Selectați pagina

Domnul, prin judecata Sa cea dreaptă ne lasă să fim luptaţi, deoarece nu avem roade de pocăinţă

Domnul, prin judecata Sa cea dreaptă ne lasă să fim luptaţi, deoarece nu avem roade de pocăinţă

Din Patericul Lavrei pesterilor de la Kiev: Cuviosul Ioan mult nevoitorul

Cuviosul Ioan nevoitorul a înfruntat multe ispite şi chinuri pentru a-şi păstra puritatea şi fecioria, împodobindu-şi sufletul asemenea unei mirese în aşteptarea Mirelui cel ceresc. El a trăit în ultimii ani ai vieţii sale zăvorât în peştera în care se nevoise şi cuviosul Antonie.
Acolo venea la dânsul adesea unul dintre fraţii monahi, pe care diavolul îl lupta cu gânduri necurate.
– Părinte, salvaţi-mă! îi spunea disperat cuviosului. Rugaţi-vă la Domnul ca să mă izbăvească de acest război al trupului, pentru că nu mai pot suporta mult.
– Fratele meu, îi răspundea fericitul Ioan cu cuvintele psalmistului, «rabdă întru Domnul; încordează-te şi întăreşte-ţi inima ta, şi rabdă întru Domnul şi păzeşte calea Lui. Căci El te va scoate din mâinile vrăjmaşilor şi va zdrobi dinţii lor».
– Părinte, credeţi-mă! Dacă nu mă veţi ajuta, eu voi pleca unde voi vedea cu ochii. Nu mă pot linişti nicăieri. M-a înnebunit acest război al trupului. Voi fugi şi mă voi duce ca o fiară sălbatică din loc în loc.
– De ce, fiul meu, vrei să te predai tu singur de bunăvoie vrăjmaşului? Iată! Te afli deja la marginea prăpăstiei. Duşmanul se pregăteşte să-ţi facă vânt în ea. Iar căderea ta va fi mare şi mortală. Niciodată nu te vei mai putea ridica. Dacă însă vei rămâne aici, la mănăstirea ta, în acest port sigur, nu vei mai fi la marginea prăpăstiei şi nici nu va mai exista pericolul ca neobositul diavol să te prăbuşească şi să te ucidă sufleteşte. Dumnezeu te va răsplăti apoi pentru răbdarea ta, te va scoate din şanţul patimilor şi din noroiul necurăţiei. Însă ca să te întăresc şi să te mângâi, îţi voi povesti ceva din viaţa mea:
Când am venit la mănăstire şi am intrat în familia noastră monahală, am început să fiu chinuit în mod groaznic de duhul curviei. Nu pot să-ţi descriu ce multe am pătimit. Nu mâneam nimic timp de două, trei zile, câteodată chiar şi o săptămână întreagă. Privegheam întreaga noapte. Mă rugam neîncetat. Timp de trei ani a ţinut acest martiriu, fără să-mi găsesc liniştea.
Am plecat şi am venit la peştera sfântului Antonie. Am căzut la mormântul lui, am început să plâng şi să-l rog să mă ajute. Am rămas acolo timp de trei zile şi trei nopţi, fără hrană sau apă. Şi deodată am auzit vocea cuviosului zicând:
– Ioane…! Ioane…! striga. Trebuie să rămâi aici la peştera mea, să trăieşti zăvorât în linişte şi rugăciune. Iar Domnul te va elibera de acest război al vrăjmaşului.
Am alergat atunci şi l-am găsit pe părintele stareţ. Acela, înştiinţat de Dumnezeu, mi-a dat binecuvântarea să mă zăvorăsc în acest loc umed, strâmt, întunecos şi aspru. Am împlinit deja de atunci treizeci de ani. Şi iată! Abia de puţină vreme mi-am găsit liniştea. În toţi aceşti ani am luptat cu gândurile cele viclene şi cu patimile, chinuindu-mi trupul cu post şi priveghere.
Şi aici însă flacăra patimilor trupeşti mă ardea. Negăsind alt mijloc să-i rezist, am hotărât să-mi scot hainele şi să-mi atârn de mâini şi de picioare nişte fiare grele, supunându-mi trupul la martiriul îngheţului şi membrele mele la suportarea acelei mari greutăţi. Însă şi acest mod de asceză s-a dovedit insuficient.
Am săpat atunci în nisipul umed din peşteră o groapă adâncă, m-am băgat în ea şi m-am acoperit apoi cu nisip, lăsându-mi afară numai capul şi braţele. Era la începutul Postului Mare. Am rămas acolo pe jumătate îngropat şi nemişcat toată perioda postului. În acest timp sufeream mari atacuri de la cel viclean, care încerca prin orice mijloc să mă scoată din groapă.
Mai întâi mă chinui cu o durere îngrozitoare de picioare, care se umflaseră şi se strâmbaseră. Încheieturile se dezmembrau. Nervii îmi paralizaseră. O ardere chinuitoare topea membrele mele. Mă durea tot corpul şi sufeream. Se bucura însă şi se răcorea sufletul meu, care fu izbăvit prin această dură asceză de întinăciune şi-şi regăsi puritatea şi frumuseţea cea dumnezeiască. Preferam deci să mor acolo, să mă topesc în acea groapă, dar să-l câştig pe Hristos, decât să ies din ea şi să mă câştige diavolul.
Am ajuns în Săptămâna Mare. În Lunea Mare se înfăţişă deodată în faţa mea un balaur uriaş, sălbatec şi înfricoşător, care scotea flăcări şi fulgere pe nări şi pe gură. Se apropie de mine ameninţător, gata să mă înghită. Nu m-a putut răni însă. Îndată ce l-am chemat pe Domnul şi mi-am făcut semnul sfintei cruci a dispărut.
Ameninţările sale au continuat însă toată Săptămâna Patimilor. În noaptea Învierii înfricoşătorul balaur veni pentru ultima dată. L-am văzut deodată că s-a repezit la mine. M-a înşfăcat într-o clipită şi în gura sa se găseau capul, mâinile şi trupul ce se găsea în afara gropii. Părul şi barba mea au fost arse de flăcările sale şi aşa mi-au rămas până astăzi, arse, după cum şi poţi vedea. Prin intervenţia lui Dumnezeu însă balaurul nu mă vătămă mai mult. În timp ce capul meu se afla în gura lui am strigat din adâncul inimii mele:
– Dumnezeule şi Doamne, salvează-mă! Pentru ce m-ai părăsit! Ai milă de mine, Stăpâne, Unule Iubitorule de oameni. Izbăveşte-mă pe mine păcătosul, Tu ce eşti singur fără de păcat. Curăţă-mă de întinarea mea, ca să nu rămân prins în mrejele celui viclean pentru totdeauna. Scapă-mă de vrăjmaşul care vrea să mă înghită. Vino şi salvează-mă cu puterea Ta. Aruncă un fulger şi arde-l, ca să dispară de pe faţa pământului!
Şi într-adevăr, în acea clipă a fulgerat o lumină cerească şi îngrozitoarea fiară dispăru şi nu am mai văzut-o niciodată de atunci, prin harul lui Dumnezeu.
Am auzit atunci o voce care mi-a spus:
– Ioane! Ioane! Te-am ajutat, precum Mi-ai cerut. Ai grijă de acum de sufletul tău, ca să nu păţeşti altele mai rele în veacul viitor!
– Doamne, am întrebat eu atunci cu mâhnire, de ce m-ai lăsat atât de mult să mă chinuiesc?
– Te-am încercat după puterea răbdării tale. Trecând astfel prin focul ispitelor, te vei prezenta în faţa Mea curat ca aurul. Niciodată nu permit să fie încercat un om mai presus de puterile sale, ca să nu fie batjocorit şi învins de şarpele cel rău şi viclean. Tu însă, ca să scapi de războiul patimilor celor trupeşti, roagă-te la sfântul Moise Ungarul. Acesta se dovedi mai puternic chiar decât dreptul Iosif în cuminţenie, şi de aceea îi poate ajuta foarte mult pe cei ce sunt luptaţi de patima curviei.
Atunci eu am strigat către Domnul:
– Doamne, pentru rugăciunile cuviosului Moise, miluieşte-mă!
Şi iată! Îndată m-a îmbrăţişat o minunată şi dulce lumină, care de atunci şi până acum a rămas şi luminează în peştera mea astfel încât, nu mai am nevoie de lumânări. Şi oricâţi vin aici cu credinţă, smerenie şi inimă curată, văd această dumnezeiască lumină care mă iluminează şi m-a eliberat de săgeţile celui vrăjmaş din acea noapte a Învierii.
Terminând istorisirea sa cuviosul Ioan nevoitorul se întoarse către monahul care era luptat de duhul necurat al curviei şi-i spuse:
– Frate, noi înşine ne înfigem în minte adorarea cărnii, de aceea ne şi chinuim. Iar Domnul, prin judecata Sa cea dreaptă ne lasă să fim luptaţi, deoarece nu avem roade de pocăinţă. În sfârşit îţi recomand să ceri şi tu ajutorul fericitului Moise Ungarul, şi poate astfel Dumnezeu îşi va face milă de tine.
După ce s-au rugat împreună pentru o vreme, binecuvântatul Ioan luă o bucăţică din moaştele cuviosului Moise şi spuse:
– Atinge-te cu trupul tău de acestea.
Fratele se atinse şi din acea clipă simţi că focul desfrânării care-l ardea începu să se stingă şi să moară într-însul patima curviei. Din acea zi scăpă de această ispită pentru totdeauna.
Cuviosul Ioan nevoitorul se îndreptă către cele cereşti la puţină vreme după aceasta, pe 18 Iulie. Sfintele sale moaşte se păstrează întregi până astăzi în acea groapă în care el însuşi se îngropase pe sine de viu, pentru dragostea de Hristos, şi dăruiesc un mare ajutor tuturor celor care cer mijlocirea sa către Dumnezeu.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *