Selectați pagina

Duminica Sfinților Români (Părintele Dumitru Stăniloaie)

Duminica Sfinților Români (Părintele Dumitru Stăniloaie)

dumitru-staniloaeCrestinismul romanesc a rodit si el din sine multi si minunati sfinti, chiar daca smerenia caracteristica poporului nostru sau alte imprejurari istorice nefavorabile in care a avut de trait au facut ca Biserica noastra sa nu canonizeze decat un mic numar dintre ei si aceasta de-abia in 1955.

Sfintii romani au existat insa in mod real si au fost recunoscuti ca atare de evlavia populara, cu toate ca Biserica nu i-a canonizat formal si nu le-a dedicat anumite zile in calendar si de aceea faptele lor nu au fost laudate prin imne bisericesti inchinate lor.

De altfel, timp indelungat sfintii s-au facut cunoscuti ca atare prin cinstirea pe care si-au castigat-o in evlavia populara. De-abia de la un timp incoace Biserica a inceput sa purceada si la o canonizare formala a sfintilor de mai tarziu, confirmand venerarea lor de catre cercuri largi ale credinciosilor. […]

Toti sfintii, cu exceptia apostolilor si a misionarilor, si-au castigat aceasta calitate lucrand pentru credinciosi sau remarcandu-se prin viata lor de curatie si jertfelnicie intre credinciosii dintr-un anumit loc sau tinut. Cinstirea lor a inceput inca in timpul vietii, sau dupa moarte, intre credinciosii din acel loc, pentru ca treptat ea sa se intinda tot mai departe. Astfel, din sfinti locali ei au devenit sfinti universali. Dar au ajuns la aceasta cinstire pentru curatia dobandita de ei intr-un anumit loc, sau mucenicia lor, sau faptele lor de ajutorare pentru dreapta credinta marturisita pretutindeni, putand fi imitate de credinciosii din orice loc. Ei aplicau intr-un anume loc sau tinut invataturile dreptei credinte universale. Ei slujeau si ilustrau credinta universala in locul in care vietuiau.

Astfel, toti sfintii sunt locali prin faptul ca lucreaza intr-un anumit loc, dar sunt universali pentru credinta universala pe care o slujesc in acel loc. Din acest punct de vedere nu exista sfinti locali si universali. Toti sunt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc carora le slujesc in cursul vietii prin faptele si pilda lor, dar toti sunt universali pentru ca aceasta pilda e valabila pentru credinciosii de pretutindeni si ea se impune spre unitate tuturor celor care ajung sa-i cunoasca. Toti se umplu de Acelasi Hristos care straluceste prin fiinta lor si toti sunt purtatorii Aceluiasi Duh Sfant, chiar daca Duhul Sfant Care li se comunica lor a fost comunicat de ei prin alta limba. Toti apartin prin Acelasi Duh Sfant Bisericii universale, care a inceput la Cincizecimesi continua de-a lungul secolelor, cuprinzand diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sunt diferite, dar sufletele sunt umplute de Acelasi Duh si simt in Acelasi Hristos.

Astfel si sfintii romani, fie ca au fost mucenici ai dreptei credinte in secolul al IV-lea, sau in se-colul al XVIII-lea, fie ca au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvantul si l-au ajutat cu fapta, fie ca au fost sihastri ajunsi la cea mai mare inaltare a fiintei lor in Dumnezeu, prin rugaciune pentru ei si pentru credinciosi, au inaltat prestigiul dreptei credinte si chipul de om care o traieste cu seriozitate la o treapta care ii indeamna pe credinciosii de pretutindeni, cand ajung sa fie cunoscuti, sa o traiasca cu cat mai multa convingere si sa le urmeze pilda.

Cu cat mai mult se impun prin viata lor exceptionala in locul in care traiesc, cu atat chipul lor iradiaza cu mai multa putere in Biserica universala. Dar unirea intre slujirea lor locala si importanta soborniceasca mai poate fi pusa in evidenta si altfel.

Un sfant, chiar daca ridica la cel mai inalt grad niste insusiri prin care se remarca un anumit popor, inaltimea la care se ridica il face sa imbratiseze cu o iubire cuprinzatoare toti oamenii. In sfinti nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism national. Prin aceasta ei sunt adevarate punti de infratire intre oameni si popoare. Prin sfinti se adanceste mai mult decat prin toti credinciosii sobornicitatea Bisericii, chiar daca aceasta nu inseamna stergerea deosebirilor intre popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se intareste prin ei si din partea dreptcredinciosilor din alte popoare pe masura ce ei devin cunoscuti acelora. Caci credinciosii aceia isi indreapta rugaciunile catre ei cu convingerea ca acesti sfinti se roaga lui Dumnezeu si pentru ei, cum de fapt se si intampla. De aceea ar fi bine ca diferitele Biserici ortodoxe sa-si insuseasca prin acte oficiale, cunoscute popoarelor lor, canonizarile de sfinti facute de fiecare Biserica sora, pentru a contribui cat mai mult la unirea popoarelor lor in evlavia inchinata reciproc sfintilor lor.

E bine ca credinciosii Bisericii din orice loc sa aiba cunos-tinta de sfintii de pretutindeni, pentru ca fiecare sfant aduce prin faptele lui savarsite in alte imprejurari model de fapte pentru orice fel de imprejurari din viata lor. Caci faptele sfintilor si vietuirea lor straluminata de prezenta lui Dumnezeu in ei depasesc determinarile locale, ridicandu-se la ceea ce poate fi model si intarire pentru credinciosii din orice loc. De aceea ar fi recomandabil ca vietile sfintilor din orice neam sa fie facute cunoscute prin traduceri in limbile tuturor celorlalte popoare ortodoxe. S-ar face prin aceasta ceea ce s-a facut in secolele mai vechi ale Bisericii, ajungandu-se la universalizarea si unificarea evlaviei tuturor popoarelor ortodoxe in jurul tuturor sfintilor. Ar fi un mod practic prin care Biserica ar contribui la cat mai marea infratire a popoarelor din sanul ei. Un model in aceasta privinta s-a dat prin traducerea si publicarea de catre monahii din Sfantul Munte Athos a „Patericului romanesc“, al Cuviosului Parinte Ierom. Ioanichie Balan.

Dupa ce in secolul al XIX-lea s-a subliniat cu putere, in cadrul Bisericii Ortodoxe, constiinta nationala a popoarelor, socotim ca timpul nostru cere o subliniere a faptului unitatii lor ca popoare constiente de ele, dar unite in valorile care le sunt comune, si in primul rand in constiinta ca traiesc in aceeasi credinta in Dumnezeu lucrator mai ales prin Tainele (Sfinte) si prin sfintii lor. […]

7 Comentarii

  1. Român ortodox

    Sfinţii canonizaţi de către Biserica Ortodoxă Română
    Sfinţii naţionali sunt sfinţii al căror cult s-a născut pe teritoriul unei Biserici naţionale autocefale. Existenţa acestora demonstrează şi specificitatea etnică a unei Biserici Ortodoxe locale, care a fost prezentă în organizarea Bisericilor Ortodoxe de la început şi până în zilele noastre.
    La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ‘ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie ‘Duminica Sfinţilor Români’, care va fi aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor.’ (Act sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor sfinţi români, 20 iunie, 1992).
    S-a hotărât atunci ca, în această duminică, să fie amintiţi şi cinstiţi cu evlavie: sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, care s-au săvârşit muceniceşte şi au mărturisit şi au apărat cu jertfelnicie credinţa ortodoxă, neamul şi ţara noastră; sfinţii cuvioşi şi cuvioase care s-au săvârşit trăind deplin viaţa călugărească şi care, prin pilda vieţii lor şi prin rugăciune, au hrănit duhovniceşte pe toţi drept-credincioşii; sfinţii martiri din orice treaptă harică sau stare obştească şi toţi aceia care prin pătimirile şi sângele lor martiric au primit cununa sfinţeniei; sfinţii români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum şi cei care au căzut în luptă cu aceştia sau în amară robie pentru credinţă, Biserică şi neam; sfinţii care s-au săvârşit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinţei, a Bisericii Ortodoxe şi a bine-credincioşilor ei fii şi toţi ceilalţi sfinţi creştini ortodocşi români din toate timpurile şi de pretutindeni, ştiuţi şi neştiuţi, care au sporit în dragostea pentru Hristos, fapte bune, rugăciune şi virtuţi creştine, pe care Dumnezeu i-a scris în Cartea Vieţii.
    Recunoaşterea sfinţeniei vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni
    Istoria cultului sfinţilor ne arată că au existat şi că există sfinţi locali, în sensul cel mai restrâns, adică sfinţi veneraţi într-o cetate sau numai într-o mănăstire, apoi sfinţi locali, în sensul mai larg al cuvântului, adică sfinţi veneraţi într-o regiune sau într-o provincie, apoi sfinţi naţionali, veneraţi într-o Biserică naţională autocefală, sfinţi generali, veneraţi într-o Biserică autocefală sau în întreaga Ortodoxie, şi sfinţi universali, veneraţi atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică. Sfinţii naţionali sunt sfinţii al căror cult s-a născut pe teritoriul unei Biserici naţionale autocefale. Existenţa acestora demonstrează şi specificitatea etnică a unei Biserici ortodoxe locale, care a fost prezentă în organizarea Bisericilor ortodoxe de la început şi până în zilele noastre. Creştinismul s-a născut şi există în condiţii date şi el nu poate exista în condiţii de normalitate decât respectând datele esenţiale ale vieţii.
    Sfinţii români, canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române începând cu anul 1950, şi prăznuiţi în calendarul nostru creştin ortodox, au fost mai întâi cinstiţi de poporul român credincios, actul canonizării confirmând şi proclamând recunoaşterea sfinţeniei care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni. La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, cu data de prăznuire la 11 aprilie; a Sfinţilor Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava, mitropoliţii Transilvaniei, cu data de prăznuire la 24 aprilie; a Sfinţilor Cuvioşi Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea, cu data de prăznuire la 21 octombrie, şi a Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, cu data de prăznuire la 15 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 21 octombrie 1955, în catedrala din Alba Iulia, respectiv la 7 octombrie 1956, pentru Sf. Iosif cel Nou, la Catedrala mitropolitană din Timişoara.
    La data de 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea următorilor sfinţi români: Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea, cu data de prăznuire la 29 februarie; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, cu data de prăznuire la 24 aprilie; Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, cu data de prăznuire la 30 iunie; Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, cu data de prăznuire la 1 iulie; Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu data de prăznuire la 2 iulie; Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul, cu data de prăznuire la 5 august; Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, cu data de prăznuire la 7 august; Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache, cu data de prăznuire la 16 august; Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, cu data de prăznuire la 13 septembrie; Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, cu data de prăznuire la 27 septembrie; Sfinţii Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, cu data de prăznuire la 21 octombrie; Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea, cu data de prăznuire la 23 noiembrie, şi Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, cu data de prăznuire la 18 decembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 21 iunie 1992.
    În acelaşi an, s-a hotărât introducerea în calendarul Bisericii noastre şi a Sfântului Cuvios Antipa de la Calopodeşti, cu data de prăznuire la 10 ianuarie.
    În anul 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi-a însuşit canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, făcută de Biserica Ortodoxă Ucraineană, în decembrie 1996, şi a hotărât ca ziua de pomenire a acestuia, în calendarul ortodox român, să fie data de 22 decembrie, ziua trecerii sale la Domnul. La 13 octombrie 2002, cu prilejul împlinirii a 360 de ani de la organizarea sinodului de la Iaşi (1642-2002), a fost proclamată solemn şi canonizarea acestuia, la catedrala mitropolitană din Iaşi. La 5 martie 2003, Sf. Sinod a hotărât canonizarea Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, cu data de prăznuire la 25 aprilie, şi a Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, cu data de prăznuire la 22 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 5 octombrie 2003, la Mănăstirea Brazi.
    La 5 iulie 2005, a fost întocmit tomosul sinodal de canonizare a Sfântului Cuvios Onufrie de la Vorona, cu data de prăznuire la 9 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 9 sept. 2005, la Mănăstirea Vorona. La 5 iulie 2005, s-a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, cu data de prăznuire la 13 decembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 14 octombrie 2005, la Catedrala mitropolitană din Iaşi.
    Sfinţii români, însufleţirea cugetului şi simţirii româneşti de duhul lui Hristos
    La 20-21 octombrie 2005, a fost întocmit tomosul sinodal de canonizare a Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica, cu data de prăznuire la 3 decembrie, şi a Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti, cu data de prăznuire la 22 iunie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 3 decembrie 2005, la Mănăstirea Cernica, respectiv la 21 mai 2006, la Catedrala patriarhală din Bucureşti.
    La 14-15 noiembrie 2006, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului, cu data de prăznuire la 14 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 14 aprilie 2007, în localitatea bistriţeană Gledin.
    La 12 februarie 2007, Sfântul Sinod a hotărât trecerea în calendarul sfinţilor români a mitropolitului Varlaam al Moldovei, cu data de prăznuire la 30 august. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 29 august 2007, la Mănăstirea Secu.
    La 22-24 octombrie 2007, au fost canonizaţi Sfinţii Martiri şi Mărturisitori năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu, cu data de prăznuire la 12 noiembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 11 mai 2008, la Mănăstirea Salva. La 5-7 martie 2008, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia, cu data de prăznuire la 21 iulie; a Sfântului Cuvios Iosif de la Văratec, cu data de prăznuire la 16 august; a Sfântului Cuvios Ioan de la Râşca şi Secu, cu data de prăznuire la 30 august; a Sfinţilor Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, cu data de prăznuire la 7 septembrie; a Sfântului Cuvios Chiriac de la Tazlău, cu data de prăznuire la 9 septembrie, şi a Sfinţilor Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani, cu data de prăznuire la 1 octombrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 5 iunie 2008, la Mănăstirea Neamţ.
    La 8 iulie 2008, au fost canonizaţi Sfântul Ierarh Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti, cu data de prăznuire la 28 octombrie; Sfântul Voievod Neagoe Basarab, cu data de prăznuire la 26 septembrie, şi Sfântul Dionisie Exiguul, cu data de prăznuire la 1 septembrie. Proclamarea oficială a canonizării acestora a avut loc la 26 octombrie 2008, la Catedrala patriarhală din Bucureşti.
    Alături de aceşti sfinţi români canonizaţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, există trecuţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române şi alţi sfinţi daco-romani, din secolele III – V, şi de neam străin, care au trăit în Ţările Române, sau ale căror moaşte se găsesc la noi în ţară.
    Nominalizarea tuturor acestor sfinţi români conturează şi articulează şi mai bine identitatea locală ortodoxă, cu specificul ei naţional. Se poate vorbi despre un mod de manifestare spirituală care nu rezultă dintr-o viziune particulară în ce priveşte adevărul de credinţă sau dintr-o interpretare diferită a tezaurului liturgic şi canonic, ci ‘reprezintă doar forma specifică de diversificare harismatică, după felul în care cugetul şi simţirea noastră s-au însufleţit de duhul lui Hristos, potrivit particularităţilor noastre de origine şi grai, de vocaţie şi destin’. (Articol publicat în Ziarul „Lumina de Duminică” din data de 6 iunie 2010)

    Răspuns
    • alex

      Privind in lumina teologiei ortodoxe numeroasele acte de canonizare facute de Biserica Ortodoxa Romana, sfintii sunt cei care mijlocesc pentru noi inaintea tronului lui Dumnezeu, fiind patroni spirituali ai celor care le poarta numele, ai bisericilor care le sunt inchinate, ai oraselor si tinuturilor, ai tuturor celor care le inalta rugaciuni.

      Avand in vedere cele de mai sus, consideram ca pe de o parte trebuie sa depunem toate eforturile pentru proclamarea tuturor celor care s-au remarcat printr-o traire si credinta statornica, iar pe de alta parte, sa le acordam cinstea cuvenita sfintilor prin rugaciuni si urmandu-le pilda credintei.

      Ca o remarca finala, credinciosii din provincia care a suferit cel mai mult in perioada comunista, Basarabia, trebuie sa-si onoreze inaintasii, implinind o obligatie morala fata de cei care s-au nevoit prin manastiri sau care au marturisit credinta in lagare si inchisori, mai ales in urma instaurarii regimului comunist-stalinist, cercetand arhivele si reconstituind vietile acestor fii ai neamului nostru care n-au pregetat sa marturiseasca pe Hristos cel inviat, multi dintre preotii si credinciosii nostri din Basarabia fiind torturati, schingiuiti si chiar condamnati la moarte, in inchisorile comuniste de la Chisinau sau in cele din Gulagul sovietic.

      In acest sens, consideram binevenita, in zilele noastre, cunoasterea vietii si credintei si chiar cercetarea dosarelor si proclamarea solemna a canonizarii celor care si-au dat viata, pentru adevar, credinta si libertate, pentru a nu ni se reprosa mereu ca nu avem sfinti sau ca evlavia poporului nostru nu a rodit in tarina lui Hristos.

      dr. Veaceslav Goreanu

    • Codrin

      Dar pe mărturisitorii din închisorile comuniste când îi va canoniza Biserica oficială??? Evlavia poporului i-a canonizat demult!!! Deci, astăzi, împreună cu toți sfinții români îi cinstim și pe pătimitorii și mărturisitorii neamului românesc din perioada genocidului comunist-sovietic-bolșevic.

      Sfinților noi mucenici și mărturisitori rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.

    • Elyza

      Mărturisitori şi martiri ai credinţei s-au «născut» şi în vremurile noastre, iar lumina mărturiei lor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi. (…) În timpul persecuţiei comuniste din Europa răsăriteană, o mulţime de episcopi, preoţi, monahi şi laici au murit în închisori sau au suferit pentru credinţa lor. Aceşti martiri şi mărturisitori ai credinţei şi luptei pentru libertate sunt pomeniţi azi în rugăciunile Bisericii noastre în mod permanent la Sfânta Liturghie. Pilda vieţii lor şi rugăciunile lor sunt izvor de inspiraţie şi înnoire pentru viaţa Bisericilor noastre azi. Ei ne cheamă azi să nu despărţim darul libertăţii de darul credinţei şi al sfinţeniei vieţii.”[1]

      Cei care vor să ştie cum să se raporteze la cinstirea noilor mucenici pot afla răspunsuri în Penticostar, cartea de cult care conţine Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor:

      „Dumnezeieştii noştri Părinţi au aşezat să prăznuim, după pogorârea Sfântului Duh, sărbătoarea de azi, ca şi cum ar fi voit să arate că venirea Preasfântului Duh a lucrat prin apostoli nişte lucruri atât de mari, încât a sfinţit şi i-a înţelepţit pe cei de un aluat cu noi şi, aşezându-i din nou în locul cetei aceleia îngereşti căzute, i-a adus, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii, adică, prin mucenicie şi sânge, iar pe alţii prin trăire şi viaţă virtuoasă, Duhul Sfânt săvârşind, astfel, fapte mai presus de fire. Sfântul Duh S-a pogorât în chipul focului, ca Unul ce are, în firea lui, înclinarea de la ceea ce este mai sus spre ceea ce este mai jos, iar ţărâna, cu firea ei înclinată spre cele de jos, adică frământătura noastră, este ridicată la cele cereşti. Cu puţin mai înainte, trupul luat şi îndumnezeit de Dumnezeu Cuvântul, a fost înălţat şi a şezut de-a dreapta slavei pământeşti, iar acum, după făgăduinţă, îi atrage la Sine pe toţi cei ce vor, aşa cum ne arată lucrarea mântuitoare a Dumnezeu Cuvântului, şi rostul cel mai din urmă al venirii Sale în trup, printre noi, şi al iconomiei. Că pe cei căzuţi mai de demult din credinţă îi aduce la unirea şi la prietenia cu Dumnezeu, iar dintre nemulţumitori a adus lui Dumnezeu, ca pe o pârgă a firii omeneşti, pe cei care în multe chipuri au bineplăcut Lui. Într-acest fel, deci, prăznuim sărbătoarea Tuturor Sfinţilor.

      În al doilea rând, prăznuind această sărbătoare, noi cinstim şi pe mulţi alţii, care, deşi au bineplăcut lui Dumnezeu prin virtutea lor cea desăvârşită, totuşi, din cine ştie ce pricină, ori poate din pricina unor împrejurări lumeşti, au rămas neştiuţi de nimeni, cu toate că au multă slavă înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt mulţi care au vieţuit după voia lui Hristos şi în India, în Egipt, în Arabia, în Mesopotamia, în Frigia, în părţile de sus ale Mării Negre, cum şi în tot Apusul, până chiar şi în insulele britanilor, şi, pe scurt grăind, în Răsărit şi în Apus, a căror cinstire nu era uşor de făcut, după cum se cuvine şi în obiceiul Bisericii, din pricina mulţimii lor. Deci, pentru ca să primim şi ajutorul acelora, al tuturor care i-au bineplăcut lui Dumnezeu, în orice parte a pământului, iar, pe de altă parte, şi pentru Sfinţii care se vor adăuga mai târziu, dumnezeieştii Părinţi au aşezat să prăznuim praznicul Tuturor Sfinţilor, care cuprinde în sine pe toţi cei dintâi şi pe toţi cei de mai târziu, pe cei cunoscuţi şi pe cei necunoscuţi, pe care Duhul Sfânt, sălăşluindu-se întru ei, i-a sfinţit.

      În al treilea rând, prăznuirile Sfinţilor ce se fac în fiecare zi în parte trebuiau adunate într-o singură zi, spre a se arăta că ei au luptat pentru un singur Hristos şi că toţi s-au găsit pe aceeaşi cale a virtuţii. Şi astfel s-au încununat după vrednicie, ca nişte slujitori ai unui singur Dumnezeu. Ei au alcătuit Biserica, împlinind lumea cea de sus şi încurajându-ne şi pe noi a ne sârgui să ducem cu toată râvna aceeaşi luptă, care este deosebită şi de mai multe feluri, potrivit cu puterea fiecăruia. Spre care nevoiască-se fiecare, după puterea şi cu toată osârdia lui. (…)

      Să se mai ştie că acum prăznuim toate câte Duhul Sfânt, cu dăruiri de bine, a sfinţit: sufletele cele preaînalte şi sfinţite, adică cele nouă cete, pe strămoşii patriarhi, pe prooroci şi pe sfinţii apostoli, pe mucenici şi ierarhi, pe sfinţii mărturisitori şi pe mucenici, pe cuvioşi, pe drepţi şi pe toată ceata sfintelor femei şi pe toţi ceilalţi sfinţi necunoscuţi, împreună cu care să fie şi cei care se vor adăuga în viitor.”[2]

      Această ultimă precizare – „şi pe toţi ceilalţi sfinţi necunoscuţi, împreună cu care să fie şi cei care se vor adăuga în viitor”, ne arată că în prima Duminică după Pogorârea Sfântului Duh noii mucenici sunt prăznuiţi – chiar dacă nu separat, ci toţi laolaltă – în toate bisericile ortodoxe din toate colţurile lumii. Mai mult decât atât, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a rânduit ca ei să fie pomeniţi şi de praznicul Tuturor Sfinţilor Români, în a doua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh. Iată ce putem afla din Sinaxarul în Duminica Tuturor Sfinţilor Români:

      „Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii Ortodoxe au înscris în calendar, prin secolul al cincilea, îndată după Duminica în care prăznuim Pogorârea Duhului Sfânt, amintirea şi cinstirea Tuturor Sfinţilor, dând în acest fel mărturie peste timp despre evlavia credincioşilor faţă de sfinţii Bisericii ştiuţi şi mai ales cei neştiuţi care au bineplăcut înaintea lui Dumnezeu.

      Duminica Tuturor Sfinţilor este aşadar Duminica în care Atotţiitorul Dumnezeu Cel ce cunoaşte mulţimea stelelor cărora le-a dat nume, singur ştie după nume şi după neam pe toţi cei care I-au făcut voia.

      Drept aceea, multe Biserici dreptmăritoare, ca să întărească mai mult amintirea şi cinstirea sfinţilor ştiuţi după numele lor, dar mai ales pe aceea a mulţimii fără de număr a sfinţilor neştiuţi, au rânduit o anumită zi pentru prăznuirea sfinţilor din acele neamuri.

      Văzând că acest lucru este de mult folos pentru zidirea duhovnicească şi întărirea în credinţă a dreptmăritorilor creştini, precum şi spre slava Bisericii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu puterea lui Dumnezeu Celui în Treime lăudat şi închinat, a rânduit ca în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să prăznuim Duminica Sfinţilor Români, în care să cinstim pe aceia dintre fiii neamului nostru ştiuţi numai de bunul Dumnezeu şi care prin vieţuirea, pătimirea şi mărturia lor pentru Hristos, au ajuns prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu.

      În această Duminică, în chip evlavios cinstim cu cântări de laudă şi cântări duhovniceşti pe toţi sfinţii ierarhi, preoţi şi diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârşit muceniceşte sau au mărturisit şi apărat cu jertfelnicie credinţa ortodoxă, neamul şi ţara[3].

      Chemăm în ajutorul nostru pe toţi sfinţii cuvioşi şi cuvioase care cu rugăciune, post şi lacrimi s-au nevoit, luând chip îngeresc şi care, prin pilda vieţii lor, hrănesc duhovniceşte sufletele noastre. Vărsăm lacrimi de suferinţă pentru toţi martirii noştri şi pentru toţi aceia care prin sângele şi pătimirile lor au primit cununa sfinţeniei. Ne într-armăm cu rugăciunile tuturor sfinţilor români ucişi de oştile păgâne sau ale altor asupritori şi cu ale celor căzuţi în amară robie pentru credinţa străbună, Biserică şi neam. Învăţăm şi mărturisim dreapta credinţă din prisosul lucrării Sfinţilor care, luptând cu arma cuvântului, au apărat Evanghelia lui Iisus şi Biserica Sa.”[4]

      Iată că din cultul Sfintei Biserici Ortodoxe aflăm că noii mucenici români sunt deja prăznuiţi ca sfinţi. Când vor fi prăznuiţi şi într-o zi specială, sau când vor fi canonizaţi şi fiecare în parte, numai Dumnezeu ştie. Legat de aceasta, Preasfinţitul Sebastian Paşcanu, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, a spus un cuvânt care, deşi pune degetul pe rană, este dătător de nădejde[5]:

      „Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinţi. Nu noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinţi. Ci pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Dumnezeu – pentru că le recunoaşte sfinţenia lor şi poporul – pentru că păstrează în memoria sa faptele lor. (…)

      Am mai rămas datori, noi oamenii Bisericii, să îi recunoaştem ca sfinţi şi pe cei ce au murit în temniţele comunismului, care au fost prigoniţi, închişi, bătuţi, ţinuţi în frig şi foame, pentru că erau preoţi sau credincioşi care n-au înţeles să se lepede de credinţă şi să adopte ideologia comunistă atee. Am rămas datori şi va mai dura până când îi vom trece şi pe aceştia în rândul sfinţilor.

      De ce? Pentru că le trăiesc călăii. Trăiesc cei care i-au maltratat, i-au pârât, i-au închis sau i-au bătut în temniţe, şi Biserica nu poate să zidească sfinţenie pe cadavrele acestor rău-voitori sau rău-făcători. Canonizându-i pe martiri, ar trebui să-i arate cu degetul pe călăii lor, dintre care unii trăiesc încă.[6]

      Biserica, însă, nu înţelege să arate vreodată cu degetul pe cel care a greşit, ci să-l povăţuiască la pocăinţă şi să-l aştepte la mărturisire şi la îndreptare.[7] Dar va veni şi vremea sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au fost închişi şi bătuţi pentru credinţa lor creştinească în închisorile comuniste…”[8]

      [1] http://www.patriarhia.ro/ro/patriarhul/salzburg13iunie09.html.
      [2] Din Penticostar, adică Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, pp. 372-373 (n. ed.).

      [3] Deşi, datorită curentelor moderniste, iubirea de neam este dispreţuită, Biserica a arătat (şi prin acest Sinaxar, alcătuit cu ocazia rânduirii prăznuirii Duminicii Tuturor Sfinţilor Români – în anul 1992) raportul dintre apărarea credinţei şi apărarea ţării. Cei care dispreţuiesc neamul din care fac parte trebuie să ştie că Biserica a condamnat doar naţionalismul exacerbat, aşa-numita erezie filetistă (n. ed.).

      [4] Din volumul Vieţile Sfinţilor pe tot anul – După Sinaxarele din Mineie, Triod şi Penticostar, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003, p. 574 (n. ed.).

      [5] Întrucât există prejudecata că ierarhii se opun canonizării noilor mucenici – ca şi cum nu ar face parte din aceeaşi Biserică, am considerat potrivit ca acest volum să se încheie cu un cuvânt al unui ierarh, cuvânt care actualizează curajul mărturisitor al mucenicilor secolului XX (n. ed.).

      [6] Poziţia aceasta este însă contrazisă de istoria Bisericii. Biserica Rusă a canonizat mulţime de mucenici, şi unii dintre prigonitorii lor sunt în viaţă şi acum. Dar, din pricina acestora, Biserica Rusă nu a lipsit milioane de credincioşi de şansa de a-i cinsti pe eroii credinţei în secolul XX. Nu s-a pus problema că pentru canonizare e nevoie să se aştepte moartea ultimului prigonitor. Sau, un alt contraexemplu, mai vechi: noii mucenici greci care au fost ucişi de turci au fost cinstiţi ca sfinţi imediat după moartea lor, când majoritatea prigonitorilor erau în viaţă. Cinstitorii sfinţilor nu lepădau evlavia faţă de noii mucenici de frica represaliilor. Mai mult încă, prigonitorii erau judecaţi de poporul credincios după faptele lor, chiar dacă nu puteau fi aduşi în faţa vreunui tribunal lumesc (n. ed.).

      [7] Dacă au rămas în viaţă din ce în ce mai puţini dintre cei care au trecut prin închisorile comuniste, în acelaşi timp s-a micşorat şi numărul călăilor rămaşi în viaţă (chiar dacă uneori torţionarii erau mult mai tineri decât victimele lor). Totuşi, unii călăi – nu mulţi, ce-i drept – au avut puterea de a-şi schimba viaţa prin pocăinţă, alergând la biserică pentru a dobândi ier-tare pentru multele lor păcate. Pentru aceştia, canonizarea noi-lor mucenici ar fi un prilej de bucurie, nu de tulburare (n. ed.).

      [8] Extras din cuvântul rostit la resfinţirea parohiei Turia, pe 21 iunie 2009, postat pe site-ul Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor, la adresa http://www.episcopiaslatinei.ro/2009/06/25/pe-sfinti-ii-face-dumnezeu-si-poporul/ (n. ed.).

      De la temniţă spre sinaxare – câteva consideraţii şi reflecţii

      Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…
      Am parcurs zilele acestea, ca într-un itinerar şi pelerinaj duhovnicesc, cartea recent apărută şi intitulată sugestiv: „Din temniţe spre sinaxare” editată de către Grupul Areopag, coordonată de către teologul şi mărturisitorul Danion Vasile, şi publicată la Editura „Egumeniţa” din Galaţi, în acest an 2008, cu binecuvântarea Episcopului duhovnicesc Iustinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului. Am citit, cu multă luare aminte, materialele semnate de către Părinţii: Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ioan Negruţiu, Gheorghe Drăgulin, Demian Tudor, Moise de la Oaşa, Augustin de la Aiud, precum şi cele semnate de către Răzvan Codrescu, Dan Puric şi Danion Vasile.
      După cum citim, observăm şi constatăm, volumul de faţă este tipărit întru pomenirea sfinţilor din închisorile comuniste. Rostul său este de a atrage atenţia creştinilor români despre valoarea jertfei înaintaşilor lor. Textele sunt variate, de la conferinţe şi predici până la poezii şi rugăciuni către noii mărturisitori. Nu toţi cei care au trecut prin închisori sunt sfinţi, dar toţi cei care au murit pentru Hristos în închisorile comuniste pot fi canonizaţi. De asemenea, pot fi canonizaţi şi cei care, după ani de grele pătimiri în închisoare, au murit în libertate, trăindu-şi însă această libertate în nevoinţă şi rugăciune.
      În Biserica Ortodoxă, Biserica cea adevărată, canonizarea oficială a unui sfânt este precedată de aşa-numita canonizare populară, de cinstire evlavioasă din partea poporului. Cinstire pe care Sfântul Sinod o pecetluieşte prin slujba canonizării.
      Mare parte din textele adunate aici nu fac altceva decât să mărturisească faptul că, deja, poporul îşi cinsteşte noii mucenici. Şi aşteaptă canonizarea lor. Aşteaptă intrarea lor în Sinaxare…
      Dintre toate relatările despre închisori şi vremurile de prigoană trăite de aceşti oameni în secolul trecut, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Aşa încât, afirmaţiile Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa Calciu de pildă, făcute în alte împrejurări, se potrivesc foarte bine şi aici, căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăinţei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrării acesteia şi toţi eroii închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă (ori la propriu, ori la figurat), au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei şi al privegherii, poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este complexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată Şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!… Altfel spus, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.
      Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa acestor oameni deosebiţi este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un teolog şi un slujitor al altarului, care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cititorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Părinţii Iustin Pârvu şi Gheorghe Calciu, ce se arată a fi adevărate file de Filocalie şi Patristică – şi asta pentru că amândoi vorbesc frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lor preferată: aceea a apărării credinţei strămoşeşti, curată, nealterată şi autentică (potrivit Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii), şi a sentimentelor curat naţionale şi patriotice, de cea mai bună calitate – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!…
      În altă ordine de idei, într-o mărturisire a sa consemnată de către o altă carte de suflet, cuget şi simţire autentică, Părintele Ieromonah Amfilohie Brânză – Duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti – Bacău recunoaşte că „Am vorbit de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Calciu şi pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi toţi. Amin”.
      Eu cred că trebuie reţinut şi subliniat faptul că interesul cărţii nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească (de care am pomenit şi mai sus): căci anecdotica se completează, se întregeşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Ioan Negruţiu, Nicolae Steiherdt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleaşi persoane, trecute de aici acolo…)”.
      Prin urmare, lucrarea în sine este un complex, un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroii cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu au fost niciodată victime, ci întotdeauna vor fi consemnaţi de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!…
      Scriitorul şi publicistul creştin Răzvan Codrescu atenţionează şi subliniază faptul că „Viaţa lor merită cunoscută, nu pentru slava lor pământească, ci ca oamenii din zilele noastre înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX – lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini”.
      Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părinţii Iustin Pârvu, Arsenie Pappacioc ori Gheorghe Calciu Dumitreasa (de la a cărui naştere în ceruri prăsnuim zilele acestea doi ani), au fost prilejuri de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, şi totodată, mă gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!… De aceea, cartea de faţă (şi celelalte care sunt şi vor mai apărea) este foarte bine venită, remarcându-se ca un omagiu şi un prinos de recunoştinţă adus acestor persoane pline de har, dar şi curaj mărturisitor, dorindu-se a fi un pas către revenirea la realitatea normală şi firească a cinstirii înaintaşilor noştri, aşa cum se cuvine, aducându-ne astfel aminte „de mai marii noştri”!…
      Mărturisesc sincer că, cel puţin eu personal, mă simt foarte împlinit din punct de vedere spiritual – sufletesc, pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-i întâlni şi (de) a-i cunoaşte pe aceşti oameni ai lui Dumnezeu – care încă mai sunt în viaţa aceasta, iar pe ceilalţi doar cu ajutorul cărţilor şi a relatărilor celor care i-au apucat aici, pe acest pământ – mari personalităţi a culturii şi spiritualităţii noastre româneşti şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…
      Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui” şi asta datorită (şi) slujitori ei fideli ce au apărat-o în vremuri în care alţii au trădat-o şi au prădat-o, făcându-se, în acest fel, vrednici de a ajunge din temniţele comuniste în sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai cărei fii nelaşi şi nefăţarnici au fost, până la sfârşitul vieţii lor pământeşti!…

      Drd. Stelian Gomboş.

    • eurosceptik

      Sînteți naivi! Credeți că masoneria infiltrată în Sinodul BORomâne o să se apuce imediat să-i canonizeze pe sfinții închisorilor comuniste…

      Păi cum să-i canonizeze pe sfinții lui Dumnezeu cei care se închină lui Lucifer?

      Canonizați-i voi, oameni buni și cinstiți-i cum puteți că episcopii apostați n-au de gînd s-o facă. Ei au treabă acum cu ecumenismul! Problema lor e cum să se unească mai repede cu ereticii și să-l întîmpine pe antihrist. Iar sfinții noi mucenici și mărturisitori care așteaptă să fie canonizați o să-i judece pe toți acești episcopași slugarnici și loiali sistemului – la a Doua Venire a lui Hristos!

      Și mult nu mai este pînă atunci! Sfințiți-vă toți care și cum puteți cît încă mai e vreme, iar canonizarea se va face în ceruri.

    • I no rog

      Poezia închisorilor comuniste
      articol [ Presa ]
      O epopee a suferinţei şi a salvării româneşti
      – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
      de Alexandru Mărchidan [A. Norişor ]
      2011-08-10 | |

      La Editura Mănăstirea Petru Vodă a apărut în anul 2010 volumul Poeţi după gratii (640 de pagini). Acesta cuprinde o parte din poeziile a 71 de deţinuţi politici, texte scrise în detenţie şi însoţite de o scurtă biografie a autorilor.
      Aşa cum spun editorii în „Cuvânt înainte” şi Aspazia Oţel Petrescu în „Cuvântul unei deţinute politic”, poezia scrisă în închisori a fost „alături de rugăciune, hrană sufletească, scară către cer, întărire şi izvor de trăire în mijlocul unui regim inuman. (…) Poezia a fost ea însăşi prigonită. Pentru un singur cuvânt scris pedeapsa era foarte aspră. Se scria doar în minte, în memorie, hârtia şi creionul fiind cu desăvârşire interzise. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru scrierea unei poezii” (pp. 5-6). Poezia a fost una dintre cele mai puternice arme în principala luptă pe care o puteau duce deţinuţii, cea pe plan spiritual. Din această cauză, susţin editorii, se poate afirma că nu a fost alt moment în istoria culturii în care poezia să fi avut un rol atât de important în viaţa spirituală a omului.
      În plus, „poezia concentraţionară, ca dimensiune şi valoare literară, este un fenomen românesc, unic în lume. Acum, când se cunosc mărturii despre întregul Gulag comunist, se poate vedea foarte bine acest specific al temniţelor din România” (p. 7). Meritul poeţilor din închisori este crearea sentimentului de comuniune; ei au fost „apostolii care au făurit un climat de frăţietate, de trăiri comune, de plâns împreună, de suferit şi de răbdat împreună, de visat şi de sperat împreună. (…) Datorită lor am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinţei (…) Am învăţat să acceptăm suferinţa ca pe un dar divin şi prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator. (…) Îngeri ai durerii, aceştia au fost poeţii închisorilor, atât pentru noi, cei neloviţi de harul poeziei, cât şi pentru ei înşişi (Aspazia Oţel Petrescu, pp. 11-12)”. Imaginea de „îngeri ai durerii”, a poeţilor închisorilor, este întregită de o alta – „cavaleri ai raiului”, aşa cum se desprinde din versurile lui Ion Omescu: Trudiţi, cavalerii, ca întotdeauna,/ uite-i cum se-nchină cu mişcări încete./ Noaptea le culege trupurile. Luna/ le desface iarăşi umbra pe perete.// Unde îşi lăsară suliţe şi slavă?/ Încotro se-ndreaptă tragicul alai?/ Carnea se subţie, inima-i bolnavă/ şi e plin de ploşniţi drumul către rai. („Balada palidelor feţe”, p. 543).
      În condiţiile în care nu aveau nici o posibilitate de a scrie – nu putea fi vorba să deţină creion sau hârtie, dar nici nu erau lăsaţi să recurgă la alte metode (ca scrisul pe săpun) – deţinuţilor le rămânea să compună poeziile în minte. De aceea, multe texte au rămas în prima formă, necizelată, în care au fost reţinute, fiind foarte dificil să se revină asupra lor. Modul de transmitere celorlalţi colegi de suferinţă era limbajul Morse: „Zidurile au început să vorbească o limbă ciudată în puncte şi liniuţe în sistemul ŤMorseť. Ţevile reci ale caloriferelor au devenit culoare de cuvinte fierbinţi, versurile şi cadenţele lor au devenit bătăi de inimi înfrăţite” (Aspazia Oţel Petrescu, p. 11).
      Motivele cele mai des întâlnite în literatura de detenţie sunt: damnarea la un iad pe pământ şi moartea continuă; de aici şi leitmotivul „Eli, Eli, lama sabahtani” (vezi poemul lui Ionel Zeană, „Golgota românească”); irosirea tinereţii (Simţim în gură gust de vis amar,/ urlăm ca lupii între patru muchii,/ am vrut să biruim văzduhul – dar/ ne-au biruit, în închisori, păduchii. (…), Andrei Ciurunga, „Penitenciarul Brăila, 1945, poem din închisoare”, p. 160); cimitirul închisorii (Azi dormim pe câte-un şir,/ fără cruci, fără sicrie./ Pace ţie, cimitir/ fără nici o liturghie.// Candelele nu ne ard,/ nu bat clopote de rugă,/ nu păzeşte niciun gard,/ nimeni nu mai vrea să fugă.// Numai mieii, prin pustiu,/ pasc din trupul, câteodată,/ cine ştie-al cărui fiu,/ cine ştie-al cărui tată. (…) idem, „Liturghie”, p. 168); salvarea prin puterea credinţei – ea le susţine rezistenţa în această luptă şi le crează convingerea că nu pot fi distruşi; raportul dintre lumea temniţei şi cea de afară, prezentat fie ca unul de totală opoziţie (Parcă n-am fost în lume niciodată…/ Duminicile ne-au uitat şi ele,/ prietenii prin cârciumi se îmbată/ noi tot aici, noi tot după zăbrele., idem, „Noi tot aici”, p. 206), fie de asemănare (şi cei din „libertate” suferă, fiind într-o temniţă mai mare: Ne cresc orfani copiii pe coclauri,/ nevestele ca fânul se usucă,/ răsar din mame stânjenei şi lauri,/ noi tot aici, noi tot cu gând de ducă., ibidem, p. 205; Ţara-i o temniţă, un scrâşnet şi-o rugă., Traian Popescu, „Calvar”, p. 566); amintirea familiei lăsată în urmă este marcată totodată de gingăşie şi tristeţe, iar întoarcerea din închisoare înseamnă revenire… nicăieri (M-am întors nicăieri. Nu mai am în cetate/ nici casă, nici visuri, nici fraţi./ Sunt liber iar. Sărmană libertate,/ mai bine-am fi murit întemniţaţi., Andrei Ciurunga, „M-am întors nicăieri”, p. 212); jefuirea ţării – cei care ţin biciul, „stăpânii” sunt nişte nomazi care n-au cum să iubească această patrie şi valorile sale; contrastul dintre bogăţia ţării şi sărăcia oamenilor, tocmai a celor care au luptat pentru apărarea ei (În ţara unde creşte pâine albă/ Şi curge binecuvântat belşug,/ În ţara munţilor cu stemă dalbă,/ În ţara mea e foame şi belciug.// Sfârşim în pâlpâiri de luminare,/ Strop lângă strop ne istovim din greu,/ Da-n timp ce moartea-şi-adânceşte gheare,/ Pe fruntea noastră creşte Dumnezeu., Petru C. Baciu, „Foamea”, p. 302); cozile de topor – trădătorii valorilor şi ai credinţei neamului; speranţa în tăria acestui neam, în victoria crucii, a celor care îşi acceptă suferinţa (tânguirea este exprimată foarte variat şi gradat în formă lirică: de la accente apocaliptice, la graniţa cu deznădejdea, până la cea mai luminoasă perspectivă, mioritică, asupra morţii); modelul hristic al suferinţei şi al Învierii – deţinuţii participă, trăiesc, împărtăşesc moartea lui Hristos şi sunt conştienţi că El se răstigneşte, suferă cu ei în celulă (pentru ilustrarea acestei idei este cât se poate de elocvent poemul lui Radu Gyr, „As-noapte, Iisus…”); celula este descrisă ambivalent: ea blochează accesul la lumea „de deasupra”, a vieţii în comuniunea familiei, a prietenilor, dar în acelaşi timp este chilie, locul în care deţinutul este numai cu Dumnezeu, spaţiul celei mai grăitoare tăceri (vezi rolul tăcerii în toată literatura patristică).
      Celula trezeşte o sete nemaiîntâlnită de lumină, linişte, iubire a celuilalt – chip al lui Dumnezeu. Elementele celulei sunt deseori personificate: vizeta, gratiile, pereţii, uşa, podeaua, tavanul. De asemenea, foamea, setea, frigul, durerea sunt văzute ca nişte babe malefice din poveşti, ca demoni care îi chinuie mereu pe deţinuţi. Lumea întreagă este pentru ei o lacrimă pe obrazul lui Hristos. În cele din urmă, suferinţa este asumată şi primită de mulţi chiar cu bucurie, pentru a fi simţit prezenţa lui Dumnezeu în acea lume subterană, de unde cei care au pus în practică acest regim credeau că L-au alungat.
      Toate motivele biblice ale alungării din Eden, ale înstrăinării, ale robiei, dar şi ale pocăinţei şi mântuirii îşi găsesc loc aici. Cartea este pur şi simplu o epopee a suferinţei şi a salvării româneşti, o psaltire a sufletului care trece prin iad cu speranţa deplină în regăsirea păcii primordiale, prefigurată de îngerul care vine şi plânge cu ei în celulă (vezi poemul lui Radu Gyr – „Vizita”, poemul lui Andrei Ciurunga – „Veşnicie” şi „Colindul robului”, de Valeriu Gafencu).
      Sub aspectul trăirii, al conţinutului transmis – de viaţă, de moarte şi de înviere –, după ce citeşti asemenea mărturii, ca şi atunci când te rogi odată cu Regele David, poezia contemporană, a celor liberi, păleşte; în această lumină ea pare o sclifoseală de copii. De multe ori, expresia lirică este foarte apropiată de cea liturgică, în sensul deplin al împreună rugării, slăvirii, mulţumirii lui Dumnezeu, al comuniunii. Însuşi Iisus cinează cu cei oropsiţi în celulă şi, aşa cum spune Valeriu Gafencu, În inima robului/ Domnu-şi face ieslea Lui/ În noaptea Crăciunului./ (…) Azi Crăciunul s-a mutat/ Din palat la închisoare/ Unde-i Domnu-ntemniţat/ Şi copilul cel din zare/ A venit la închisoare/ Să trăiască Praznic mare („Colindul robului”, pp. 496-497). Avem de-a face cu o poezie mărturisitoare. Celula-chilie este cel mai potrivit loc în care puteau fi reafirmate adevărurile Ecleziastului şi înţelepciunea atâtor Părinţi, care spuneau că atunci când te afli în faţa unui mormânt trebuie să te gândeşti că tu eşti acolo. Tăcere grăitoare, smerenie, iubire, sacrificiu – toate construiesc o poezie-rugăciune, poezie-lacrimă, poezie-mărturie şi mărturisire, poezie-cruce pe care se răstigneşte inima celor mai mari dintre români.
      Durerea până şi peste limita suportabilităţii face din credinţă singura realitate de nezdruncinat, chiar dacă tot suferinţa aduce uneori şi îndoiala. Credinţa face ca iertarea să fie mai puternică decât dorinţa de dreptate: Dar dacă totuşi, Doamne, vei voi/ să curmi obşteasca veacului urgie/ şi dacă sus cumva vei iscăli/ pe-un colţ de cer o sfântă amnistie,// de-asemenea, Tu singur ai să poţi/ să creşti aripi imense de iertare,/ ca să-i cuprinzi în umbra lor pe toţi/ câţi m-au strivit şi m-au ţinut în fiare („Mărturie”, Andrei Ciurunga, p. 200).
      Descrierea universului carceral trece de la realismul brut până la impresionism, încercând să ne aducă mai aproape de trăirile lor. În reprezentarea durerii, a fricii, a frigului, a foamei, a neodihnei, a mizeriei, a însingurării, a răzvrătirii, a nedreptăţii etc. sunt create unele dintre cele mai plastice imagini: Hei, degetele noastre noduroase/ au pietre scumpe de rubin pe ele/ din rănile ce-ajung până la oase/ şi bătături în jurul lor, inele („Aceste mâini”, Andrei Ciurunga, p. 202); Sub zeghe trupul s-a făcut covrig,/ căci în adâncul cărnii vlăguite,/ în loc de nervi coboară şerpi de frig,/ în loc de oase urcă stalagmite/ (…) Trec singur şi trudit şi duc în sân/ amarul plâns al unei nopţi polare/ pe care zeii lutului păgân/ de-un car de ani o tâlhăresc de soare.// Şi ninge sur ca peste-un cimitir/ din care morţii au ieşit în gloate/ şi-acum se duc pe câte cinci în şir,/ cu crucile mormintelor în spate… („Hibernare”, Andrei Ciurunga, pp. 202-203); Lăsaţi-mi braţul de fantomă/ Să rupă de pe crengi un măr,/ Muşcând, m-ar umple de aromă/ Şi-aş mai trăi în adevăr.// În ţara turmelor şi-a pâinii/ Eu zac pe lingură şi blid,/ Lăsaţi-mă s-acir cu câinii/ Ori să cerşesc pe lângă zid.// O, milostivule, Tu, care/ Din doi ciortani şi cinci colaci/ Făcuşi un munte de mâncare/ Să saturi gloate de săraci,// Repetă, bunule, minunea/ Şi ospătează mii de guri,/ Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:/ Dă-mi doar un coş cu firimituri. (Nichifor Crainic, „Cântecul foamei”, pp. 99-100).
      Se remarcă în poeziile scrise în închisoare ceva care nu poate apărea decât în creaţiile celor care au trăit experienţe traumatizante, reluate sistematic în fiecare zi: dacă în textele scrise de cei care nu au îndurat chinuri fizice, detenţie şi toate celelalte suferinţe care derivă de aici, întâlnim apelul la imagini inspirate din realitate (rugină, forţa de eroziune a apei, greutatea metalelor etc.) pentru a reda sentimentul de degradare, suferinţa, apăsarea etc., în schimb, autorii din această carte sunt copleşiţi de real şi metaforele lor sunt copleşite de duritatea realităţii. Realul este atât de înfiorător, încât de multe ori descrierea sa atinge incredibilul. Răceala metalelor, a pietrei, descompunerea din poeziile lui Bacovia au fost simţite la propriu de aceşti autori. De aceea, „atributul” acordat de obicei poeţilor – ca visători – nu este deloc potrivit pentru cei care au scris în condiţii de viaţă (sau mai bine spus de moarte) infernale, pentru principalul motiv că aici rolul poeziei este unul salvator, de spovedanie, strigăt de durere, de ajutor, de revoltă, încercare de răspuns al spiritului la toate încercările. Acest lucru afirmă şi Gabriel Ţepelea, unul dintre foştii deţinuţi politici: „Dacă totul e supus unui relativism implacabil, poezia ce a rupt cândva din adâncuri nebănuite, ce a populat clipele unor fiinţe abstrase din prezentul social, navigând printre semnele de întrebare ale propriului lor interior într-o celulă, poate să aibă o valoare literară, ea are totuşi o semnificaţie individuală şi documentară. Plonjând în eul lor intim, oamenii şi-au făurit arme, ori biete cârje, spre a-şi obloji rănile (şi ale celor din jur). O anumită oralitate era inevitabilă, după cum inevitabilă era şi rima – aproximativă de multe ori – canoanele ei fiind impuse de condiţiile memorizării” (pp. 237-238).
      Toate relele se întâlnesc în temniţă ca într-un bâlci; dacă ar fi fost vorba doar despre un exerciţiu de imaginaţie, modul de exprimare dintr-un poem ca „Panopticum” (Aurel Dragodan, p. 253) ar stârni cel puţin zâmbetul, prin capacitatea de a descrie cu umor scene din lumea întoarsă pe dos. Dincolo de valoarea documentară, multe texte au şi valoare literară. Mă refer în special la textele lui Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Aurel Dragodan, Demostene Andronescu, Nichifor Crainic, Ionel Zeană. Aurel Dragodan este cel care se detaşează de suferinţă (dar şi de ceea ce am putea numi „mistica suferinţei”, adică transfigurarea ei, înţelegerea în lumina mântuirii), având atitudinea unui luptător, un om hotărât, lucid, critic, netemător. El realizează portrete extraordinare ale suferinţelor personificate („Foamea”, „Lingoare”, „Camera 6 Jilava”) şi abordează cu ironie gesturile, acţiunile, limbajul cerberilor din închisoare („Percheziţie”, p. 256), amintind de stilul lui François Villon. În poezia lui Demostene Andronescu întâlnim o foarte mare putere de convingere, o perfectă îmbinare între sensibilitate, rugăciune, reflecţie, unite fericit prin talentul său de a exprima simplu marile frământări sufleteşti: În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,/ Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,/ Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/ Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.// Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-ţi oferi/ Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara/ Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara/ Să am, ca tot creştinul, cu ce te omeni.// Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,/ Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,/ Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală/ Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar (…). („În loc de rugăciune”, p. 310); Pentru câte veşnicii/ Am intrat aicea, Doamne?/ Câţi prieri şi câte toamne/ Voi lipsi dintre cei vii?// Câte lacrimi, câţi fiori/ Mă vor trece-n aşteptare?/ Am atâta suflet, oare,/ Ca să mor de-atâta ori? (…) Unii blestemă şi plâng,/ Alţii-şi coc veninu-n guşă,/ Eu sub propria-mi cenuşă/ Mă-nvelesc, să nu mă sting (..). („Moarte provizorie”, pp. 311-312).
      Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi pentru poemele lui Ionel Zeană: Ieşim ca nişte cârtiţe din hruba/ În care picuri grei de apă cad./ În faţa porţii ne aşteaptă duba/ Să ne transporte undeva-n alt iad.// (…) Şi, înşfăcându-ne cu lăcomie,/ Ne-nghite duba ca un căpcăun./ În tot oraşu-i linişte pustie/ În noaptea asta tristă de Crăciun.// Sub streaşină cu ţurţuri şi cu vată/ Nu mai vibrează glasuri argintii./ Dintr-o copilărie-ndepărtată/ Răsună-n noi colindele târzii.// Nu-şi mai vesteşte nimeni bucuria/ Că S-a născut în noaptea asta Christ./ Doar îngerii Îi cântă-n cer solia,/ Crăciun amar, însângerat şi trist.// Copiii azi se roagă sub icoane/ Să le aducă Moş Crăciun, în zori,/ Mălai în locul pungii cu bomboane/ Şi taţii îngropaţi în închisori. („Noapte de Crăciun”, p. 115).
      Din păcate este imposibil să cităm versurile şi poemele care ar ajuta la crearea unei imagini cât mai adecvate despre mediul concentraţionar şi despre importanţa salvatoare a poeziei, dată fiind cantitatea uriaşă de astfel de mărturii lirice. Pe de altă parte, citarea este de multe ori un act de impietate, ştirbind frumuseţea textului ca întreg. Spre exemplu, ar trebui citate integral poeme ca „As-noapte, Iisus…”, „Avem atâţia morţi”, „Ne vom întoarce într-o zi”, „Foamea”, „Lanţuri”, „Blestemul Aiudului”, „Imn morţilor”, „Cimitir de deţinuţi”, „Vorbitor”, „N-ai dezmierda”, „Metanie”, „Vizita” etc. – scrise de Radu Gyr. Numai dacă ne referim la poezia acestuia ar putea fi realizat un studiu amplu. Forţa sugestiei în poemele sale, modul în care este prezentată umanitatea lui Hristos, suferind alături de cei închişi, concreteţa durerii şi revolta nu sunt exprimate mai bine de nimeni: De ce nu se face-aşa o lumină,/ să văd că-n pragul celulei răsare/ Maica Domnului c-o strachină mare,/ cu lapte şi azimă plină… („Foamea”, p. 26); Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,/ pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună./ Parcă întreg sunt făcut din fier şi furtună,/ pe nicovală şi subt baroase.// Ca lupii mă rupeţi, ca iadul mă frigeţi,/ în ţipătul vostru Satana mă strigă…/ În rărunchi, în plămâni, cătuşa mi-o-nfigeţi,/ până şi-n inimă am o verigă… („Lanţuri”, p. 27); Crucile, strâmbe şi şchioape,/ vrură să fugă, să scape,/ dar numai o clipă rebele -/ parc-ar fi fost somate de santinele:/ au stat pe loc. S-au supus./ Au ridicat mâinile-n sus.// Uite, gardienii le-au pus în fiare/ pentru încercare de evadare… („Cimitir de deţinuţi”, p. 28); În celula de-alături a murit alaltăieri unul./ L-au luat şi l-au dus de la noi…/ Dar, noaptea, când ploşniţa suge şi luna e ca tutunul,/ ocnaşul mort a venit înapoi./ (…) Vino cu mine. Din rogojină fă-ţi verde trăsură./ Sunt paturi albe sus, şi sunt pâini./ Ne-aşteaptă-n luceafăr Iisus, cu lapte cald şi prescură/ şi-un pahar plin cu lacrimi, în mâini („Vecinul care-a murit”, p. 45); M-au scos din celulă-ntr-o duminică, tată…/ Oftând veniseşi la vorbitor./ Temniţa strâmbă juca în jurul meu, beată,/ şi-n piept ningea cu fulgi de cocor.// Nu m-ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna/ (acest lucru e strict interzis)./ Dar s-a făcut o tăcere moale ca lâna,/ peste noi cădea cerul ucis.// Şoapta ţi-a fremătat doar atât: – Măi băiete…/ Între noi, gardianul sever,/ lacrimi înalte, ani groşi, şi, ca un perete,/ osânda cu sârma de fier./ (…) Dincolo, erai tu: mâna ta veştedă, tată,/ ce-mi desena urşi de gheaţă pe geam./ Obrazu-ţi sfânt, luminându-mi pe foi, altădată,/ sub lampă, când „teme” scriam…// Un semn mi-ai făcut, poate a fost mângâiere,/ în aer s-a rupt – creangă de lut./ Eu ţi-am cules umbra mâinii, ca o părere,/ şi-n vis m-am plecat s-o sărut. („Vorbitor”, p. 47); Haine de temniţă, roşii, cu vine ca smoala pe ele…/ Mi s-au făcut carne pe oase, mi s-au făcut piele./ Din teaca lor vie nu pot să mă smulg şi să fug,/ fiece muşchi are-un lacăt, fiece os un belciug… („Haine roşii”, p. 49); Din lacrimi punem pod genunii,/ din lacrimi înviem mereu,/ şi, împletind din lacrimi funii,/ ne priponim de Dumnezeu. („Lacrimi”, p. 80).
      Se observă în cazul celor care au trecut prin „reeducarea” de la Piteşti o suferinţă aflată la graniţa cu deznădejdea, marcată de o mare vinovăţie, de încercarea de a se agăţa de orice rază de lumină şi de întrebarea cum este posibil aşa ceva pe pământ: Şi-n seara asta, Doamne,-Ţi bat la uşă,/ Cu inima tot frântă ca şi ieri./ M-am adunat şi astăzi din cenuşă,/ Ca să fiu martor altei Învieri.// Iar am ucis, iar Te-am văzut pe pâine!/ Ia-mi bolovanul ăsta, tare-i greu,/ Şi mai îngăduie-mă până mâine,/ Că nu mai sunt stăpân pe mine eu!// (…) Le-am spus că nu mai ştiu nimic de Tine,/ Că m-ai trăzni-ntr-o clipă dac-ai fi;/ Şi-n ochii lor, neputincios, vezi bine,/ Te răstignesc în fiecare zi (Eugen Magirescu, „Rugăciune”, pp. 286-287); N-am voie să spun ce-i cu mine, nu pot,/ Sunt calfă la diavol, cu suflet cu tot./ Nu vezi cum te-aştept, c-un balaur în cârcă/ Şi-n orice cuvânt cu-o năpârcă?/ M-au trimis să te-atrag într-o cursă, măi frate./ Să-ţi dau brânci în curmei, pe la spate./ Şi n-am cum să-ţi spun să fereşti la o parte./ Mi-e frică de oameni, mai tare/ Ca de judecata cea mare/ De care/ Parcă-am uitat că m-aşteaptă-n dosare…/ Aici e stăpân stârpitura/ Cu lanţul, cu biciul, cu ura,/ Minciuna călare pe toată făptura./ Pune urechea colea,/ Pe inima mea,/ Şi-ascultă, măi frate,/ Cum bate,/ Mi-e frică, mi-e frică, mi-e frică şi tace,/ C-o strânge de gât şi pe ea un răgace./ (…) Măi frate, iubite, mă frate,/ Şi tu porţi în ochi muşcătură de moarte,/ Ce s-a ales din credinţele noastre curate?! (Eugen Magirescu, „Ochii fratelui”, pp. 294-295); (…) Aici moartea e atât de vie,/ Cea mai mare şi cea din urmă bucurie./ (…) Doamne, unde-ai plecat din acest veac?/ Niciodată tinereţea nu a putut atâta să doară./ Şi de-ar putea măcar să strige,/ Şi de-ar putea să moară!/ Am avut o soră/ Care s-a făcut mătrăgună./ Am avut o mamă, care trebuie să fie nebună./ Cocorii s-au făcut tăceri de zăpadă/ Şi copiii cresc fără să vadă,/ Şi oamenii trec fără să vadă./ Unde eşti, Doamne?/ Mai poţi fi undeva, Doamne?/ Fratele meu, călăul meu,/ Dacă mă iubeşti,/ Dacă ne mai urăşti,/ Dacă ai înţeles ce înseamnă Piteşti,/ Fură, te rog, pentru mine crucea/ Pe care a murit Dumnezeu! (Ioan Victor Pica, „Piteşti”, p. 467); (…) Ah! Amintirea asta ca pe roată mă frânge:/ pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge -/ plata atâtor şi-atâtor păcate… atât de cumplite au/ fost suferinţele,/ atât de satanică a fost urgia,/ că mulţi din noi în noaptea aceea şi-au pierdut/ minţile,/ iar alţii şi-au pierdut veşnicia.// Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc,/ asemenea lui, aşijderea ţie;/ iată de pildă eu, umblu, vorbesc,/ dar viaţa mea, nu-i, prietene, decât o moarte vie (Sergiu Aurel Mandinescu, „Amin”, p. 513).
      În multe dintre poezii observăm apariţia unui alt motiv, al unei lumi a umbrelor, a amintirilor care apar ca năluci pe pereţii închisorilor, asemenea umbrelor din peşteră, descrise de Platon în dialogul Republica. Iniţial, amintirile despre copilărie şi despre cei din familie îl ajută pe cel condamnat să uite pentru câteva clipe de regimul la care este supus, dar apoi realitatea monstruoasă revine cu mai multă putere, de această dată coşmarul fiind ceea ce trăieşte el cu adevărat. Pe de altă parte, gândul la cei dragi este de cele mai multe ori chinuitor, deţinuţii fiind conştienţi de suferinţa răsfrântă asupra celor de afară, care încearcă disperaţi să îi aducă înapoi. Portretul mamei îndurerate este foarte asemănător celui din „Mioriţa”, amintind la rândul său de chinul Maicii Domnului pe toată durata patimilor lui Hristos: Mamă, sfântă mamă,/ Cum nu ţi-a fost teamă/ Drumuri să străbaţi,/ La atâtea porţi să baţi./ Să te latre potăi,/ Să te înjure oameni răi,/ Să dai peste călăi,/ Peste hapsâni,/ Peste cruzii stăpâni,/ Peste câini!// Rugile tale/ Pe deal,/ Pe vale,/ Pe fiecare cale,/ Zări neclintite,/ Inimi împietrite./ Niciun strop de îndurare/ Pentru atâta zbucium şi jale.// Şi lacrimile au curs mereu,/ Spre infinit, către Dumnezeu. (Dumitru Oniga, „Mamei”, pp. 444-445); Mamă, scuipată şi pălmuită,/ Mama mea, duioasă şi iubită,/ Ochii tăi stinşi, de Sfântă Vinere,/ După care fiică, după care ginere/ Însângerează,/ Mamă vitează?// Sub candelă buzele tale arse pentru cine cuvântă,/ Măicuţă suavă şi sfântă?/ După tata, după feciori, după nepoţi,/ După care din toţi? (Ion Paragină, „Mama”, p. 454).
      Un alt motiv de tristeţe, care înmulţeşte suferinţa întemniţaţilor este laşitatea şi conformismul celor „liberi”, fiind prin aceasta complici la realizarea nedreptăţii: Lângă zidul cetăţii aştepta gloată multă./ Unii ne-au dus crucile,/ Atunci când nu le-am mai putut duce./ Mai târziu tot ei ne-au bătut piroanele/ Şi ne-au ajutat să ne suim pe cruce./ I-am privit în ochi:/ Ochii lor erau simpli, fără nicio remuşcare:/ Ei îndepliniseră doar poruncile, orişicare. (Ioan Victor Pica, „Ode la oameni”, p. 464). Poate din acest motiv, unul dintre cei care au îndurat temniţa comunistă afirmă: Brăţara mea de drum şi de popas,/ Slăvite fie negrele-ţi carate!/ În ţara-n care gândul n-are glas,/ Mai liber sunt cu mâinile legate. (Ion Omescu, „Inscripţie pe o cătuşă”, p. 544).
      Volumul Poeţi după gratii adună între copertele sale biografii de mucenici şi de mari eroi, care au înfruntat o lume mai absurdă decât absurdul din literatura kafkiană. Au fost hăituiţi, torturaţi, trataţi ca nişte obiecte bune de aruncat pentru vina de a avea demnitate. Copertele redau în mod fericit conţinutul cărţii; prima copert㠖 crucile celor întemniţaţi (răsărite pe închisoare) duc crucea uriaşă a neamului românesc; ultima copertă înfăţişează un deţinut cu lanţuri la picioare, îngenuncheat la rugăciune; el este binecuvântat de Hristos, pe al cărui chip se întrezăreşte mai mult suferinţă decât pe chipul celui dintâi.
      Întrucât nu putem cita versuri din fiecare autor, vom aminti măcar numele acestora, în ordinea apariţiei în volum: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ionel Zeană, Bucur Stănescu, Virgil Maxim, Aurel Pastramagiu, Ion Mărăcineanu, Andrei Ciurunga, Emanoil Paraschivaş, Simion Giurgeca, Fronea Bădulescu, Gabriel Ţepelea, Ştefan Vlădoianu, Aurel Dragodan, Nicolae Nicolau, Eugen Măgirescu, Petre C. Baciu, Demostene Andronescu, Ion Păunescu-Daia, Dumitru Radu-Udar, Tiberiu Hentea, Costin Dacus Florescu, Gheorghe Popescu-Vâlcea, Marin Cioabă, Simion Lefter, Petre Strihan, Pr. Ilie Imbrescu, Gheorghe Gorunescu-Penciu, Gheorghe Ardeleanu, Petre Baicu, Vasile Blănaru – Cezar Flamură, Mihai Buracu, Corneliu Deneşan, Luca Dumitrescu, Ion Florescu, Viorel Gheorghiţă, Aurelian Guţă, Grigore Lechinţan, Ana Maria Marin, Virgil Mateiaş, Gheorghe Năstase, Dumitru Oniga, Ion Paragină, Vasile Pânzariu, Ioan Victor Pica, Gheorghe Stănescu, Virgil Vasiliu, Deliu Iulian Bălan, Mihai Dragodan, Valeriu Gafencu, Paul Găleşanu, Ion Golea, Sergiu Aurel Mandinescu, Vasile Militaru, Dragoş Morărescu, Despa Olariu, Gheorghe Olteanu, Ion Omescu, Constantin Oprişan, Zahu Pană, Traian Popescu, Valerian Turtureanu, Petre Grigore Anastasis – Puiu Năstase, Dumitru Bacu, Nicolae Călinescu, Corneliu Coposu, Zorica Laţcu – Maica Teodosia, Teofil Lianu, Vasile Tacu, Ştefan Tumurug, Eugenia Indreica-Damian.
      Încheiem această privire modestă asupra poeziei scrisă în închisorile comuniste din România, cu două dintre multele „Rugi”:

      Cerne, Doamne, liniştea uitării
      Peste nesfârşita suferinţă,
      Seamănă întinderi de credinţă
      Şi sporeşte roua îndurării,

      Răsădeşte dragostea şi crinul
      În ogorul năpădit de ură
      Şi aşterne peste munţi de zgură
      Liniştea, iertarea şi seninul!
      (Corneliu Coposu, „Rugă”, p. 596)

      Deschide, Părinte, ale cerului porţi
      Să intre cohorta de îngeri şi sfinţi
      Schingiuiţi şi flămânzi, umiliţi şi cuminţi,
      Cu ochi mari de lumini în orbite de morţi,
      Cu feţele supte, cu oasele rupte,
      Cu urme de cizme pe piepturi strivite,
      Sub asprele zeghi cenuşii, zdrenţuite.

      Deschide-le, Doamne, şi ultima uşă.
      În prag lepăda-vor trupul lor de cenuşă
      Şi vor intra ca un abur cu un nimb de lumini,
      Fără răni sângerânde, fără urme de spini.
      Ascultă-i, Părinte, eternule Domn,
      Şi dă-le doritul, râvnitul lor somn
      În liniştea sfântă a grădinii cereşti.
      Prin ierburi vor trece aripi îngereşti,
      Iar jos, pe pământ, când priveşti iertători,
      Vei vedea prin celule doar crucile lor.
      (Eugenia Indreica-Damian, „Rugă pentru cei care au murit în închisori”, p. 614)

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: