Selectați pagina

Despre supărarea Iudeilor aflînd că Emanuel se va ridica mai presus şi de înşişi părinţii lor şi I se va aduce închinare de la tot po­porul, mai bine zis de la tot pământul

Despre supărarea Iudeilor aflînd că Emanuel se va ridica mai presus şi de înşişi părinţii lor şi I se va aduce închinare de la tot po­porul, mai bine zis de la tot pământul

Despre Iosif

Din ” Glafire la Facere”, Sf. Chiril al Alexandriei, PSB 39

– despre tâlcuirea numelui lui Iosif și pătimirea sa din partea fraților 

[…] Iar după povestirea viselor, «fraţii au plecat împreună cu oile să le pască în Sichem» (Fac. 37, 12). Apoi trecînd puţin timp, tatăl în­deamnă pe adolescent să meargă să viziteze pe fraţi. «Iată fraţii tăi pasc oile în Sichem. Vino să te trimit la ei. Şi a zis lui: Iată-mă, sînt gata. Şi i-a zis lui Israel: Mergi şi vezi de sînt sănătoşi fraţii tăi şi oile şi-mi adu vestea» (Fac. 37, 13—14). Deci făgăduieşte să meargă îndată şi de fapt porneşte şi pleacă din valea Hebronului. «Iar rătă­cind el prin pustiu, l-a întrebat cineva de unde vine şi unde merge şi pe cine caută. Iar el a răspuns îndată: Îi caut pe fraţii mei, spune-mi unde pasc oile ? Şi i-a zis lui omul: Au plecat de aici. Căci i-am auzit zicînd : «Plecăm în Dotaim» (Fac. 37, 55—17). Ajungînd acolo (fraţii lui) se sfătuiau cum nu se cuvine. Căci socoteau sosită vremea să-şi împlinească pizma de odinioară. Cu deosebire doreau să-l omoare numaidecît fiii slujnicelor Bilha şi Zilfa. Căci ziceau : «Iată vine visătorul. Veniţi acum să-l omorîm şi-l vom arunca într-o groapă şi vom spune: O fiară rea l-a mîncat pe el. Şi vom vedea ce se va alege din visurile lui. Dar auzind Ruben, l-a scos pe el din mâinile lor, zicînd: Să nu-i luăm viaţa. Şi a zis lor Ruben: Să nu vărsați sînge. Aruncaţi-l într-una din gropile acestea din pustie, iar mîna să nu o ridicaţi asupra lui. A spus acestea ca să-l scoată din mîinile lor şi să-l redea pe el tatălui său» (Fac. 37, 19—22).

Scoţîndu-i deci haina pestriţă l-au aruncat într-o groapă fără să-l omoare, dar ca pe unul ce va muri nu peste mult timp.

Iar trecînd nişte Ismailiţi, negustori de aromate, în drum spre Egipt, la sfatul lui Iuda (căci Ruben a spus lămurit că nu trebuie să omoare pe fratele lor), l-au vîndut pe adolescent negustorilor acelora, care au voit să-l cumpere cu douăzeci de piese de argint.

Şi a fost dus Iosif în Egipt. Iar Ruben neştiind de această faptă, s-a dus la groapă. Iar nevăzîndu-l pe băieţandru, socotind că a fost omorît, şi-a rupt haina sa, învinovăţind pe ceilalţi pentru Iosif şi zicînd : «Băiatul nu este. Unde mă voi duce ?» (Fac. 37, 29—30). Numai că nu zice : Cum mă voi întoarce la tata, sau cum ne va mai primi peste tot neavînd pe cel iubit ? Şi ce vom spune tatălui care ne va întreba de băiat ? Iar aceia pătînd haina cea pestriţă cu sîngele unei capre, au adus-o tatălui, născocind cu înşelăciune şi viclenie cuvinte ameţitoare. Căci au zis : «Aceasta am aflat-o. Vezi de e haina fiului tău sau nu» (Fac. 37, 32). Şi a plîns Iacob şi parcă mustrînd pizma fiilor săi şi urîtele lor gînduri, a zis: «O fiară rea a mîncat pe Iosif» (Fac. 37, 33). Greu de potolit cu totul şi de neînăbuşit i-a fost durerea pentru pierderea băiatului.

Ajungînd la sfîrşit cuvîntul istorisirii, cugetarea se va strămuta iarăşi la cercetarea celor mai dinlăuntru. Şi colorînd adevărul cu întîmplările exterioare ca nişte umbre, vom face vădită frumuseţea lui contemplată, pe cît e cu putinţă.

  3. Deci a născut pe Iosif Rahila cea mai tînără, care era frumoasă la chip şi-şi răspîndea farmecul prin scînteierile strălucitoare ale ochilor. Căci s-a scris că «ochii Liei erau slabi, iar Rahila era fru­moasă la chip şi arătoasă foarte la vedere» (Fac. 29, 17). Iar de Lia am spus că e maica Iudeilor, adică Sinagoga, dovada acestora luînd-o din tălmăcirea ochilor şi a numelui. Căci vederea dinlăuntru şi min­tală a Sinagogii e cu adevărat lipsită de frumuseţe şi suferind mult de boală. Fiindcă «au ochi şi nu văd», după cuvîntul proorocului (Ps. 118, 5; Ier. 5, 24). Pentru că n-au înţeles cele ale lui Moise, nici n-au ajuns să vadă tainele din el, prin care e schiţat în multe feluri Emanuil. Căci s-a ostenit mult Sinagoga Iudeilor, avînd legea dată ei prin Moise ca o povară grea şi anevoie de purtat.

De aceea Hristos i-a chemat pe ei, cei osteniţi şi împovăraţi, la uşurinţa prin credinţă, zicînd «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi îm­povăraţi şi vă voi odihni pe voi» (Matei 11, 28). În aceştia era Lia.

 Dar ochii Rahilei erau foarte curaţi. Căci Biserica din neamuri a văzut slava lui Hristos şi în El pe Tatăl. Dar a fost chemată în casa Mirelui, adică a lui Hristos, după prima. Aceasta e foarte tînără, neavînd nici o zbîrcitură, deşi a fost chemată, după ce s-a învechit prima şi îmbătrînind ajunsese aproape de moarte. Dar şi Rahila se tălmăceşte turma lui Dumnezeu. Fiindcă Biserica e turma Mîntuitorului, precum a spus Iudeilor printr-unul din sfinţii prooroci : «Şi am zis : Nu vă voi paşte pe voi. Ceea ce moare, să moară şi ceea ce lipseşte, să lipsească. Şi ceilalţi să mănînce fiecare cărnurile aproa­pelui său» (Zah. 11, 9). Iar despre noi : «Oile Mele ascultă glasul Meu şi-Mi urmează Mie. Şi Eu le dau lor viaţa veşnică» (Ioan 10, 27—28).

El este deci Păstor bun şi în toate este cel dintîi. Dar s-a numit şi oaie, pentru că s-a făcut ca noi. De fapt înţeleptul Ioan L-a arătat pe El mulţimii Iudeilor, zicînd : «Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii» (Ioan 1, 20). Zeci de mii de miei s-au junghiat după chipul legii, dar nici unul n-a şters păcatul lumii. «Căci e cu neputinţă ca sîngele de taur să şteargă păcatul» (Evr. 10, 4). Dar a ridicat păcatul lumii Mielul neprihănit, Cel adevărat, jertfa neprihănită.

Deci s-a socotit şi oaie împreună cu noi (Isaia 53, 7). Pentru aceasta se poate numi şi Fiu al Bisericii, ca Întîiul Născut între fraţi (Rom. 8, 29). Dar e de ştiut că şi Iosif se tălmăceşte adaus şi creş­tere a lui Dumnezeu. Căci pururea e în adaus şi creştere sfînta mulţime a fiilor Bisericii. De aceea s-a şi spus către ea : «Ridică împrejur ochii tai, Sioane, şi vezi pe toţi. Iată s-au adunat şi au venit la tine» (Isaia 49, 18 ; 9, 4). Şi iarăşi : «Iată aceştia vin de departe,aceştia de la la miazănoapte şi aceştia de la mare, iar alţii din ţara Perşilor» (Isaia 49, 12). Dar s-a scris şi în Faptele Apostolilor, într-un loc că Domnul a adăugat pe cei ce se mîntuiesc în fiecare zi la un loc (Fapte 2, 47); iar în alt loc că: «Tot mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei» (Fapte 5, 14). De aceea, precum am spus, se cuvine să se înţeleagă prin Iosif cel spiritual, adausul lui Dumnezeu la cei în Hristos. Dar nu s-ar depărta cuvîntul de la scop dacă i-ar socoti pe cei ce cred în El, în mod iconomic ca pe El însuşi. Căci El este capul ; iar noi, trup şi mădulare din parte(Col. 1, 18; Efes.5, 30). Şi El este viaţa iar noi am odrăslit ca nişte mlădiţe în El, legaţi cu El prin unirea după Duh in sfinţenie.

Şi «era, zice, Iosif de şaptesprezece ani»(Fac. 37, 1). Dar spune că şi Emanuil e cel mai tînăr dintre ceilalţi, socotind mai bătrîni in timp pe cei ce s-au născut înaintea Lui, ca Moise şi proorocii. Dar forţînd înţelesul celor scrise, socotim că în aceasta e şi un alt în­ţeles. Căci şi numărul anilor ne înfăţişează taina adîncă a iconomiei cu trupul (a întrupării). Şi vom încerca să lămurim în ce mod, pe cît ne e cu putinţă, aşa cum am mai spus-o şi în alte locuri pe cît îmi amintesc.

 4. Este obiceiul dumnezeieştii Scripturi ca numerele care se repetă după cele ajunse la împlinirea rîndurilor lor, să le soco­tească simboluri ale desăvîrşirii. De pildă : Dacă ar voi cineva să înşire numere pînă la decadă şi să se treacă peste ea, începe iarăşi de la unu ca să meargă iarăşi la sfîrşit. La fel va face cu săptămîna. Începînd de la prima zi, ajunge la urmă la a şaptea. Apoi închizînd în sfîrşitul lor numărul zilelor, revine iarăşi la prima. Deci Sfînta Scriptură face aceste numere simboluri ale desăvîrşirii. Astfel la împărţirea talanţilor, de cel care a ajuns la sfîrşitul bunei lucrări după Dumnezeu spune că a luat zece talanţi (Matei 25, 11—29) , şi a fost pus peste zece cetăţi (Luca 19, 17). Prin aceasta Cel ce toate le îm­parte, adică Hristos, arată că va egaliza încununările cu desăvîrşirea bunei Lui aprobări. Iar careva dintre sfinţi a spus de o stearpă că a născut şapte, arătînd prin şapte mulţi, care oricîţi ar fi, se pot socoti ca arătînd desăvîrşirea de către cei ce ar voi să-i numere.

Cînd deci se spune despre Iosif că era de şaptesprezece (zece şi şapte) ani, vom înţelege prin el pe Emanuil sau pe Hristos şi Fiul Cel Unul desăvîrşit din două firi, din Dumnezeire şi umanitate. Căci nu vom admite părerea unora care socotesc că a fost gol de suflet raţional acel templu dumnezeiesc pe care şi l-a format Dumnezeu Cuvîntul din Sfînta Fecioară. Ci precum a fost desăvîrşit în Dum­nezeire, aşa şi în umanitate, dar compus în chip negrăit şi mai presus de minte în Unul. Deci numărul zece înseamnă şi ne dă de înţeles desăvîrşirea în Dumnezeire. Iar că şi în umanitate este aşa ne-o arată numărul şapte, care e mai mic decît zece care reprezintă Treimea, dar îi este adăugat şi slujeşte lui. Căci după zece a venit şapte.Cuvîntul Cel din Tatăl se află în starea de depăşire a Treimii, sau a Dumnezeirii; iar omenescul Lui se află în starea supusă ei, sau inferioară slavei lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu Cuvîntul se cugeta preexistent, dar Lui I S-a adăugat omenescul. De aceea în mod necesar s-a pus înainte numărul zece şi s-a adăugat numărul şapte. «Căci Iosif, zice, era de şaptesprezece ani».

Priveşte pe lîngă această temporalitate şi lipsa de început a lui Emanuel văzut ca unul în timp. De aceea s-a făcut numărarea anilor lui în Iosif ca în chip. Dar s-a adăugat «era». Căci Hristos a venit la naşterea cea gîndită ca a noastră şi la numărul de ani pen­tru omenescul Lui, dar este Dumnezeu Cuvîntul. De aceea i se cuvine şi spusa «era». Căci se înţelege şi este cu adevărat coetern cu Dumnezeu şi Tatăl, cum spune dumnezeiescul Ioan : «La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvîntul» (Ioan 1, 1).

Deci voi spune iarăşi : dumnezeiescul Iosif era de şaptesprezece ani şi păştea turmele tatălui său împreună cu fraţii săi, înţeleg cu cei din Zilpa şi Bilha, adică din slujnice. De fapt, Cuvîntul lui Dum­nezeu făcut om umbla prin toată ţara Iudeilor, adunînd în iubirea către Dumnezeu şi Tatăl oile cele pierdute ale lui Israel. Căci scrie fericitul Pavel : «Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine» (II Cor. 5, 19). Deci păştea Emanuel pe cei născuţi spre robie şi pe cei născuţi din cele două slujnice (roabe), care au primit o naş­tere nelegitimă şi nu una liberă.

Căci după împărăţia lui Ieroboam, cele zece seminţii s-au des­părţit de Ierusalim şi s-au mutat şi au locuit în Samaria. Şi au ră­tăcit şi s-au închinat acolo viţeilor de aur. De aceea şi prin glasul lui Iezechiel le-a certat Dumnezeu ca pe două femei desfrînate, zicînd : «Fiul omului: două femei au fost fiicele unei singure maici şi au curvit in Egipt; în tinereţea lor au curvit şi au căzut sînii lor. Acolo şi-au stricat fecioria. Iar numele lor erau Ohola cea mai bătrînâ şi Oholiba sora ei. Si s-au făcut Mie şi au născut fii şi fiice. Şi numele lor Ohola, Samaria, iar Oholiba, Ierusalim» (lez. 23, 2—4).

Deci făcîndu-se ca noi, Fiul a păscut pe cei din Israel, împreună cu cei născuţi din robie şi din desfrînare. Căci îi călăuzesc încă pe cei din Israel înainte stătătorii după lege, deşi îi povăţuieşte de acum şi și învaţă tainic Hristos pe cei ce vin la El ; şi îi aduce la cărarea adevărului care este El însuşi. Pentru că a spus: «Eu sînt calea» (Ioan 14, 6). Dar cărturarii şi fariseii şi cei ce au slava în cele ale legii, i-au păscut prin spini şi mărăcini, spre rătăcire, în învăţă­turi şi porunci ale oamenilor. Iar El în păşune bună şi în pajişte bine înflorită, sau în cunoştinţa bine hrănitoare şi curată a învăţă­turilor evanghelice. Şi aceia erau păstori nepăsători şi decăzuţi şi pe lîngă aceasta dornici de plată şi bolnavi de lăcomia extremă de cîştiguri, «laptele mîncîndu-l, lîna îmbrăcînd-o şi cele grase junghiindu-le», după cuvîntul proorocului (Iez. 34, 3); simbriaşi şi făloşi şi nepunînd nici un preţ pe «trebuinţa de a se osteni pentru oi».

Dar precum cei din Zilpa şi Bilha au născocit bîrfiri rele îm­potriva lui Iosif, aşa şi mulţimea decăzută a neevlavioşilor farisei, au defăimat pe Emanuel şi au cutezat să calomnieze slava Lui, nu- mindu-L în chip necredincios Samaritean şi băutor de vin, şi pe lîngă acestea ca avînd demon (loan 8, 48; Matei 11, 19) şi ajutat de lu­crările lui Beelzebut în puterea de-a alunga duhurile din cei bolnavi (Matei 12, 27). De aceea însuşi Emanuel a grăit prin glasul unui pro­oroc despre gura fără uşă a Iudeilor, zicînd : «Vai lor că s-au de­părtat de la Mine. Ticăloşi sînt, că au părăsit credinţa in Mine. Eu i-am răscumpărat pe ei, iar ei au grăit minciuni împotriva Mea» (Osea 5, 13). Şi iarăşi: «Cădea-vor în sabie căpeteniile lor pentru neînfrînarea limbii lor» (Ibid. 15). A flecărit deci împotriva lui Hristos ceata fariseilor cea îndrăzneaţă şi neruşinată. Şi aceasta, soco­tesc, că înseamnă că au scornit birfirea împotriva lui Iosif.

«Dar era iubit, zice, de tatăl, că era fiul bătrîneţelor lui». Fiindcă au fost şi alţi păstori, buni şi probaţi, înainte de venirea Mîntuitorului nostru în lume cu trupul. Şi înaintea altora a păscut turmele cuvîntătoare dumnezeiescul Moise şi cei următori. Dar în chip deo­sebit Tatăl L-a iubit pe Fiul, deşi a fost după ceilalţi şi a venit în timpurile de pe urmă ale veacului. Dar a fost potrivit cu Iacob să aibă pe Iosif ca fiu al bătrîneţelor. Dumnezeu însă este fără bătrîneţe, fără început şi fără creştere şi pururea atotdesăvîrşit. De aceea e înţelept ca nelăsînd cuvîntul să rătăcească de la cercetare, să spu­nem că Emanuel a fost Fiul bătrîneţelor lui Dumnezeu şi Tatăl, ca unul ce S-a născut ca atare în timpurile de pe urmă ale veacului celui prezent şi fiindcă după El n-a mai fost altul. Căci nu aştep­tăm să ne mîntuim în altul (Fapte 4, 12). Şi ne ajunge singur, pentru că spunem că nu este în altul mîntuirea şi viaţa lumii. Deci «El ne va paşte pe noi în veci», după cuvîntul Psalmistului (Ps. 47, 15). Şi ne vom afla sub însuşi Cel iubit, care S-a ivit in timpurile de pe urmă ale veacului cu trupul, cum am spus adineauri, dar a preexistat ca Dumnezeu. Căci spunem că este coetern cu Tatăl.

Aşadar a fost iubit Iosif în chip deosebit de tatăl. Şi i-a dat o haină pestriţă, arătînd-o ca un dar deosebit şi ca un semn al iubirii lui. Dar şi aceasta a fost fraţilor un stimulent al pizmei şi un motiv de invidie, precum ne arată însuşi sfîrşitul lucrurilor.

Tot aşa s-au mîniat fariseii pe Cel iubit, adică pe Hristos, pen­tru că a fost îmbrăcat de Dumnezeu şi Tatăl într-o slavă de multe feluri. Căci se minunau de El în multe moduri : pe de o parte ca de Cel de viaţă Făcător, pe de alta ca de Cel ce era lumina şi luminător cu putere al celor din întuneric, ca de Cel ce curăţă pe leproşi şi învia uşor pe cei morţi, intraţi în putrefacţie, ca de Cel ce certa marea şi umbla ca un stăpin peste valuri. De aceea Iudeii încurcaţi şi arşi de focul de nesuportat al invidiei, ziceau unii către alţii : «Ce să facem? Că acest om face multe minuni» (Ioan 11, 47). Deci haina foarte împestriţată ne este un chip al slavei de multe feluri, cu care se spune că Dumnezeu şi Tatăl a îmbrăcat pe Fiul Cel făcut ca noi pentru umanitatea Lui. Fiindcă după firea Lui, El este Însuşi Dom­nul slavei, chiar dacă spune în chip iconomic pentru asemănarea cu noi: «Părinte, slăveşte pe Fiul Tău» (Ioan 17, 1).

Deci cei născuţi din slujnice au fost împinşi la supărare, precum am spus adineauri. Şi pe lîngă aceasta au devenit bănuitori pentru visele povestite. Căci aflînd că ei vor fi după un timp supuşi şi în­chinători lui, iar el va fi deasupra lor şi că va urca la atîta slavă, încît i se va aduce închinare şi de părinţi, scrîşneau din dinţi şi au primit în cugetul lor gîndul că trebuie să-l omoare. Aşa s-au înfuriat şi Iudeii şi s-au supărat nu puţin, aflînd că Emanuel se va ridica mai presus şi de înşişi părinţii lor şi i se va aduce închinare de tot po­porul, mai bine zis de tot pămîntul. Şi înţelegînd-o aceasta, ziceau :

«Acesta este Moştenitorul, veniţi să-L omorîm şi vom lua moştenirea Lui» (Marcu 12, 7), deşi fericitul David spune deschis Unuia Născu­tului : «Toate neamurile cîte le-ai făcut, vor veni şi se vor închina Ție, Doamne» (Ps. 85, 9), iar altădată arată lămurit mînia nelegiuită faţă de Hristos a celor din Israel, zicînd : «Domnul a împărăţit, s-au mîniat popoarele» (Ps. 98, 1).

După ce am înfăţişat destul pizma neîndurată şi neîmblînzită a Iudeilor, e vremea să arătăm îndrăznelile ucigaşe şi de nesuportat, urmînd în toate cuvîntul istorisirii şi urcînd la însuşi scopul întru­pării Unuia Născutului. Căci cuvîntul ne aduce iarăşi la aceasta.

 5. Porunca tatălui îl îndeamnă pe dumnezeiescul Iosif să meargă în Sichem ca să vadă de sînt sănătoşi fraţii lui şi unde şi în ce mod pasc (oile). Iar el pleacă, însă de-abia îi găseşte, nu în Sihem ci strămutaţi în Dotaim. Iar ei cînd l-au văzut apropiindu-se, zîmbesc amarnic şi cu ură, zicînd : «Iată vine visătorul». Şi voind să-l omoare, îi opreşte Ruben. Deci l-au aruncat într-una din gropi, dispreţuind sfatul lui Ruben. Nu peste mult, (timp) scoţînd pe tînar din groapă, l-au predat Ismailiţilor ce coborau în Egipt. întorcîndu-se Ruben la groapă şi neaflînd pe băiat, gîndind că a murit, iar că moartea lui a fost fapta nelegiuirii ucigaşilor, s-a întristat mult. Iar Iosif a fost dus în Egipt. Şi tatăl l-a jelit şi mult timp a continuat să-l plîngă.

 Aşa a fost trimis de Dumnezeu Tatăl, şi Domnul nostru Iisus Hristos, ca să cerceteze pe cei din Israel de se află în sănătate, în­ţeleg în cea spirituală, şi de sînt bine oile păscute de ei, bucurîndu-se de grija păstorilor. Dar nu s-au aflat în Sihem, ci în Dotaim. Sihemul se tălmăceşte prin umăr. Iar acest mădular este semnul hăr­niciei. Căci Scriptura de Dumnezeu insuflată obişnuieşte să vadă acest mădular cînd ca chip al puterii, cînd al faptei. Căci zice : «Dă inima ta pe umerii tăi» (Ier. 31, 21), adică hărnicia. Iar Dotaim, lipsă mare. Deci au fost găsiţi cei din Israel nu in faptele de hărnicie ale virtuţii, nici în cele aprobate după lege, ci în lipsă mare a dreptăţii şi a tot ce e cuvenit. Căci nu era «drept nici unul, nu era cel ce face bunătate pînă la unul» (Ps. 13, 31 ; 52, 4), ci cum zice undeva Dum­nezeu prin glasul proorocului, îi aduceau cinstire numai din gură, mintea avînd-o mutată în altă parte şi inima departe de împlinirea celor legiuite prin Moise (Isaia 29, 13 ; Matei 15, 8). Erau alipiţi numai de învăţăturile şi poruncile omeneşti. Dar au cunoscut pe Iosif cel spiritual, pe cel iubit, prezent cu trupul. Căci a spus fericitul evan­ghelist Ioan că «multe dintre căpetenii au crezut în El, dar nu-L mărturiseau din pricina fariseilor» (Ioan 12, 42). Deci cunoscîndu-L,au lucrat împotriva Lui. Căci L-au omorît şi L-au aruncat cu laşitate ca într-o groapă, în prăpastia adîncă şi întunecoasă a morţii, adică în iad. Aşa ni L-a înfăţişat şi dumnezeiescul David, zicînd ca din partea lui Hristos către Tatăl Cel din ceruri şi Dumnezeu : «Doamne, scos-ai sufletul Meu din iad, izbăvitu-M-ai de cei ce M-au aruncat in groapă» (Ps. 29, 3). Priveşte tăria Sfintei Scripturi şi exactitatea ei foarte precisă. «Groapa, zice, era goală, neavînd apă» (Fac. 27, 24). Prin aceasta ni se face cunoscut în mod clar şi lămurit iadul. Şi voi spune în ce mod : apa este simbolul vieţii, ca fiind de viaţă făcătoare. «Iar în groapă, zice, nu era apă». Căci iadul se cuvine să fie înţeles ca încăperea şi locul de vieţuire al celor lipsiţi de viaţă. 

Dar băiatul a fost ridicat de acolo. La fel Hristos a înviat din morţi. Nu a fost stăpînit de groapă. La fel nici Hristos nu a rămas în iad, ci mai degrabă l-a golit. «Căci a spus celor din legături: Ieşiţi!» (Isaia, 49, 9).

Dar după ce a fost scos, nu după mult timp dumnezeiescul Iosif a plecat în Egipt, cumpărat fiind de Ismailiţi, care erau negustori de aromate. Căci şi Hristos a înviat şi S-a ridicat din groapă. Iar părăsind Iudeea s-a strămutat în ţara neamurilor, ducîndu-L acolo Ismailitenii spirituali, adică cei aflaţi în ascultarea lui Dumnezeu. Căci aşa se tălmăceşte cuvîntul. Şi cine sînt aceştia ? Sînt fericiţii ucenici, care şi-au supus urechea învăţăturilor lui Hristos şi s-au făcut pîrga celor ce s-au făcut probaţi în ascultare şi credinţă şi în faptele de laudă mai presus de lege (II Tes. 2, 12). Ucenicii se pot înţelege şi ca negustorii de aromate, care răspîndesc ca o bună mireasmă taina lui Hristos şi absorbind chipul fiecărei virtuţi în sufletele lor în mod general.Aceştia au cumpărat pe Iisus în oarecare mod, lăsînd toate cele strălucite ale legii, ca să cumpere «mărgăritarul de mult preţ», după parabola Mîntuitorului însuşi (Matei 13, 16) 33S. Aceştia au dus neamurilor pe Hristos, ierurghisind Evanghelia (făcînd lucrarea sfîntă a propovăduirii Evangheliei), şi propovăduindu-L în tot pămîntul de sub cerca pe Dumnezeu şi Domnul şi ca piatra aleasă, nepreţuită de păzitorii spirituali ai legii, dar aleasă şi preţuita de Dumnezeu şi aşezată în capul unghiului (Ps. 97, 22).

Dar Ruben a împiedicat pe fraţi de la ucidere. Însă şi Iuda a suportat-o greu. Şi Ruben era primul născut. Iar Iuda din seminţia chemată la împărăţie. Deci toţi cîţi s-au conformat cu întîiul născut şi toţi cîţi au fost chemaţi la împărăţia cerurilor, primind propovăduirea lui Hristos, au suportat cu greu îndrăznelile împotriva Lui. Dar nu erau mulţi la număr, în acea vreme, în Ierusalim şi în ţara Iudeilor cei ce s-au întristat şi au suferit împreună cu Hristos Cel ocărit. Dar l-a jelit pe Iosif şi tatăl lui : «Căci nu voia să se mîngîie» (Fac. 32, 35). Se poate vedea şi de aci că nu puţin L-a întristat pe Tatăl din ceruri şi Dumnezeu nebunia şi fapta ucigaşă a Iudeilor. L-au supărat atît de tare, că refuza orice mîngîiere şi nu primea pe nimeni care ar fi voit să ceară iertare pentru ei. Căci îl rugau de multe ori proorocii şi îl rugau să mîntuiască pe Israil, deşi lucra împotriva proorocilor mai presus de orice cuvînt. Totuşi Dumne­zeu îşi arată de multe ori bunătatea faţă de ei. Căci erau casnici ai Lui cei ce se aflau în primejdie. Dar cînd s-au înfuriat împotriva lui Hristos însuşi, Tatăl a fost nemîngîiat şi mînia Lui de nepotolit. Căci n-a mai fost ocărit vreun prooroc oarecare, ci Mîntuitorul tuturor, Stăpînul proorocilor, adică Hristos, prin Care, şi în Care, fie slava Tatălui împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.

Din “Glafire la Facere”, cartea “Glafire la cele cinci cărți ale lui Moise “, Sf. Chiril al Alexandriei , PSB 39, 1992, București, 1992

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *