Selectați pagina

Duminica a II-a din Postul Mare a Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului – apărătorul cel nebiruit al teologilor

Duminica a II-a din Postul Mare a Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului – apărătorul cel nebiruit al teologilor

Sfântul Grigorie Arhiepiscopul Tesalonicului, numit şi Palama, s-a născut în Constantinopol. A rămas orfan de tată încă de mic, dar sub îngrijirea mamei sale şi-a săvârşit studiile şi a fost de mare folos mamei şi fraţilor săi, pe care-i ţinea din ostenelile sale.

Văzând deşertăciunea lumii acesteia, i-a venit în gând să se facă călugăr, îndemnând şi pe mama şi fraţii săi la aceasta.

Primind cu bucurie propunerea, mama sa a luat schima într-o mănăstire de maici, iar el şi cu fraţii săi s-a dus în Muntele Athos, unde punându-se în ascultarea unui cuvios Nicodim, s-a deprins cu toate rânduielile vieţii monahale. Câtva timp a fost şi în Lavra cea mare; dar dorind liniştea, s-a sălăşluit în pustie şi ducea viaţa cea mai aspră.

Întâmplându-se să treacă pe acolo Varlaam din Calabria, care învăţa că strălucirea dumnezeirii este creatură, a fost combătut de sfântul pentru acele erori. Asemenea şi pe Aţuindiu şi Polichindin, care au fost sinodiceşte condamnaţi pentru învăţăturile lor cele greşite.

Pentru luptele sale cu ereticii s-a învrednicit de marele dar al arhieriei, ocupând însemnatul scaun al Tesalonicului şi păstorindu-l cu multă demnitate. S-a învrednicit a purta rănile Domnului pe trupul său, ca dumnezeiescul Pavel şi după multe suferinţe din partea turcilor, pentru că le arăta cu multă îndrăzneală rătăcirile lui Mahomed, a adormit în Domnul în vârstă de 63 de ani, la 1340.

***

Grigorie Palama şi energiile necreate

Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii Ortodoxe din mileniul al doilea creştin. Numele lui se leagă, în special, de precizarea învăţăturii despre harul necreat, cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului. Este prăznuit de două ori pe an: pe 14 noiembrie şi în duminica a doua din Postul Mare.

Sfântul Grigorie s-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl său, Constantin, a fost un important demnitar al împăratului bizantin Andronic II Paleologul (†1328). În ciuda funcţiei sale înalte, tatăl lui Grigorie a dus o viaţă sfântă. Cu puţin înainte de a muri, s-a călugărit, luând numele de Constanţiu. I-au rămas cinci copii mici: trei băieţi şi două fete, cărora însuşi împăratul le-a devenit tutore. Grigorie avea şapte ani. Întrucât nu reuşea să ţină minte noţiunile pe care trebuia să le înveţe, a hotărât să nu înceapă niciodată citirea şi învăţarea fără să facă trei metanii mari şi o rugăciune înaintea icoanei Maicii Domnului. Ajutorul Maicii Domnului nu a întârziat: nu după multă vreme, Grigorie a sporit mult în ştiinţa de carte, încât mulţi erau impresionaţi de înţelepciunea lui. „Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!“ La vârsta de 20 de ani, a ales o altă cale decât cea pentru care îl pregătise împăratul. În vreme ce Andronic al II-lea l-ar fi dorit colaborator la conducerea imperiului, asemenea tatălui său, Constantin, tânărul Grigorie s-a călugărit la mănăstirea Vatoped, din Muntele Athos. Aici, a intrat sub îndrumarea duhovnicească a părintelui Nicodim (prăznuit la 11 iulie), cunoscut isihast, renumit atât prin făptuire, cât şi prin vederea lui Dumnezeu. După doi ani de nevoinţă, într-una din zile, i s-a arătat Sfântul Ioan Evanghelistul. Acesta i-a spus: „am fost trimis de Împărăteasa tuturor să te întreb de ce strigi neîncetat către Dumnezeu «luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!»?“. Sfântul Grigorie i-a răspuns: „ce altceva trebuie să cer eu, cel pătimaş şi plin de păcate, decât numai să fiu miluit şi luminat, spre a afla şi a face voia Lui cea sfântă?“ Atunci, Sfântul Ioan l-a încredinţat că Maica Domnului nu îl va părăsi niciodată şi îi va fi totdeauna ajutătoare. De la Vatoped, a mers la mănăstirea Sfântului Atanasie Athonitul, unde a slujit la bucătărie şi a cântat în biserică alături de ceilalţi psalţi. Despre viaţa lui de asceză din această perioadă ne vorbeşte biograful său, patriarhul Filotei Kokkinos (†1379): „…se lupta ca şi cum voia să se facă netrupesc. Somnul şi-l biruise atât de mult, încât a rămas treaz trei luni întregi, ca şi când ar fi fost fără de trup, afară de un scurt răgaz, în care se odihnea puţin, după ce îşi lua hrana, spre a nu pătimi cu ceva rânduielile firii“. După trei ani, s-a stabilit la schitul Glossia, unde un grup de isihaşti se nevoiau în asceză şi în rugăciunea minţii, sub călăuzirea unui monah, Grigorie, originar din Constantinopol. Desele incursiuni ale turcilor din jurul anului 1326 l-au silit pe Grigorie să se mute cu întregul grup de 12 monahi isihaşti la Tesalonic. Aici, a fost hirotonit preot. Împreună cu ceilalţi călugări, s-a stabilit apoi într-un schit de pe muntele de lângă Veria. Aici, a continuat viaţa de asceză din Sfântul Munte: cinci zile pe săptămână petrecea în rugăciune şi post, fără să se întâlnească cu nimeni, iar sâmbăta şi duminica cobora în mijlocul fraţilor şi al credincioşilor, slujind Sfânta Liturghie şi predicând. Nu a rămas mult nici aici; din cauza sârbilor, care atacau des regiunea, s-a întors la Athos şi s-a aşezat în schitul „Sfântul Sava“, de lângă Marea Lavră.

Disputa cu Varlaam

Pe la 1334, au sosit la Constantinopol nişte dominicani pentru a discuta cu ortodocşii problema unirii Bisericilor Ortodoxă şi Catolică. Era perioada în care se duceau intense tratative pentru unire. Cu acest prilej, Varlaam, un tânăr foarte bine pregătit, originar din Calabria (Italia), călugărit de câţiva ani în Constantinopol, dorind să câştige simpatia ortodocşilor care îl suspectau de catolicism ascuns, a scris mai multe tratate despre purcederea Sfântului Duh, dorind să apere poziţia ortodoxă, şi anume că originea sau principiul Duhului este numai Tatăl. A făcut-o însă într-o manieră care relativiza ambele perspective. Atunci, prietenii Sfântului Grigorie din Tesalonic i-au scris acestuia, rugându-l să-i lămurească cu privire la teza lui Varlaam. Sfântul Grigorie a scris mai multe tratate despre purcederea Sfântului Duh, trimiţând, în acelaşi timp, câte o scrisoare şi lui Varlaam şi prietenului acestuia, Achindin. Atitudinea Sfântului Grigorie l-a deranjat pe Varlaam. Pentru a se revanşa oarecum, a scris trei tratate împotriva isihaştilor, ştiind că Grigorie însuşi era adept al acestei mişcări. Fără să înţeleagă ce înseamnă, de fapt, rugăciunea minţii şi vederea luminii dumnezeieşti, oprindu-se la explicaţiile unor monahi simpli, Varlaam a început să ridiculizeze isihasmul. Sfântul Grigorie i-a răspuns, la rândul său, printr-o serie de şase tratate, în care apăra poziţia monahilor isihaşti. În acelaşi timp, Palama, în 1341, a alcătuit o lungă scrisoare – Tomosul aghioritic – care a fost semnată de toate căpeteniile monahismului atonit, fiind aprobată apoi de episcopul Iacob de Ierissos. Au avut loc apoi dispute publice între Palama şi Varlaam. În urma acestora, Varlaam a publicat lucrarea „Contra mesalienilor“, în care îl ataca personal pe Grigorie. (Mesalienii, atestaţi încă din secolul al IV-lea în Siria, au fost nişte eretici care nesocoteau rolul Tainei Botezului, afirmând că numai prin rugăciune omul se poate mântui. Erezia a dăinuit sub diverse denumiri şi forme până prin secolul al XIV-lea.) Grigorie Palama răspunde şi de data aceasta prin trei tratate, respingând învăţătura lui Varlaam.

Victoria lui Palama

În primăvara lui 1341, Sfântul Grigorie merge la Constantinopol pentru a prezenta poziţia sa patriarhului şi sinodului. Întrucât mulţi erau deja de partea lui Varlaam, Palama a petrecut mult timp în discuţii cu arhiereii, pentru a le demonstra care este învăţătura ortodoxă. La 11 iunie 1341, s-a întrunit un sinod care a dat dreptate isihaştilor. Varlaam, pentru a evita condamnarea, şi-a cerut iertare şi a plecat în Occident. Evenimentele politice care au urmat morţii împăratului Andronic III Paleologul (†1341) au făcut ca balanţa să încline în favoarea adversarilor Sfântului Grigorie: patriarhul Ioan Calecas (1341-1347), sprijinitor al lui Achindin, condamnă pe isihaşti. Palama este închis în 1343, alături de alţi şase ierarhi susţinători ai lui. În 1347 are loc însă un alt sinod care îl condamnă pe Ioan Calecas şi reconfirmă învăţătura Sfântului Grigorie, care este scos din închisoare. Patriarh al Constantinopolului ajunge prietenul său, Isidor (1347-1349), care ocupă scaunele vacante cu ierarhi susţinători ai lui Palama. Sfântul Grigorie însuşi este hirotonit şi instalat arhiepiscop al Tesalonicului, al doilea oraş important al imperiului. Confruntările între adepţii lui Achindin şi cei ai lui Palama nu au încetat însă. În 1351, s-a ţinut un alt sinod care, în final, a reafirmat învăţătura Sfântului Grigorie, elaborând şi un Tomos sinodal. Nici ultima perioadă a vieţii Sfântului Grigorie nu a fost mai liniştită: la cumpăna anilor 1352-1353, s-a îmbolnăvit grav; abia refăcut, în cursul unei călătorii cu corabia spre Constantinopol, a fost răpit de turci şi luat prizonier, fiind eliberat numai după un an. A făcut multe minuni, vindecând bolnavi, mai ales în anii ce au premers morţii sale. A murit la 14 noiembrie 1359. În ajunul plecării din această lume, i s-a arătat Sfântul Ioan Gură de Aur (una dintre zilele sale de prăznuire fiind 13 noiembrie), care i-a adresat cuvintele: „Spre Înălţimi! Spre Înălţimi!“ Moaştele Sfântului Grigorie se păstrează la Tesalonic, în biserica ce i-a fost închinată. La numai nouă ani de la moartea sa, a fost canonizat de sinodul convocat de ucenicul şi biograful său, Filotei Kokkinos al Constantinopolului. În Biserica Ortodoxă, este prăznuit de două ori pe an: pe 14 noiembrie şi în duminica a doua din Postul Mare.

▲ Energiile omeneşti şi energiile dumnezeieşti

Chiar dacă, pentru un om al zilelor noastre disputa dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam din Calabria ar părea o simplă contrazicere de idei, miza controversei a fost şi a rămas până astăzi una esenţială pentru Biserica Ortodoxă: este sau nu posibilă o cunoaştere directă, nemijlocită a lui Dumnezeu? În dispută s-au aflat, de fapt, două concepţii total diferite privitoare la Dumnezeu şi la relaţia omului cu El: cea occidentală, a teologiei scolastice, tributară filozofiei, şi cea a tradiţiei răsăritene. Pentru Varlaam şi adepţii săi, Dumnezeu nu poate fi cunoscut direct, întrucât El se face cunoscut şi intră în relaţie cu omul prin intermediul harului creat. Câtă vreme există un intermediar – harul creat -, nu poate fi vorba de o unire directă a omului cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie vorbeşte de posibilitatea cunoaşterii şi a unirii nemijlocite cu Dumnezeu. El spune că nu există natură (fiinţă) nelucrătoare, care să nu se manifeste în afară prin energii. Numai inexistenţa este nelucrătoare şi neenergetică. Orice persoană care are natură proprie poate fi cunoscută prin manifestările ei. Dumnezeu, fiind necreat, se manifestă prin energii necreate (harul lui Dumnezeu); omul şi întreaga creaţie au energii create, corespunzătoare naturii lor. Energiile – necreate sau create – sunt distincte de persoana care le generează, dar nu sunt diferite sau separate de aceasta. Astfel, ele fac cunoscută persoana, însă esenţa persoanei nu se epuizează în manifestările ei, rămânând întotdeauna dincolo de acestea. Pentru a ilustra cele două concepţii diferite, ne-am putea folosi de imaginea soarelui (exemplu ce trebuie primit, desigur, păstrând proporţiile): pentru adepţii lui Varlaam, Dumnezeu este ca şi discul solar lipsit de raze (situaţie în care lipseşte şi lumina, şi căldura), în vreme ce pentru Sfântul Grigorie Palama El este ca soarele care încălzeşte şi luminează pământul, graţie razelor sale. Cele două perspective au şi consecinţe diferite: în relaţia prin energii dintre Dumnezeu şi lume, păcatele sunt considerate boli, iar calea spre mântuire presupune pocăinţa şi vindecarea prin unirea cu Dumnezeu şi sălăşluirea harului Său în om; în relaţia indirectă cu Dumnezeu – prin harul creat -, avem de-a face cu o religie morală în care păcatele sunt considerate încălcări ale legii, ceea ce face ca în îndreptare să predomine pedeapsa şi se minimalizează iubirea. Din contră, învăţătura despre mântuirea ca vindecare accentuează foarte mult iubirea, iar libertatea dobândeşte un loc important.

▲ Din slujba Sfântului Grigorie Palama

– „Cugetul şi gura ţi-ai hrănit înţelepţeşte la apele Duhului, nouă arătându-te cu-adevărat ca o mare a harului, dintru care, Părinte, o picătură dă şi mie, celui ce cânt.“ – „Stând acum la tronul lui Hristos, de Dumnezeu văzătorule, Sfinte, şi de raza neapropiată neîncetat la vedere desfătându-te, de întunericul păcatelor, cu mijlocirea ta mântuieşte-ne.“ – „Înţelepciunea lumească, Înţeleptule, nebunie socotindu-o, nebunia Crucii ai iubit-o şi pe aceasta pe umeri ridicând, cum a zis Apostolul, nebunia părelnică o ai arătat mai presus de înţelepciunea lumii acesteia.“

▲ Redescoperirea gândirii palamite

Cu toate că învăţătura Sfântului Grigorie – de altfel, a Părinţilor răsăriteni – a ieşit biruitoare, în mod paradoxal, secolele care au urmat au fost favorabile mai degrabă învăţăturii lui Varlaam şi Achindin; şi aceasta nu în spaţiul occidental, care a rămas până astăzi dacă nu ostil, cel puţin rezervat faţă de isihasm, ci chiar în spaţiul răsăritean. În special teologia de şcoală din Bisericile ortodoxe a împrumutat perspectiva apuseană asupra posibilităţii unirii omului cu Dumnezeu. Situaţia aceasta l-a făcut pe Sfântul Nicodim Aghioritul (†1809) să întrebe cu amărăciune: „cum a fost posibil ca această comoară să stea uitată şi prăfuită în cotloanele neînsemnate ale vreunei mănăstiri? De ce a îngăduit Dumnezeu acest lucru?“ Secolul XX a readus însă în lumină pe Sfântul Grigorie Palama şi învăţătura sa. Părintele Dumitru Stăniloae a publicat prima monografie în spaţiul ortodox, în 1938: „Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama“, continuând apoi să traducă multe din lucrările arhiepiscopului Tesanonicului. Părintelui Stăniloae i s-au alăturat alţi teologi ortodocşi: Vladimir Lossky, John Meyendorff şi Georgios Mantzaridis.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *