Selectați pagina

Despre virtute am învăţat de la Apostol un singur hotar : acela că nu are hotar

Despre virtute am învăţat de la Apostol un singur hotar : acela că nu are hotar

A celui întru Sfinţi Părintelui nostru GRIGORIE, EPISCOPUL NYSSEI

DESPRE VIAŢA LUI MOISE, SAU DESPRE DESĂVÎRŞIREA PRIN VIRTUTE

Cei ce au plăcerea să privească la alergările de cai şi doresc cu înfocare să cîştige în întrecere cei iubiţi de ei, măcar că acestora nu le lipseşte cîtuşi de puţin dorinţa de a alerga cît mai repede, totuşi strigă din locurile de privire, urmărindu-i cu ochii în alergarea lor, stîrnind călăreţul, precum socotesc, spre o mai aprigă avîntare şi în acelaşi timp înteţind caii şi întinzînd mina spre ei ca un bici ce-i îmboldeşte şi-i ameninţă. Ei fac aceasta nu pentru că îi ajută astfel să învingă, ci mai degrabă pentru ca să-şi arate prin strigăte şi încurajări că sînt alături de ei în întrecerea lor.

Ceva asemănător mi se pare că fac şi eu cu tine, cel mai iubit dintre prietenii şi fraţii mei, atunci cînd, văzîndu-te alergînd bine în stadionul virtuţii, în cursa dumnezeiască, şi înitinzîndu-te în sărituri dese şi sprintene către cununa chemării de sus, strig către tine şi te îndemn, cerîndu-ţi să te încordezi ca să alergi şi mai iute. Iar aceasta o fac nu fiind împins de o plăcere deşartă, ci ca să mă bucur de tine ca de un fiu prea iubit.

De aceea, am socotit vrednică de luat în seamă cererea, pe care mi-ai arătat-o prin scrisoarea trimisă de curînd, de a-ţi da un sfat cu privire la viaţa desăvîrşită. Căci dacă nimic altceva din cele spuse de mine nu-ţi va fi poate de folos, un fapt nu-ţi va fi în nici-un caz nefolositor : acela de a da o pildă de ascultare. Căci dacă noi, cei rînduiţi ca părinţi ai atîtor suflete, socotim că la această vîrstă a părudui de argint ni se cade să răspundem cererii unei tinereţi înţelepte, cu atît mai mult ţi se cuvine ţie să-ţi întăreşti ascultarea de bunăvoie a tinereţii tale, care din copilărie s-a desfăşurat lingă noi. Dar atît despre aceasta.

Să trecem acum la tema de faţă, având pe Dumnezeu îndreptător al cuvîntului. Ai cerut, prea iubitul meu, să-ţi descriu viaţa desăvîrşită, ca tu, privind la ea şi cunoscînd prin cuvinte ceea ce doreşti, să trăieşti In viaţa ta cele arătate ţie prin cuvîntul nostru. Eu însă mă aflu în neputinţă în ambele privinţe: şi în a cuprinde în cuvinte desăvîrşirea, şi în a trăi în viaţa mea ceea ce a descris cuvîntul. Amîndouă acestea întrec puterea mea.

Dar poate nu numai eu, ci şi mulţi alţii dintre cei mai înaintaţi în virtuţi mărturisesc că aceasta le este cu neputinţă.Dar ca să nu par, precum zice psalmistul, că mă tem acolo unde nu este teamă, îţi voi înfăţişa limpede în cele următoare cele ce am de gînd să-ţi spun.

Desăvîrşirea, în toate celelalte lucruri care se măsoară cu simţurile, o mărginită de nişte hotare în ce priveşte cantitatea, fie că e continuă, fie că e întreruptă. Căci orice măsură a cîtimii se cuprinde în nişte margini; şi cel ce priveşte cotul, sau numărul zece, vede că începe de undeva şi isprăveşte undeva; şi în aceasta stă desăvîrşirea lor. Despre virtute însă, am învăţat de la Apostol un singur hotar : acela că nu are hotar [1]. Căci acel dumnezeiesc Apostol, mare şi înalt în înţelegere, aler-glnd prin virtute, niciodată nu a sfîrşit întinzîndu-se spre cele dinainte (Filip. 3, 13) şi nici oprirea viitoare din alergare nu-i era sigură. Pentru ce? Pentru că binele prin firea lui nu are hotar, el se hotărniceşte numai prin asemănarea cu ceea ce îi este contrar [2] . Aşa, viaţa are ca hotar moartea ,- lumina, întunericul; şi toate cîfe sînt bune se hotărnicesc prin ceea ce le este potrivnic.

Căci precum sfîrşitul vieţii este începutul morţii, tot aşa şi oprirea din alergarea virtuţii se face început al păcatului. Aşadar, iată că nu se dezminte cuvîntul nostru, cînd spune că este cu neputinţă de a afla o margine a virtuţii. Iar prin aceasta s-a dovedit cfi ceea ce se cuprinde în nişte margini nu este virtute [3] . Iar fiindcă şi despre cei ce cultivă viaţa virtuoasă am spus că le este cu neputinţă să ajungă La desăvîrşire, cuvîntul va lămuri şi aceasta. Binele prim şi propriu, a cărui fire este bunătatea, este şi se numeşte dumnezeirea, fie că aceasta se înţelege sau nu. Şi pentru că s-a arătat că nu există alt hotar al virtuţii decît păcatul, iar dumnezeirea nu primeşte ceva contrar ei, firea dumnezeiască trebuie înţeleasă ca fără hotar şi fără margine [4] . Iar cel ce cultivă adevărata virtute nu participă la nimic altceva decît la Dumnezeu, pentru că Acesta este virtutea desăvîrşită [5] . Iar dacă de ceea ce este din fire bun doresc numaidecît să se împărtăşească cei ce-o cunosc, iar aceasta nu are hotar, în mod necesar şi dorinţa celor ce participă la aceasta se întinde la nesfîrşit şi nu are oprire. Deci nimănui nu-i este cu putinţă atingerea desăvîrşirii, pentru că desăvîrşirea, după cum s-a spus, nu se cuprinde în nişte hotare. Deci şi virtutea are un singur hotar : nehotărnicirea [6] . Cum ar putea deci să ajungă cineva la marginea căutată, neaflîndu-se o margine ?

Dar din faptul că desvîrşirea care se caută nu poate fi cuprinsă, nu urmează că nu trebuie să ţinem seamă de porunca Domnului, care zice : «Fiţi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvîrşit este» (Mt. 5, 48). Căci chiar dacă nu reuşim să dobîndim în întregime cele ce BInt din fire bune, faptul de a nu rămîne lipsiţi măcar de o parte e şi el un cîştig mare pentru cei ce au minte. Deci trebuie să punem toată sîrguinţa ca să nu cădem în întregime din desăvîrşirea care ne este cu putinţă, ci să cîştigăm din ea atîta cît vom putea să cuprindem. Poate că chiar a voi pururea să fie şi mai mult în bine este desăvîrşirea firii omeneşti [7] . Şi mi se pare potrivit să ne folosim de sfatul dat de Scriptură în privinţa aceasta. Căci zice undeva cuvîntul dumnezeiesc, prin proorocia lui Isaia : «Luaţi aminte la Avraam, tatăl vostru, şi la Sarra care v-a născut pe voi» (Ieş. 51, 2).

Cuvîntul porunceşte acestea pentru cei ce rătăcesc în afara virtuţii, ca, precum cei ce plutesc pe mare şi s-au rătăcit de la calea spre port, cu ajutorul unui semn arătat revin din rătăcirea lor, fie văzînd un foc ridicat pe înălţimi, fie văzînd culmea înaltă a unor munţi, tot astfel cei ce prin cugetul lor lipsit de cîrmaci rătăcesc pe marea vieţii, după pilda Sarrei şi a lui Avraam să se îndrepte iarăşi către limanul voii lui Dumnezeu. Şi pentru că firea omenească se împarte în femeiască şi bărbătească şi ambelor părţi le stă în putere să aleagă între virtute şi păcat, de aceea fiecărei părţi i s-a arătat de către cuvîntul dumnezeiesc o pildă potrivită a virtuţii, ca fiecare privind spre ceea ce îi este înrudit, bărbaţii către Avraam şi femeile, spre Sarra, să se îndrepte spre viaţa virtuoasă prin pilde potrivite lui. Poate că ne va ajunge şi nouă amintirea vreunuia din cei bine cercaţi în viaţă ca să tindem spre focul de pe culmi şi ca să ni se arate cum este cu putinţă să îndreptăm sufletul către limanul deschis al virtuţii şi să nu mai fim nicidecum luaţi de furtunile vieţii, nici să ne mai scufundăm în adîncul păcatului prin patimile înviorate, venite una după alta. Căci poate de aceea s-a şi istorisit viaţa acelor persoane înalte, ca prin urmarea izbînzilor lor să ne îndreptăm spre bine viaţa ce ne stă înainte.

Dar ce voi face, va spune poate cineva, dacă eu nu sînt nici din Caldea, precum se spune despre Avraam, nici prunc înfiat de fiica Egiptului, precum spune Scriptura despre Moise, şi nu am nimic asemănător cu vreunul din cei vechi, in ceea cu priveşte viaţa ? Cum mă voi aşeza în ceata unora din aceştia şi cum le voi urma cu fapta, neavînd nimic din starea lor ? Către acesta voi răspunde că nu socotim că ţine de Caldeea virtutea, sau patima, şi nici de viaţa în Egipt, sau de petrecerea în Babilon, ca cineva să fie în afară de viaţa cea întru virtute. Şi nici nu Se face Dumnezeu cunoscut numai celor vrednici din Iudeea nici Sionul nu este locaşul dumnezeirii, în înţelesul lui material. Ci este nevoie de o întrebuinţare mai atentă a înţelegerii şi de o privire mai ascuţită pentru a vedea din istorie de ce fel de caldeeni sau egipteni trebuie să ne depărtăm şi de ce robie babilonică trebuie să ne eliberăm, ca să ajungem la o viaţă fericită. Deci vom lua în acest cuvînt pe Moise ca pildă a vieţii noastre, trecînd mai întîi prin viaţa lui precum am aflat-o din cuvîntul dumnezeiesc, apoi căutînd în înţelesul ce reiese din istorie o pildă pentru virtute. Prin aceasta vom cunoaşte viaţa desăvîrşită aşa cum poate fi trăită de oameni.

[1] Virtutea are o singură definiţie : că e indefinibilă, sau infinită. Din ce înaintezi în ea, ti se deschide vederea şi dorinţa spre o şi mai multă înaintare în ea. Ea n-are hotar, cum nu are nici Dumnezeu.

[2] Binele prin firea lui nu are hotar ; el este infinit. Nu poţi spune: atîta e binele şl mai mult nu. Nu poate spune cineva dacă e bun : sînt destul de bun, mai bun nu vreau să fiu. Hotarul binelui e ceea ce i se împotriveşte: răul, sau voinţa de a nu merge mal departe în el, ceea ce însă nu duce la o tot mai mare deplinătate după care tinde binele, adică admite în el un amestec al răului.

[3] Virtutea ca bine în curs de înfăptuire prim persoană, nu are deci nici ea hotar. Ea n-are alt hotar decît oprirea din virtute, sau trecerea la rău. Unde sfîrşeşte virtutea, începe răutatea sau păcatul. Din virtute nu te poţi opri, fără să te împaci cu un amestec al răului în ea. Virtutea are în sine mişcarea înainte, în ea însăşi. Ea se menţine prin mişcare. Cînd se opreşte la o margine, trece la împăcarea cu un anumit grad al răului. Virtutea care se împacă cu mărginirea nu mai e virtute curată. Dacă o deci firesc omului să împlinească binele, dacă în aceasta «se simte bine», aceasta arată că omul e făcut pentru o existenţă nesfîrşită, ca să poată sa-şi împlinească la nesfîrşit dorinţa lui spre mai bine, dorinţă care nu încetează niciodată. Omul e destinat prin aceasta, prin firea lui, infinitului şi deci veşniciei . Persoana umană nu isprăveşte Jiiciadiaită de a se desăvîrşi. Ba nu se împlineşte propriii-zils niciodată, dar nu încetează de a dori o şi mai mare împlinire prin bine.

[4] Dacă omul e făcut să tindă fără sfîrşit spre bine, fără să poată ajunge vreodată la capătul lui, binele realizat în deplinătatea lui din veci este infinitatea în act, tar aceasta este una cu dumnezeirea. Iar cum binele în curs de împlinire implică un dor al unei persoane de a-l împlini tot mai mult, binele împlinit în deplinătatea lui infinită este şi el bunătatea nesfîrşită a unei persoane. Ca atare, Dumnezeu nu poate fi cuprins, sau înţeles. Desăvîrşirea Lui nu e limitată. Iar bunătatea unei persoane se arată în raport cu alte persoane. însuşirea binelui de a fi nesfîrşit şi de a fi realizat ca «taxe în mod personal din veci, implică existenţa personală a Sfintei Treimi. De unde ar fi dorinţa fără sfîrşit spre bine, sau spre binele nesfîrşit, dacă el n-ar exista din veci in această infinitate, într-o bunătate interpersonală ? Acest bine infinit e magnetul ce exercită asupra omului atracţia spre el. Trăixea acestei forţe magnetice spirituale este proprie firii omeneşti, ipostaziată în persoane, în relaţie între ele.

[5] Dacă binele desăvîrşit este Dumnezeu Cel infinit, omul, care tinde spre bine la nesfîrşit, dovedeşte prin aceasta că participă la Dumnezeu, că asupra lui se exercită forţa binelui, că este într-o legătură mereu sporită cu Dumnezeu. Iar cum forţa binelui, nu se poate exercita fizic, ci spiritual, prin aceea că o persoană îşi face simţită bunătatea asupra altuia, faptul că omul tinde spre bine arată că Dumnezeu Cel personal Iţi face simţită într-un fel tainic bunătatea în firea omeneasca.

[6] Dacă desăvîrşirea în bine e fără hotar, căci ceea ce e mărginit în bine are chiar în aceasta o nedesăvîrşire, virtutea ca drum spre desăvîrşire nu are nici un hotar. Virtutea nu are hotar, pentru că ea nu e decît forma concretă personalizată a binelui, mereu în înaintare prin voinţă. Deci în virtute este inclusă voinţa persoanei omeneşti de a înfăptui în mod neîntrerupt şi în mai mare măsură binele. Aceasta înseamnă că nici Dumnezeu nu e lipsit de voinţa Lui personală de a fi bun, dar odată ce in Dumnezeu binele e desăvîrşit, voinţa Lui de a fi bun e una cu voinţa de a rămâne In această desăvîrşire. La El binele desăvîrşit şi voinţa de a rămîne în el coincid. Binele ne deschide orizontul infinităţii, ne atrage spre el, sau ne aşează şi ne ţine în el, Dumnezeu fiind binele infinit din veci, iar noi tinzînd la nesfîrşit spre această Infinitate, fără să o putem atinge în aşa fel ca să nu mai dorim să tindem mai sus, El ne este transcendent nouă, sau este pe o treaptă dincolo de putinţa noastră de a ne sălta pe ea. Dar pe de altă parte, sîntem într-o legătură cu transcendenţa Lui, întru-clt ea exercită o atracţie asupra noastră.

[7] Desăvîrşirea lui Dumnezeu nu are hotar, fiind plenitudinea înfăptuită din veci. Desăvîrşirea omenească nu are hotar, ca înaintare spre ea prin virtute, sau prin binele ce ne străduim să-l înfăptuim. Faptul că nu ajungem la desăvîrşirea nehotăr-nlcllă înfăptuită nu înseamnă că nu trebuie să rămînem în desăvîrşirea ca drum nesfîrşit, sau în nehotărnicia ca înaintare. Aceasta e nehotărnicia, deci desăvîrşirea rlndultă omului: a voi să nu se oprească niciodată din împlinirea binelui, o asemenea oprire fiind contrară firii omeneşti. Prin aceasta participăm noi la desăvîrşirea lui Dumnezeu.

(fragment din Scrieri ale Sfântului Grigorie de Nyssa, partea I, PSB 29)

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: