nici măcar creştinismul.
Aşa cum Biserica Ortodoxă cinsteşte cu credinţă Sfântă Tradiţie, la fel şi toate sectele protestante îşi promovează propriile „tradiţii”, socotind că fiecare „biserică” trebuie să se îmbogăţească din contul tradiţiilor celorlalte „biserici”. Aşa cum Biserica Ortodoxă are teologia Sfinţilor Părinţi şi se referă cu dragoste la scrierile lor, la fel şi militanţii ecumenişti fac referiri insistente la „părinţii” mişcării ecumenice ca la „înaintaşii” lor, deşi aceştia contrazic total Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei.

Biserica Ortodoxă exprimă prin termenul de „sobornicească” (universală sau catholică), devotamentul său faţă de Hristos şi adevărul mântuitor revelat de Dumnezeu într-o singură credinţă în Hristos, spre a fi răspândită în lumea întreagă. Pe când activiştii ecumenişti „împrumută” acest termen şi îi dau un sens contrar şi denaturat, cu scopul de a deforma conţinutul lui ortodox. Ei înţeleg prin „sobornicitate” viitoarea unitate ecumenistă ce acum se află în stare dezmembrată şi într-o formă pluralistă. „Universalismul – declară Adunarea IV a C.E.B. din Upsala (1968) – reprezintă contrariul oricărei autoadmiraţii şi spirit izolaţionist” La Adunarea a V-a C.E.B. din Nairobi (1975) a fost adoptată următoarea redefinire a noţiunilor de „universalism” şi „sobornicesc”:

„Biserica unitară trebuie să reprezinte o confrerie (comunitate) sobornicească a bisericilor locale. În această confrerie sobornicească fiecare biserică locală posedă, în comuniune cu celelalte, deplinătatea universalităţii, mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică, fapt prin care recunoaşte apartenenţa şi a celorlalte biserici la una şi aceeaşi Biserică a lui Hristos. Ele sunt reciproc legate, pentru că au primit unul şi acelaşi botez şi au una şi aceeaşi euharistie. Ele recunosc calitatea de membru şi ierarhia celorlalte”

După această definiţie, în dicţionarul ecumenic „universalismul” (sau caracterul sobornicesc al Bisericii) înseamnă nu credinţa în unicul Adevăr, ci recunoaşterea tuturor ereziilor, nu unitatea, ci pluralismul adică polidoxia, cu recunoaşterea reciprocă a „euharistiei” şi „ierarhiei” tuturor celorlalte „biserici”.

Lăudându-se cu un asemenea „universalism”, „biserica ecumenistă” se declară cu semeţie drept „stindard al viitoarei omeniri unitare”. Însă ecumenismul nu face altceva decât să creeze o definiţie proprie a termenului de „universalism”, în spatele căreia se ascunde o cumplită trufie fariseică şi o auto-admiraţie luciferică.

Aşa stând lucrurile, nici nu poate fi vorba de misionarism ortodox la Geneva. Dimpotrivă, ortodocşilor le este practic interzisă orice propovăduire a Ortodoxiei şi mărturisire a adevărului ortodox. În acelaşi timp, protestanţii alături de celelalte organizaţii eretice, mărturisesc liber despre „tradiţiile” lor, impunându-le ortodocşilor pentru a se „îmbogăţi” din ele. Aşadar, mărturisirea ortodoxă rămâne „un glas care strigă în pustiu”. Mai mult decât atât, ortodocşilor li se sugerează din toate părţile că trebuie să iasă din închistarea lor şi să se deschidă influenţei ecumenice. În consecinţă, nu Ortodoxia câştigă pe protestanţi, ci spiritul protestant cucereşte inimile ortodocşilor.

Acest fenomen atât de trist se remarcă în viaţa Bisericilor Ortodoxe locale, în care a pătruns influenţa ecumenică. Iată ce mărturiseşte protoiereul rus Vsevolod Şpiller (fost preot în Bulgaria între anii 1934-1950) la Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova (1948) despre consecinţele păgubitoare ale contactelor Bisericii Ortodoxe Bulgare cu ecumenismul:

„Pentru Biserica Bulgară întâlnirea cu ecumenismul a însemnat în cercurile ecumenice subminarea sentimentului ecleziastic, conştiinţa zdruncinată a unicei Biserici mântuitoare, după care a urmat secularizarea Bisericii pe calea adaptării la ecumenism. S-a produs o scădere a nivelului vieţii duhovniceşti, îndepărtarea de la tradiţiile patristice atât în teologie, cât şi în viaţa laică. A fost zguduit până la temelie râvna faţă de ritualul Sfintei Liturghii. Tocmai datorită întâlnirii cu ecumenismul, în Bulgaria a apărut nu numai teoria, ci şi acuze împotriva „hipertrofîei ritualismului”, adică tendinţe spre reducerea ritualului liturgic.”

În anii din urmă, în mediul ecumenic circulă ideea aşa-numitei „convergenţe”, devenită sinonim cu ecumenismul. În dicţionarul politic acest termen este folosit pentru definirea apropierii reciproce a două sisteme social-politice contrare şi chiar fuziunea lor într-un singur sistem pe calea influenţei mutuale. În mod analog, în timpul reuniunilor şi dialogurilor ecumeniste, convergenţa îşi propune „apropierea unor confesiuni aparte prin influenţa lor reciprocă”.

În referatul „Coexistenţă sau convergenţă?”, ţinut la Mainz la 23 octombrie 1970, mitropolitul Leningradului, Nicodim, un ecumenist notoriu, se declara adversar al convergenţei politice, care „se transformă într-o varietate a luptei active împotriva socialismului şi comunismului, în năzuinţa de a dizolva socialismul în capitalism, ceea ce provoacă iminent o reacţie inversă firească, ducând la „divergenţă” şi ascuţirea luptei politice”. Criticând netemeinicia teoriei convergenţei politice, mitropolitul Nicodim trage următoarea concluzie: „Confruntarea ideologică nu este susţinută de anumiţi factori pur subiectivi sau de intoleranţa trainic înrădăcinată, ci de condiţiile reale ale structurii social-economice principial diferite din cadrul celor două sisteme mondiale şi de antagonismele ce rezultă din aceste deosebiri”.

Dacă aceasta este atitudinea faţă de convergenţă în domeniul politic, de ce nu i s-ar recunoaşte Bisericii Ortodoxe dreptul de a se opune tendinţei ecumenice de a „retopi” Ortodoxia în cazanul protestantismului? În fizică un astfel de fenomen este numit „osmoză” şi înseamnă „difuzarea uneia sau a mai multor substanţe (dintr-o soluţie) printr-o membrană permeabilă sau semipermeabilă.”

E un proces cu care poate fi comparată comuniunea ecumenistă dintre ortodocşi şi sectari: Sfânta Biserică Ortodoxă reprezintă apa transparentă precum cristalul, iar diferitele curente protestante sunt asemănătoare unor soluţii tulburi şi otrăvitoare. În timpul comunicării ortodocşilor cu ecumeniştii sectari, se produce inevitabil un schimb reciproc, dezavantajos însă Ortodoxiei, pentru că nu trece decât ce e rău şi otrăvitor. Prin ruperea canoanelor de către ecumenişti, canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, şi prin membrana subţire a compromisurilor dogmatice, veninul protestant pătrunde în conştiinţa creştinilor ortodocşi. Prin urmare, „convergenţa” este absolut inacceptabilă pentru Ortodoxie, care trebuie să stea departe şi să nu se amestece cu rătăcirile (II Cor. 14, 27).

În legătură cu declaraţiile naive ale unor ecumenişti ortodocşi precum că la reuniunile ecumenice ei ar mărturisi despre adevărul lui Hristos, sperând să convertească pe heterodocşi la Ortodoxie, ne lămureşte Mitropolitul Irineu al Samosului (+1963) în broşura „Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi aşa-numita mişcare ecumenică creştină”: „Una sau două luări de cuvânt ortodoxe la conferinţele ecumenice, în cadrul cărora oratorii heterodocşi întotdeauna predomină numeric, nu vor convinge pe protestanţi de adevărul Ortodoxiei şi nu-i vor întoarce de la falsele lor învăţături.

În schimb, pentru reprezentanţii „ortodocşi”, care de dragul „amabilităţii” ecumenice se roagă împreună cu protestanţii, însuşindu-şi pe nesimţite unele vederi eretice, este inevitabilă o urmare absolut contrară.”

Participanţii la congresele ecumenice, după cum a recunoscut preşedintele Potter, îşi formează un anume limbaj ecumenic comun, o mentalitate ecumenică comună, pe care le vine greu să le explice coreligionarilor atunci când se întorc acasă. De hatârul apropierii ecumenice de eretici, ecumeniştii ortodocşi încalcă Sfintele Canoane ale Bisericii, siluiesc conştiinţele fraţilor întru credinţă, se înstrăinează de Sfânta Ortodoxie şi se pronunţă – în articolele, discursurile şi referatele pe care le prezintă – în favoarea ecumenismului şi în detrimentul Sfintei Ortodoxii.

Misionarismul ortodox este interzis

Ecumenismul exclude din principiu misionarismul ortodox. După cum se ştie, unii ecumenişti „ortodocşi” au declarat că Biserica Ortodoxă este destinată doar creştinilor din Răsărit şi că cei din Apus nu au nevoie să adopte Ortodoxia. Să ne amintim de cazul nostim al mitropolitului grec Ghenadie Zervos reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului la Neapole, care a elaborat şi a publicat o întreagă „teorie”, potrivit căreia „ortodox te naşti, nu devii”! Acest defetism nemaipomenit al ierarhului „ortodox” a fost demascat cu indignare de Episcopul sârb Amfilohie în articolul „Misionar sau gropar”.

Arhimandritul Barnaba Barton, fost pastor anglican convertit la Ortodoxie şi hirotonit în anul 1960 de exarhul Patriarhiei de la Paris, spunea că Nicolai Zernov, ecumenist „ortodox” rus din Anglia, îi reproşa trecerea la Ortodoxie! Zernov scrie în cartea sa „Răsăritul creştin” – apărută la Londra în 1956 -, că „statutul (organizarea) Bisericii Ortodoxe Răsăritene este foarte asemănător cu cel anglican”. Cum poţi să mai crezi o asemenea absurditate după ce la conferinţa de la Lambet din iulie 1988, femeilor li s-a permis să fie nu numai „preotese”, dar şi „episcopi”?

În documentul ecumenic „Mărturisirea în comun şi prozelitismul” se condamnă trecerea de la o confesiune la alta, inclusiv trecerea la Ortodoxie, prevăzându-se pe viitor propovăduirea supra-confesională comună a Evangheliei, prin care se asigură predica pur ecumenică şi dispare posibilitatea mărturisirii Adevărului Ortodox, blamat drept un „prozelitism negativ.”

Acest punct de vedere poate fi contestat printr-un citat din „Epistola oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse în legătură cu Adunarea a V-a C.E.B. şi rezultatele ei”, semnată de Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, şi de membrii Sfântului Sinod: „E cunoscut că misionarismul şi „mărturisirea în comun”, fără a se ajunge la unitate în credinţă şi în principiile organizării canonice, nu numai că nu contribuie la adevărata unitate, ci pot să constituie şi o piedică în calea spre aceasta, sacrificând unitatea râvnită unor efecte aparente, când în mod artificial sunt trecute sub tăcere deosebirile confesionale în faţa lumii externe”.

Şi iată că, în ciuda interdicţiei ecumenice a activităţii misionare în spirit ortodox, unii reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe locale fac declaraţii defetiste şi iau hotărâri păgubitoare pentru Ortodoxie! Protestantul Lucas Fischer, în cuvântul introductiv rostit la consultarea teologilor „ortodocşi”, organizată de secretariatul comisiei „Credinţă şi organizare” a C.E.B. din insula Creta (7-14 martie 1975), s-a exprimat elogios că „Biserica Ortodoxă nu cere altor creştini să se convertească la Ortodoxie prin aderarea la Biserica Ortodoxă.” Teologii „ortodocşi” prezenţi n-au ripostat cu nici un cuvânt obrăzniciei ecumenice a reprezentantului sectar, solidarizându-se slugarnic cu o lepădare atât de revoltătoare de misiunea mântuitoare a Ortodoxiei.

O ilustrare strălucită a unei situaţii similare este faptul că Patriarhul de Constantinopol, de orientare ecumenică, a refuzat să primească sub jurisdicţia sa un grup de catolici italieni care au solicitat insistent acest lucru. Urmând exemplul Constantinopolului, Patriarhia Moscovei, în persoana exarhului ei în Europa de Vest -mitropolitul Leningradului, Nicodim, a refuzat şi ea, în 1974, să administreze câteva parohii cuprinzând circa 2000 de italieni ortodocşi în insula Sardinia. Sardinienii ortodocşi, excluşi din exarhat, au cerut, împreună cu preoţii lor, protecţie la Bisericile Ortodoxe locale, peste tot fiind trataţi cu refuz! După îndelungi chinuri au fost primiţi în comuniune canonică de stiliştii greci, care au hirotonit pe unul dintre preoţii sardinieni ca Episcop de Sardinia cu titlul de Exarh al Italiei. Comentând acest caz, revista ortodoxă greacă „Kali omologhia” (1982, nr. 38) se întreabă pe drept: „Oare Bisericile Ortodoxe oficiale n-au putut face ceea ce au făcut stiliştii din Grecia?” şi îşi răspunde: „Au putut, dar s-au speriat. De ce? De frica papofiliei şi din lipsă de dragoste misionară”, încheindu-şi comentariul cu cuvintele: „Ceea ce s-a întâmplat nu este doar un păcat. Este o ruşine mondială!”

Pentru a fi pe placul ecumenismului, reprezentanţii ortodocşi ajung până acolo că propun catolicilor convertiţi la Ortodoxie „să se întoarcă la biserica lor mamă”, iar pe doritorii de a adopta Ortodoxia îi resping, declarându-le că „ortodocşii nu vor să aibă neofiţi”! Prin declaraţii nefericite de acest gen, făcute „în numele întregii Ortodoxii”, reprezentantul amintit mai sus al Patriarhiei Constantinopolului în Italia şi ecumeniştii asemănători lui, pe de o parte deschid larg uşile Bisericii Ortodoxe pentru influenţa şi pătrunderea ecumenistă, iar pe de altă parte închid uşile în faţa heterodocşilor care vor sincer să se boteze la adevărata Biserică. În modul acesta se neagă misionarismul Bisericii, misiunea ei în ecumenism limitându-se la simpla conservare a statu-quo-ului istoric. În consecinţă, se tăgăduieşte esenţa Bisericii lui Hristos şi misiunea ei „de a mărturisi despre Hristos oricând şi oriunde şi de a primi în braţele sale mântuitoare pe toţi doritorii de mântuire”.

Acum câţiva ani, călugării uneia din mănăstirile benedictine din Germania de Vest, dezamăgindu-se de papism, au adresat Bisericilor Ortodoxe locale rugămintea să fie primiţi la Ortodoxie.

Una din Bisericile locale i-a refuzat sub pretextul că „nu ar avea o astfel de practică”! Da, din păcate, mulţi arhierei ortodocşi, în locul practicii misionare apostolice şi patristice, şi-au făcut o „practică” comodă, de a se îngriji de tihna personală, fără a-şi atrage „neplăceri” din partea Papei, primind la Ortodoxie pe cei decepţionaţi de romano-catolicism dar care-şi doresc cu adevărat mântuirea. În vreme ce misionarii Vaticanului cutreieră lumea în lung şi în lat, recrutând adepţi (Mt. 23, 15), ierarhii ortodocşi se mulţumesc liniştiţi doar cu păstorirea „de la distanţă” a enoriaşilor lor, de parcă prin asta s-ar epuiza îndatoririle lor ca succesori ai Apostolilor. Mai mult decât atât, această pasivitate nefericită o socotesc drept „virtute” şi atitudine „corect ecumenică” faţă de neortodocşi.

De remarcat că un astfel de comportament somnambul a devenit caracteristic tocmai ortodocşilor ecumenişti care au fost întrecuţi de mult de sectarii ce se ocupă zelos de prozelitism în rândurile ortodocşilor, în interesul adunărilor lor.

Numai Biserica Ortodoxă este exploatată în mod trădător de proprii „reprezentanţi” oficiali, care o vând şi o trădează de dragul unor avantaje materiale personale sau interese naţionale sau politice, „înfrăţindu-se” cu ereticii la forurile ecumeniste. Iată cum arată profilul ortodocşilor ecumenişti văzut de apărătorul contemporan al Ortodoxiei, Marios Pyiawakys de la Frăţia ortodoxă Sfântul Atanasie cel Mare din Londra: „Majoritatea membrilor reprezentanţelor noastre sunt oameni care demult au rupt-o cu spovedania, cu postul şi rugăciunea. Unicul lor interes în viaţă sunt banii, cazarea în hoteluri de lux şi distracţiile…”

De aceea nu e deloc de mirare că astfel de „reprezentanţi” ai Ortodoxiei sunt dispuşi, ploconindu-se în faţa ecumenismului, să împiedice orice mărturisire a Credinţei Ortodoxe în rândul heterodocşilor. Această purtare revoltătoare pricinuieşte un rău cu două capete: pe de o parte, opreşte pe neortodocşii care caută adevărul să-l primească în Sfânta Biserică Ortodoxă, lucru osândit de însuşi Mântuitorul: „Vai vouă… fariseilor făţarnici… că închideţi împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Mt. 23, 13); iar pe de altă parte –constrâng pe cei ce caută sincer adevărul să primească ereziile altor confesiuni.

Prozelitismul este un fenomen negativ care abate sufletul de la calea adevărului, aducându-l pe calea minciunii. Mărturisirea ortodoxă, însă, este salvarea de rătăcire şi conducerea spre adevăr: „Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iac. 5, 19-20). Aşa făceau Sfinţii Apostoli, toţi Sfinţii Părinţi şi toţi drepţii lui Dumnezeu, întinzând mâna tuturor celor ce căutau mântuirea.

Astăzi însă, în cercurile ecumeniste domină o înţelegere absolut eronată a prozelitismului. Pentru ecumenişti, prozelitismul „negativ” înseamnă mărturisirea Bisericii de a atrage la adevărul ortodox pe cei ce-l caută; iar prozelitismul „pozitiv” este doar misionarismul făcut de C.E.B. în încercarea de a uni pe toţi în rătăcire, proclamându-se sus şi tare „libertatea religioasă” greşit înţeleasă.

Prin urmare Bisericile Ortodoxe locale, fiind membre C.E.B., nu pot să-şi ducă activitatea misionară ortodoxă în rândul neştiutorilor şi rătăciţilor, angajându-se să acţioneze numai sub îndrumare ecumenistă, sacrificându-şi principiile ortodoxe bisericeşti, dogmatice şi canonice. În acest context devine clar de ce mitropolitul Leningradului, Nicodim, referindu-se în referatul „Tradiţia şi contemporaneitatea”, prezentat la 18 septembrie 1972 la Debreţin (Ungaria) – despre restabilirea unităţii creştine, spune într-o manieră ecumenistă: „Cât priveşte readucerea creştinilor scindaţi la o credinţă unică, nu trebuie să ne-o imaginăm exclusiv ca o „unire”.

Deci, în ciuda rânduielii stabilite de Sfinţii Părinţi şi consfinţite în Moliftelnicul Bisericii Ortodoxe în „Ritualul primirii ereticilor şi heterodocşilor la Ortodoxie”, poate exista unire ecumenică fără ca heterodocşii şi ereticii să se lepede de învăţăturile lor greşite, o „unire” în baza compromisului dogmatic.

În vreme ce Bisericile Ortodoxe locale au făcut „legământ” cu C.E.B., de a nu practica misionarismul în rândul altor confesiuni, catolicii şi tot soiul de sectanţi îşi continuă fără piedici prozelitismul lor păgubitor, alungând ca nişte „lupi îngrozitori” (Fapte 20, 29) oile din turma Bisericii Ortodoxe şi facându-le părtaşe înşelării lor. Papistaşii, tinzând către „unirea” cu Biserica Ortodoxă, nu şi-o imaginează altfel decât propagând Uniaţia în rândul ortodocşilor. La 19 aprilie 1970 papa Paul VI a declarat făţiş: „Noi nu putem crede că restabilirea unităţii sincere între Biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxă de Răsărit se poate realiza în detrimentul bisericilor catolice din Est!”

Şi de bună seamă, în ultimul timp – mai ales în pontificatul papei Ioan Paul II -, a început încurajarea uniaţiei, considerată „nu numai o moştenire istorică a trecutului, ci care se dezvoltă şi în prezent: Vaticanul îndeamnă pe foştii uniaţi ucraineni să se reîntoarcă la unie”. Un grup de studenţi greci din Italia a adresat redacţiei revistei „Orthodoxos Typos” o scrisoare, publicată mai apoi sub titlul: „Uniaţia devine un prigonitor crunt al Ortodoxiei noastre!” În scrisoare sunt expuse fapte revoltătoare, dezvăluind cum uniaţii italieni îi împiedică pe preoţii ortodocşi, care deservesc minoritatea greacă, să-şi facă datoria preoţească şi cum uniaţii, mascându-se în „ortodocşi”, ademenesc pe mirenii creduli în mrejele lor. La sfârşitul scrisorii se pune întrebarea: „Ce sens are să se ţină dialoguri între ortodocşi şi romano-catolici, dacă Uniaţia nu numai că nu se reduce, ci, dimpotrivă, se extinde!” Până şi un greco-catolic într-o scrisoare la aceeaşi redacţie, scrie cu nedumerire: „Din partea ortodoxă se remarcă o indiferenţă stranie: Ortodocşii protestează împotriva participării uniaţilor la dialog, dar o fac numai verbal, căci în cele din urmă conversează cu uniaţii!”. Aşadar, papistaşii acţionează plini de încredere de pe poziţiile forţei, ştiind că ortodocşii, în ciuda dreptăţii lor principiale, vor ceda totuşi…

În această privinţă este caracteristică scrisoarea preotului ortodox grec Antonie Atanisiadis din Montreal (Canada): „La festivităţile prilejuite de împlinirea a 1000 de ani de la creştinarea Rusiei a fost invitat celebrul teolog ortodox părintele Meyendorf, căruia un cardinal, venind vorba de dialogul teologic, i-a spus aceste cuvinte remarcabile: „Prin dialog noi, romano-catolicii, încercăm să facem ca ortodocşii să înţeleagă necesitatea unirii în jurul Fanarului (adică al Patriarhiei Constantinopolului). Şi când vom ajunge treptat la aceasta, ortodocşii îşi vor da seama că au nevoie de Roma ca centru al Bisericii!”.

După o declaraţie atât de frontală privind adevăratele scopuri ale „dialogului”, adevăraţii creştini ortodocşi ar fi trebuit să se întoarcă cu spatele la Fanar, care joacă rolul „calului troian” în Biserica Ortodoxă, şi să înceteze „dialogul dragostei”, ce le este inspirat în favoarea sectarismului. Ar trebui să ne aplecăm urechea la înţeleptele avertizări ale Patriarhului de Alexandria, Nicolae al VI-lea (+1986): „În ciuda tuturor cuvintelor şi asigurărilor scrise, „dialogul dragostei” nu este sincer. Noi nu credem într-o „dragoste” ce se demonstrează în culise. Căci dacă e să luăm în seamă închiderea lăcaşurilor ortodoxe în Cehoslovacia, în Polonia şi alte acţiuni, vom vedea că aşa-numitul „dialog al dragostei” nu este decât o cursă pentru ortodocşi. Fiul rătăcit n-ar trebui să vorbească de iubire, ci doar de pocăinţă”.

Autoafirmarea sectelor protestante în calitate de „biserici”

Participarea ortodocşilor în C.E.B. nu numai că nu duce la convertirea heterodocşilor la Ortodoxie, ci este folosită pentru defăimarea acestora. Iată în acest sens mărturia lui Jean Jacques von Allement, profesor la Facultatea din Neuchatel (Elveţia), aparţinând comunităţii reformate: „Îmi exprim speranţa că Biserica Ortodoxă, membru în C.M.B., va ajuta bisericilor reformate să demonstreze că sunt „membre ale Bisericii lui Hristos” – fapt cu care nu sunt de acord teologii catolici, având în vedere întâi de toate lipsa la reformaţi a succesiunii apostolice. Noi însă, reformaţii, putem dovedi deplinătatea credinţei, a vieţii sacramentale, a demnităţii creştine a celor botezaţi şi legalitatea slujirii preoţeşti existentă în biserica reformată. În ceea ce priveşte caracteristicile tradiţionale ale Bisericii creştine va trebui, desigur, să săpăm mai adânc, dar ştiu că le avem… Nu avem temeiuri să credem că suntem atât de neputincioşi, încât să nu putem redescoperi harul deplin al Bisericii în biserica noastră”.

Cu alte cuvinte, reformaţii sunt pătrunşi de fiorul că şi ei ar reprezenta adevărata Biserică a lui Hristos. Întâlnindu-se cu ortodocşii, reformaţii aşteaptă de la aceştia să le recunoască statutul de „biserică”, pentru a-şi revendica mai apoi acest „drept” în faţa catolicilor. Trebuie spus că aceste speranţe nu stat lipsite de logică, de vreme ce Bisericile Ortodoxe locale sunt membre CMB şi participă la şedinţe alături de sectele reformate, în felul acesta recunoscând, tacit, pretenţiile reformaţilor pentru numele de biserică şi chiar pentru „succesiunea apostolică”.

Continuând să raţioneze în acelaşi context, prof. Allemens recunoaşte îngrijorarea catolicilor la intrarea ortodocşilor în C.E.B., deoarece intrând în comuniune cu comunităţile protestante, ortodocşii au redus pretenţiile catolicilor la a se numi unica şi adevărata biserică a Occidentului. Iată ce concluzii eronate şi umilitoare trag protestanţii sprijinindu-se pe participarea Bisericilor Ortodoxe ta CMB. Mai mult decât atât, Allemens estimează participarea ortodocşilor la Mişcarea ecumenistă drept „un temei pentru a reconsidera atitudinea faţă de Reforma din secolul al XVI-lea, ca aceasta să înceteze a mai fi socotită o tragedie pusă la cale de către vicleanul, ci să devină o importantă şi apreciabilă etapă a căii Bisericii, care determină definitiv sensul evoluţiei istoriei bisericeşti. Participarea ortodocşilor la Consiliul Ecumenic obligă Biserica romană să stea la îndoială: nu trebuie oare să înceteze a mai nega că protestanţii constituie o biserică, şi nu e cazul oare ca Roma să primească pe reformaţi, şi pe luterani, şi pe anglicani ca eventuale biserici, ale căror aspiraţii merită întrucâtva altă atitudine decât aceea condiţionată de negarea succesiunii lor apostolice?!”

Astfel, făcând un bilanţ, putem spune că spre deosebire de catolicism, care îşi apără cu zel autonomia în aşteptarea momentului potrivit când papa va putea conduce C.M.B., Bisericile Ortodoxe locale s-au aruncat fără chibzuinţă în stihia protestantă tulbure din C.M.B., cu scopul de a „mărturisi” despre Ortodoxie, dar a rezultat afirmarea protestanţilor ca „biserici” de o „reală valoare”. Este limpede că ecumeniştii protestanţi aspiră spre autoafirmare, nu spre Ortodoxie, şi că ecumeniştii „ortodocşi” nu sunt chemaţi în C.M.B. pentru misionarism, ci pentru a contribui la recunoaşterea organizaţiilor sectare şi eretice în calitate de „biserici”.

Geneva impune condiţii Bisericii Ortodoxe

Ecumenismul nu mai doreşte să devină o simplă „uniune a bisericilor”, ci treptat, se vrea o instituţie legislativă cu puteri asupra membrilor săi, inclusiv a Bisericilor Ortodoxe locale. Până acum, o astfel de putere o aveau în Biserica Ortodoxă doar cele Şapte Sinoade A-Toată-Lumea. Această autoritate este, încetul cu încetul, minimalizată datorită noii forţe ofensive a Consiliului Ecumenic care, ca un adevărat organ bisericesc, înlătură treptat învăţăturile Sinoadelor Ortodoxe, impunându-şi propriile viziuni în domeniul dogmatic şi canonic. Desigur, acest lucru se face treptat şi metodic.

Conducătorii ecumenişti îşi permit deja să facă declaraţii de genul celei rostite de dr. Vissert-Houft în timpul vizitei sale oficiale, la 24 noiembrie 1964, la Academia Teologică din Sofia: „Geneva este locul care are o anumită putere şi care ar vrea să devină centrul jurisdicţiei”.

În încheierea „Epistolei către biserici”, semnată de preşedintele C.E.B. (după şedinţa din Utrecht din august 1972), se spune: „Cea mai mare încercare a colaborării noastre se rezumă la măsura realizării în bisericile noastre a înţelegerii încheiate ta confreria noastră”. Sensul acestei expresii obscure este următorul: Bisericilor Ortodoxe locale membre în Mişcarea ecumenistă li se cere să promoveze în teritorii hotărârile împreună-adoptate în CEB, ca şi cum acesta ar fi un organ bisericesc suprem, fără de care Ortodoxia nu poate lua hotărâri în diverse probleme canonice, dogmatice, sociale etc.

Potrivit statutului C.E.B., Consiliul nu poate impune membrilor săi să fie de acord cu hotărârile lui, cu excepţia cazurilor în care hotărârea are caracter de însărcinare „benevolă”. Să vedem ce se întâmplă însă în realitate.

1) C.E.B. cere „bisericilor” membre serioase cotizaţii băneşti. Bisericile Ortodoxe locale sunt obligate şi ele să ajute C.E.B., care la rându-i –după cum am văzut -, foloseşte aceste sume pentru subminarea Ortodoxiei.

2) C.E.B. prin distribuirea burselor, a specializărilor şi a masteratelor teologice, ademenesc tinerii ortodocşi în cunoaşterea şi aprofundarea învăţăturilor sectare şi eretice. Se acordă burse nu numai pentru instruirea ortodocşilor în institutele ecumenice din ţările protestante, dar – ce este mai curios – şi în ţări ortodoxe. În felul acesta C.E.B. capătă tărie în relaţiile Bisericilor Ortodoxe locale.

3) C.E.B. sprijină intens promovarea reformei calendaristice în Bisericile Ortodoxe locale. În 1965-1966 au fost difuzate câteva scrisori către Bisericile ortodoxe reprezentate în C.E.B., în care se insistă ca acestea să-şi schimbe calendarul bisericesc. În consecinţă, datorită amestecului insistent al C.E.B. în viaţa internă a Bisericilor locale a devenit posibilă trecerea la noul stil a Bisericii Ortodoxe Bulgare la sfârşitul anului 1968.

4) La cererea C.E.B., în toate „bisericile” reprezentate în Consiliu, se organizează anual, între 18 şi 25 ianuarie, o săptămână de rugăciune ecumenistă pentru „unirea creştinilor”. În acest context C.E.B. a difuzat o circulară Bisericilor Ortodoxe locale, în care au fost evitate cu abilitate „sensibilităţile” ortodoxe şi s-au pus întrebări perfide, pentru a sustrage conştiinţa de la vechi şi a o orienta către nou. Această epistolă, neamintind prin nici un cuvânt de harul lui Dumnezeu, „divinizează” progresul spunând că omul ar putea depăşi singur nenorocirile şi suferinţele cu ajutorul ştiinţei, al tehnicii etc. Se subliniază că prin prisma „săptămânii rugăciunii ecumeniste”, credincioşii trebuie vadă problemele politice, economice, sociale şi comerciale, adică să adopte viziunea globalistă a societăţii de consum. Şi nu se spune nimic despre modul în care creştinii urmează să se unească în adevăr, să-şi întărească credinţa, să ridice nivelul moralităţii căzute cu ajutorul adevăratei credinţe.

Am vorbit deja despre opreliştile rugăciunii creştinilor ortodocşi în comun cu ereticii şi păgânii. În timpul unei astfel de „rugăciuni ecumeniste” a reprezentanţilor tuturor confesiunilor, care a avut loc la 30 ianuarie 1987 în biserica ortodoxă a Tuturor Sfinţilor din Moscova, a fost săvârşită Rânduiala rugăciunii ecumenice, după tipicul elaborat de Consiliul Ecumenic împreună cu Secretariatul Bisericii romano-catolice în numele „unităţii creştine”. Astfel, ortodocşii, fiind legaţi de angajamentele făcute de reprezentanţii lor ecumenişti, se văd nevoiţi să se supună slugarnic instrucţiunilor şi poruncilor noilor stăpâni de la Geneva, care lucrează de comun acord cu Roma! Până când vom tolera această dictatură ecumenistă umilitoare pentru Ortodoxie?

5) Patriarhul ortodox din Ierusalim este cu deplin temei îngrijorat de soarta locurilor sfinte din Ierusalim şi Palestina aflate sub protecţia sa. Biserica Ierusalimului ca membru C.E.B., speră să-i fie susţinute drepturile istorice asupra lăcaşurilor creştine, însă la şedinţa Comitetului central al C.E.B. din august 1974 în această problemă a fost adoptată următoarea rezoluţie: „Ierusalimul este oraşul sfânt a trei religii monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamul. E necesar să se evite încercările de a diminua importanţa Ierusalimului pentru oricare din aceste trei religii.”

În loc de sprijinul aşteptat, Consiliul Ecumenist a pus pe aceeaşi treaptă Patriarhatul cu reprezentanţele locale ale iudaismului şi islamului şi l-a adus la acelaşi numitor cu „religiile monoteiste”, uitând de interesele creştine pe care se laudă că le urmăreşte.
Decepţia Patriarhului Diodor I din Ierusalim în urma acestei luări de poziţie a C.E.B. s-a răsfrânt în declaraţia făcută corespondentului ziarului grecesc „Orthodoxos Typos”. Exprimându-şi profunda îngrijorare în legătură cu C.E.B., a subliniat că „Biserica noastră Ortodoxă este umilită prin prezenţa sa în Consiliu, alături de cele 400 de confesiuni „creştine”; participarea Patriarhiei din Ierusalim nu este decât o formalitate şi că el însuşi a făcut Sfântului Sinod propunerea să iasă din C.E.B.”

Spiritul laic al Mişcării ecumeniste

Am criticat deja falsa opoziţie a noţiunilor „ortodoxie” (gândire dreaptă) şi „ortopraxie” (faptă dreaptă), pe care o cultivă ecumenismul, preferând o credinţă „căldicică” în locul adevărului. Ocupându-se de sarcini sociale şi politice, C.E.B. s-a transformat într-o organizaţie cu scopuri exclusiv lumeşti.

Acelaşi lucru îl demonstrează activitatea tuturor adunărilor ecumeniste, începând cu cea din Amsterdam (1948). La această întrunire au fost abordate chestiuni care caută „doar temeiuri social-economice pentru intervenţia Bisericii în problemele lumeşti şi în viaţa internaţională” cu scopul abaterii Bisericii de la adevărata cale spre împărăţia lui Dumnezeu, şi s-a vorbit nu despre „împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru” (Le. 17, 21), ci despre organizarea lucrurilor lumii acesteia. Au uitat cu totul că în creştinism, viaţa pământească nu este un scop în sine, ci o pregătire pentru viaţa cea veşnică.

A V-a Adunare generală C.E.B. din Nairobi (1975) a fost mai curând politică decât religioasă, chiar de la începutul ei conturându-se o renunţare la problemele ce privesc adevărul de credinţă: „Crizele noastre sunt atât de ameninţătoare, încât nu se poate ca un grup politic, cultural sau religios să se mulţumească cu propriul adevăr şi propria puritate”.

Aceste cuvinte au fost îndreptate împotriva acelor participanţi ortodocşi care îndrăzniseră să susţină că Ortodoxia este unica Biserică credincioasă lui Hristos. La aceeaşi adunare au fost abordate problemele vizând crizele din Angola, în Orientul Apropiat, în America Latină ş.a., aşa cum se face de obicei la congresele pentru apărarea drepturilor omului.

La Adunarea a VI-a de la Vancouver (1983) au fost de asemenea adoptate hotărâri împotriva discriminării rasiale, împotriva regimurilor militare dictatoriale în America Centrală (Guatemala, Salvador etc), însă nici un cuvânt n-a fost spus despre oprimarea revoltătoare a creştinilor din Albania, unde, începând din 1967, puterea de stat a depus eforturi pentru dezrădăcinarea totală a religiei. În consecinţă, Biserica Ortodoxă Albaneză n-a existat oficial până în 1990, fiind pusă în afara legii. De la 1907 încoace au avut loc trei adunări generale ale C.E.B. (în 1968, 1975 şi 1983) şi nici la una din ele nimeni n-a pomenit, cel puţin în treacăt, de prigonirea credinţei ortodoxe în Albania. Şi cu aceeaşi ignoranţă s-au tratat eforturile energice ale Bisericii Ortodoxe Elene care ducea o luptă activă în apărarea celor 400.000 de greci ortodocşi, locuitori ai Epirului de Nord (în Albania), care suportau cu bărbăţie detenţia, chinurile şi moartea pentru credinţa lor în Hristos!

Iar „creştinescul” Consiliu Ecumenic, care ia apărarea sectarilor şi păgânilor din lumea întreagă, a rămas surd la gemetele martirilor ortodocşi pentru Hristos!

Aceste „tăceri” ale C.E.B. arată partea perfidă a activităţilor sale. Deocamdată însă vom spune doar că ne îngrijorează viziunile sociale ale C.E.B., orientate spre îndepărtarea creştinismului ortodox de îndatoririle mântuitoare, de dragul intereselor lumeşti. Mântuirea sufletului este cu putinţă în orice condiţii sociale sau politice, căci însuşi Mântuitorul Domnul Iisus Hristos a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!” (Mt. 6, 33), refuzând categoric să rezolve orice dispute pământeşti: „Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Lc. 12, 14).

Iar Martei i-a zis cu dojană: „Te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuieşte”, dându-i drept pildă pe sora ei, Maria, care „partea cea mai bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Lc. 10, 41-42) în veci.

S-a ajuns ca spiritul laic din Mişcarea ecumenistă să-o depărteze chiar de direcţiile ecumenismului, ceea ce l-a făcut pe Patriarhul Athenagoras să obiecteze: „Nu e treaba noastră să participăm în calitate de Consiliu al Bisericilor la congrese şi în comitete ce au drept scop să studieze problemele de ecologie, viitorul tehnicii etc… Toate acestea sunt de competenţa O.N.U. şi a ştiinţelor ecologice. Ocupându-se de acestea, Biserica s-ar îndepărta de adevărata sa misiune – propovăduirea lui Hristos.”

Prin urmare, creştinul ortodox nu poate fi ecumenist, din următoarele pricini:

1) Atitudinii dispreţuitoare a C.E.B. faţă de adevărul Iui Hristos, păstrat de Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

2) Interzicerii de către C.E.B. a misionarismului ortodox.

3) Încercărilor C.E.B. de a impune hotărârile sale în teritoriile Bisericii Ortodoxe;

4) Spiritului laic al C.E.B., care caută să abată Biserica de la îndatoririle ei duhovniceşti şi mântuitoare de dragul deşertăciunilor lumii acesteia.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: