Selectați pagina

Ecumenismul în toate dimensiunile şi accepţiunile sale a condus la adevăratul exil babilonian al tuturor conducerilor locale ale Bisericii Ortodoxe

Ecumenismul în toate dimensiunile şi accepţiunile sale a condus la adevăratul exil babilonian al tuturor conducerilor locale ale Bisericii Ortodoxe

”Dimensiunea post-patristică a continuităţii

1. Această poziţie fermă a conducerii bisericeşti ortodoxe faţă de Apusul eterodox s-a schimbat oficial la începuturile secolului al XX-lea în timpul Patriarhului Ioachim al III-lea (€ 1912). Discontinuitatea aceasta se poate conştientiza doar prin compararea textelor dogmatico-simbolice din 1902 şi ulterior, cu textele din secolul al XIX-lea, pe care le-am trecut în revistă mai sus.

Preludiile acestei schimbări se văd deja în 1865 prin trecerea conducerii Şcolii Teologice din Halki din mâinile tradiţionalului şi patristicului Constantinos Typaldos, Mitropolit titular de Stavropoleos, către germanofilul Filotheos Bryennios (€ 1918), reprezentant al unei alte mentalităţi, devenit apoi Mitropolit de Didymoteichos. Prin Bryennios se inaugurează o nouă poziţie faţă de creştinătatea occidentală, care dezvăluie şi schimbarea de duh în Patriarhia Ecumenică, cu care Şcoala de la a fost totdeauna în acord. „Glasul Şcolii din Halki a fost glasul Patriarhiei de Constantinopol”, potrivit declaraţiei Patriarhului nostru Ecumenic, kir Bartolomeu. Însă în ce constă schimbarea? Se intensifică duhul occidentalofilismului şi al europenizării şi cultivarea relaţiilor ecumenice.

Reajustarea poziţiei Patriarhiei Ecumenice faţă de Occident a fost urmarea schimbării relaţiilor politice ale Imperiului Otoman faţă de guvernele occidental. Întorsătura aceasta nu a rămas doar la nivelul relaţiilor politico-sociale, ci a afectat, din păcate, şi teologia. Reajustarea teologică se vede în evoluţia acestei Şcoli, care reflectă politica Fanarului.

Iată dovada: Din 1855, când a început să funcţioneze în Şcoală instituţia „poziţiilor” şi a „doctoratelor”, şi până în 1862, pe baza arhivei Şcolii, treisprezece dintre studiile studenţilor se referă la Biserica Latină şi mai ales la instituţia papală, într-un duh curat apologetic şi combativ. Adică aproape 1/5 dintre studiile ştiinţifice ale studenţilor condamnă primatul papal. Acesta era duhul Şcolii şi al Ortodoxiei atunci. După Tyndalos lucrările pe această temă, din 1869 până în 1907, sunt în total 21. Din 1907 însă până în 1922 nu mai există alte texte cu acest caracter, în timp ce din 1923 până în 1971, când „după judecăţile pe care Domnul le cunoaşte” s-a închis Şcoala, apar doar trei asemenea texte. Schimbarea completă a duhului o trădează teza de doctorat a lui Kyriakos Kutsumállis din 1968: „Dialogul teologic cu Biserica Romano-Catolică în cele trei Conferinţe panortodoxe”.

Acest lucru înseamnă că printr-un spirit pozitiv se inaugurează în centrul Ortodoxiei o nouă poziţie faţă de Occidentul până atunci combătut, un spirit occidentalofil şi favorabil „relaţiilor ecumenice”. Sistemul de referinţă principal nu va mai fi de acum înainte Răsăritul, ci Apusul, cu ceea ce acesta exprimă. Schimbarea este definită de trei texte importante ale Tronului Ecumenic, de Enciclica Patriarhului Ioachim al III-lea din 1902, de Proclamaţia din 1920 şi de Enciclica din 1952. Prima realizează deschiderea ecumenistă faţă de creştinătatea occidentală, câtă vreme celelalte au caracter strict programatic, inaugurând şi promovând demersul ecumenist prin Mişcarea Ecumenică. Participarea Patriarhiei Ecumenice la Mişcarea Ecumenică a condus la actualele relaţii ecumenice pe care conştiinţa ortodoxă le condamnă.

Limbajul folosit vădeşte schimbarea produsă. „Plantele agăţătoare”, după cum au fost caracterizate grupările creştine occidentale în 1902 , sunt numite în 1920 „Biserici”, lucru care, desigur, este lăudat de către ecumenişti – şi de ai noştri, şi de străini. Acest lucru înseamnă însă punerea treptată a semnului de egalitate între confesiunile occidentale şi Biserica cea Una, Ortodoxia. În acest sens, mai sincer este actualul Papă, când în 2008 a negat protestantismului caracterul de Biserică”, iar Ortodoxia a caracterizat-o drept „deficitară”, pentru că nu acceptă primatul său.

2. Prin Proclamaţia din 1920, Patriarhia Ecumenică a oferit Carta Statură care dă indicaţi despre poziţia pe care este datoare să o aibă în viitor formaţiunea ortodoxă în cadrul Mişcării Ecumenice. Dacă Enciclica din 1902 a deschis drumul pentru participarea noastră la Mişcarea Ecumenică, Proclamaţia din 1920 a pregătit intrarea noastră în Consiliul Mondial al Bisericilor, câtă vreme Enciclica din timpul Patriarhului  Atenagora  din 1952 a lucrat ca o definitivare şi pecetluire a acestui demers programat. De aceea, mari teologi ortodocşi, precum Ioannis Karmíris şi părintele Gheorghi Florovski, în ciuda devotamentului lor faţă de Patriarhia Ecumenică, nu au omis să-şi exprime neîncrederea şi reţinerile faţă de aceste deschideri şi evoluţii puse în mişcare.

„Decizia Congresului Ortodox de la Moscova împotriva papismului”, din anul 1948, a blocat pentru puţină vreme această evoluţie. În această decizie papismul este condamnat „pentru toate dogmele romane inedite”. Papii, după cum se spune, „au alterat curăţia învăţăturii vechii Ortodoxii ecumenice prin dogme nou introduse”. Papismul este numit categoric „anticreştin”. Avem de-a face cu o întoarcere la duhul de dinainte de 1900, care nu va avea însă continuitate, după cum a arătat evoluţia istorică. La aceasta a contribuit şi limbajul folosit care urmărea să evite scandalizarea poporului. În Enciclica sa din 1952, Patriarhia Ecumenică spune că „prin participarea de până atunci la Mişcarea pancreştină, Biserica Ortodoxă a căutat să cunoască şi să transmită eterodocşilor bogăţia credinţei, a cultului şi organizării acesteia, dar şi experienţa sa religioasă şi ascetică, s-a informat, la rândul ei, asupra noilor metode şi concepţii ale vieţii bisericeşti şi ale activităţilor acestora”. Temându-se însă de relativizarea credinţei, Ioannis Karmíris simte nevoia să sublinieze: „Participarea ortodocşilor… şi colaborarea… are sensul comuniunii de dragoste şi nu al comuniunii în învăţătura dogmatică şi în tainele bisericeşti”, ca şi cu „comuniunea iubirii” ar avea vreo putere fără unitatea de credinţă, („credinţa este lucrătoare prin dragoste”, Gal. 5, 6). Însă scopurile adevărate ale ecumenismului inter-creştin nu ezită să le mărturisească distinşi ierarhi ai Tronului Ecumenic, precum Gherman (Strinopulos) al Thyatirelor, referindu-se pe larg la Proclamaţia din 1920, pe care a şi redactat-o împreună cu alţi profesori de la Halki. „Este nevoie, a spus, ca Bisericile să conştientizeze că în afara unităţii, în sensul strict al cuvântului…, există şi un alt sens, mai cuprinzător, al unităţii, potrivit căreia toţi cei care primesc învăţătura fundamentală a Revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos şi Îl primesc pe El ca Mântuitor şi Domn, va trebuie să se considere reciproc ca membri ai aceluiaşi trup şi nu ca străini unii de alţii”. „Fără să intrăm în examinarea diferenţelor dogmatice, care despart Bisericile”, a adăugat Mitropolitul Thyatirelor, „trebuie să cultivăm exact această idee a unităţii în sens mai larg…”. Este vădită aici teoria despre „Biserica lărgită” care pretinde marginalizarea credinţei şi a caracterului mântuitor al dogmei, în contradicţie cu tradiţia apostolică şi patristică a tuturor secolelor.

3. Mai clar însă a exprimat scopul Mişcării Ecumenice distinsul ierarh al Patriarhiei de Constantinopol şi unul dintre promotorii Mişcării Ecumenice, fostul Mitropolit al Americii, Iakov, într-un interviu din 1999: „În primul rând mă amărau conflictele şi în al doilea rând relativul eşec al Dialogului Ecumenic care ţintea unirea sau comuniunea Bisericilor şi după aceea, mai general, a tuturor religiilor”. Este o mărturisire onestă despre aspiraţiile Mişcării Ecumenice şi despre interconectarea acesteia cu Dialogul inter-religios, dar şi cu intenţiile New Age de realizare a Religiei universale. O critică responsabilă şi obiectivă a Mişcării Ecumenice a exercitat Cuviosul Iustin Popovici caracterizând ecumenismul în următorul mod: „Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştini, pentru pseudo-bisericile Europei Occidentale. În ecumenism se află inima tuturor umanismelor europene având în frunte papismul. Toţi aceşti pseudo-creştini, toate pseudo-bisericile nu sunt nimic altceva decât o erezie multilaterală. Numele evanghelic comun al acestora este panerezie”. Şi se întreabă: „Era deci necesar ca Biserica ortodoxă, acest trup preacurat dumnezeiesc-omenesc şi organism al Dumnezeu-Omului Hristos, să se umilească atât de monstruos, încât teologii care o reprezintă, chiar şi ierarhi, să caute participarea organică şi includerea în Consiliul Mondial al Bisericilor? Vai şi-amar, nemaiauzită trădare”.

Părintele Iustin a putut să dea sfârşitul relaţiilor ecumenice, care şi-au atins culmea la deciziile de la Balamand (1993) (= afirmarea ereziei papiste ca soră a Bisericii şi a Uniaţiei, care participă oficial la Dialog) şi de la Porto Alegre (2009) (= acceptarea ecleziologiei protestante), dar şi în recunoaşterea de facto a „teologiei baptismale”, „a diaconiei comune” fără unitatea credinţei, a „Bisericii lărgite” şi a „pluralismului cultural”.

Ecumenismul în toate dimensiunile şi accepţiunile sale a condus la adevăratul exil babilonian al Patriarhiei Ecumenice şi al tuturor conducerilor locale ale Bisericii Ortodoxe. Lăudarea şi admiraţia de sine a ecumeniştilor „pentru o aşa-numită nouă epocă pe care a deschis-o Patriarhia Ecumenică prin Enciclicele patriarhale ale anilor 1902 şi 1920, nu se justifică”, pentru că „ceea ce s-a reuşit este doar legalizarea ereziilor şi a schismelor papismului şi protestantismului”. Aceasta este concluzia clară a părintelui Theodoros Zisis, pe care cu fermitate o contrasemnez.

4. Este, deci, evident, că Ecumenismul a fost receptat ca erezie ecleziologică, ca „sincretism demonic” care aspiră la o unitate de tip federal a Ortodoxiei cu panspermia eretică occidentală. Astfel însă, Ortodoxia nu afectează soteriologic lumea ortodoxă, pentru că a fost prinsă, în persoanele conducerilor ei locale, în capcanele ecumenismului, care unelteşte deteriorarea şi alterarea acesteia.

Astfel deci, conducerea noastră bisericească, în loc să urmeze exemplul Sfinţilor noştri Părinţi în păstrarea Ortodoxiei, ca singura posibilitate de mântuire a omului şi a societăţii, face tocmai inversul: amestecând Ortodoxia cu erezia în limitele ecumenismului şi în esenţă recunoscând înşelarea eretică, aduce după sine tocirea criteriilor poporului ortodox, privând atât poporul credincios, cât şi lumea de posibilitatea mântuirii.

Tocmai în această direcţie se vădeşte demonică intervenţia aşa-numitei „Teologii postpatristice” care oferă acoperire teologică şi sprijin în isteria ecumenistă şi în demolarea temeliilor patristice şi tradiţionale. Acest lucru se face, desigur, prin polemica directă împotriva credinţei sinodale şi patristice – dimpotrivă, aceasta este adesea lăudată în mod ipocrit şi este evidenţiată – dar prin punerea la îndoială a premizelor ei niptice, prin evitarea condamnării ereziilor şi prin recunoaşterea lor de facto ca Biserici ca având lucrare soteriologică, de aceeaşi valoare ca Ortodoxia. În acest mod sunt negaţi Sfinţii Părinţi şi învăţătura lor, ca fiind, chipurile, răsturnare a credinţei şi practicii vechii Biserici. Teologia postpatristică, adică, este în esenţă o teologie antipatristică, pentru că această mişcare protestantizantă slăbeşte tradiţia patristică, fără de care Ortodoxia rămâne fără armură în vâltoarea ecumenismului şi în aservirea faţă de planurile  Noii Epoci. Şi pentru a-l parafraza pe Dostoievski: „Fără Părinţi toate sunt permise!”. Însă, după cuvântul Sfântului Grigorie Palama, „aceasta este adevărata evlavie, a nu ne îndoi de purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi”.

pr. Gheorghios D. Metallinos

Profesor Onorific al Universităţii din Atena

Comunicare susţinută în cadrul conferinţei „Teologie patristică şi erezie postpatristică”,organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului, 15 februarie 2012 (fragment)

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *