Selectați pagina

Diavolul sădeşte în inimă disprețul față de lecturile duhovnicești și față de rugăciune, dintr-o falsă rușine

Diavolul sădeşte în inimă disprețul față de lecturile duhovnicești și față de rugăciune, dintr-o falsă rușine

Suntem într-un cerc profan de discuții. Vorbe, vorbe, vorbe…De cele mai multe ori goale, în care nu se suflă un cuvânt despre Dumnezeu- Tatăl nostru al tuturor_, despre dragostea pe care ne-o poartă, despre viața viitoare, răsplata cerească; de ce, oare? Pentru că oamenii se rușinează să aducă vorba despre Dumnezeu.

Dar ceea ce uimește mai mult este că chiar oamenii care trec drept evlavioși și drept „luceferi” în societate arareori vorbesc despre Dumnezeu, despre Mântuitorul Hristos, despre valoarea timpului, despre înfrânare, judecată, fericirea viitoare sau chinurile veșnice, atât în cercul familiei, cât și în acela al oamenilor de lume, și își petrec adeseori timpul în discuții sterile, jocuri de societate, distracții. Și aceasta se întâmplă tot pentru că se rușinează să înceapă o asemenea discuție, temându-se să nu devină plictisitori sau că nu vor putea să o poarte ei înșiși cu sinceritate.

O, lume desfrânată și păcătoasă! Vai ție, ce vei face în ziua judecății obștești, în fața nemitarnicului Judecător! ” Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit”(Ioan 1,11). Da, Domnul și Creatorul nostru nu este primit la noi! Nu-L primim în case, nu-L „primim” în discuții. Sau, iată, cineva citește Sfânta Carte sau zice rugăciuni cu glas tare, dar oare de ce o face în silă, fără chef, de parcă i s-ar împletici limba în gură? Nu din prisosul inimii, ci fiindcă se simte stingherit, buzele-i pustii de-abia i se mișcă. De ce oare? Din disprețul față de lecturile duhovnicești și față de rugăciune, pe care diavolul i l-a sădit în inimă, dintr-o falsă rușine. O, sărmanii mei oameni! Vă rușinați de ceea ce ar trebui să țineți la cea mai mare cinste! O, făpturi nerecunoscătoare, nărăvite! Ce chinuri meritați pentru o asemenea purtare?(pag.158)”

Diavolul poate să vatăme și inima preoților: cu lenevie, conformism și sterilitate, făcându-i să nu propovăduiască credincioșilor adevărurile Evangheliei, neexplicându-le ce înseamnă a face voia Domnului.

Tot el lucrează uneori în timpul rugăciunii în inimă, supunându-și-o prin indiferență, astfel încât rugăciunea să nu mai fie sinceră, ci făcută de mântuială. De asemenea, face ca inima să nu mai fie în stare să contemple în timp ce se roagă măreția desăvârșirilor lui Dumnezeu, măreția Maicii Domnului, a sfințior îngeri, a sfinților- oamenii lui Dumnezeu. Diavolul este asemenea unui spin rău, care caută mereu și în orice loc să înțepe ochiul inimii, să-l întunece, să-l facă să nu mai poată vedea; este ca o pulbere otrăvită care plutește necontenit în aerul minții noastre, așezându-se vătămător pe inimă, devorând-o și întinând-o.

Același lucru îl face și cu unii profesori de religie, cărora le înfrânge inima, făcându-le-o uscată, sterilă, obtuză, ca să nu mai poată preda tinerelor mlădițe din via Domnului adevărurile dumnezeiești, ca să nu se poată adăpa de la Izvorul dătător-de-viață al Evangheliei”(pag 157-158)

Revistele și ziarele „profane” le citești cu ușurință și cu plăcere și înclini să dai repede crezare celor citite. Dar dacă iei o publicație religioasă, sau o carte, mai cu seamă din cele bisericești, sau, uneori, când îți spui rugăciunile, simți ceva ca o apăsare în inimă, începe să te chinuie nepăsarea și necredința, ai o senzație de tulburare sau de repulsie. Mulți vor recunoaște că este așa.Oare de ce se întâmplă așa? Firește, nu din cauza conținutului și calității textului respectiv, ci datorită „calității ” cititorului, a inimii sale și – în primul rând- din cauza diavolului, vrăjmașul oamenilor și a tot ce este sfânt. El ne ia cuvântul din inimă.

Când citim scrieri profane, nu-l „deranjăm” cu nimic și nici el pe noi. Îndată ce luăm o carte duhovnicească sau când începem să ne gândim la îndreptarea și mântuirea noastră, atunci simte că ne împotrivim lui, îl enervăm, îi chinuim răutatea din el și se pornește împotriva noastră. Ce trebuie să facem? Să renunțăm la lucrul bun pe care l-am început, la lecturi de folos, la rugăciuni? Nu! Să răbdăm și prin răbdare ne vom mântui sufletul. ” Prin răbdarea voastră veți mântui sufletele voastre”(Luca 21,19), spune Domnul.”(pag 161-162)

 

Sfântul Ioan de Kronstadt – „Viața mea în Hristos”, Editura Sophia, 2005, ISBN 973-7623-06-1

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *