Selectați pagina

Despre Mişcarea renovaţionistă schismatică versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii 1920

Despre Mişcarea renovaţionistă schismatică versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii 1920

Renovaţionismul a constituit o schismă în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse între anii 1922-1946. În general, mişcarea renovaţionistă este cunoscută sub numele de Biserica Vie, cu toate că acesta a fost numele doar al unuia din grupurile care făceau parte din mişcarea renovaţionistă, mai largă.

La vremea ,,celui de-al doilea Sobor de la Moscova” din 1923, 3 grupuri majore se formaseră înăuntrul mişcării, care reprezentau tendinţe diferite în renovaţionismul rus:

  1. Biserica Vie, condusă de părintele Vladimir Krasniţki (1880-1936), susţinea interesele clerului căsătorit;
  2. Uniunea Comunităţilor Vechii Biserici Apostolice a părintelui Alexandru Vvedenski;
  3. Uniunea pentru Renaşterea Bisericii, grupul episcopului Antonin Granovski, care urmărea reforma liturgică.

Mişcarea renovaţionistă îşi are obârşia în diferite facţiuni de clerici existente dinainte de Revoluţia comunistă care, contaminate de o mentalitate modernistă, urmăreau reformarea Bisericii Ortodoxe. În martie 1917, un grup de clerici din Sankt Petersburg a întemeiat Uniunea Clerului şi Laicatului Democrat, cu un program în esenţă socialist-creştin. După revoluţie, poziţia socialist-creştină i-a făcut pe mulţi clerici dornici de reformă să-şi proclame loialitatea deplină faţă de regimul sovietic de abia instaurat şi opoziţia faţă de patriarhul Tihon, care condamnase regimul sovietic pentru ateismul său.

 Episcopul Antonin Granovski (1865-1927), cleric erudit dar excentric, unul dintre conducătorii moderaţi ai renovaţioniştilor. De-a lungul timpului, el a avut o poziţie extremistă, fiind pensionat din acest motiv, la Revoluţia din 1905, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. După aceea, el a refuzat să pomenească numele ţarului la slujbe şi în 1907 a declarat chiar că regimul ţarist era satanic. În 1921, a fost pensionat din nou de patriarhul Tihon pentru introducerea de inovaţii în slujbele dumnezeieşti. În 1922, el a acceptat o invitaţie din partea autorităţilor sovietice de a deveni membru Pomgol şi în acelaşi an a apărut ca martor al guvernului în procesul a 54 de creştini din oraşul Shuye care se opuseseră confiscării obiectelor de valoare bisericeşti.

În foarte scurt timp, prin intermediul serviciilor secrete, autorităţile sovietice au început să se folosească de grupările renovaţioniste văzând în ele posibilitatea de a dezbina şi slăbi Biserica Rusă. Astfel, în anii ’1920, ele au iniţiat o campanie pe scară largă de persecuţie şi represiune cruntă împotriva Bisericii şi slujitorilor ei, susţinând în acelaşi timp preluarea puterii în Biserică de către mişcarea renovaţionistă: patriarhul Tihon a fost arestat, cel căruia el i-a încredinţat împlinirea îndatoririlor patriarhale [Mitropolitul Agatanghel de Iaroslavl] a fost împiedicat de comunişti să o facă, iar un grup de clerici reformişti au ocupat birourile cancelariei patriarhale cu forţa şi s-au autoproclamat Administraţia Bisericească Supremă, autoritatea cea mai înaltă în Biserică. Primul preşedinte al Administraţiei a fost episcopul Antonin Granovski, ridicat la rang de mitropolit al Moscovei.

Renovaţioniştii au început să confişte lăcaşurile de cult ortodoxe şi proprietăţile Bisericii şi să introducă, fără nici o hotărâre sinodală prealabilă, reforme radicale printre care: permisiunea monahilor de a se căsători, cu păstrarea rangurilor de episcopi şi preoţi; permisiunea clerului de a se căsători după hirotonie sau a se recăsători după moartea soţiei; permisiunea ca preoţii căsătoriţi să fie hirotoniţi episcopi – ca urmare au fost hirotoniţi mulţi clerici căsătoriţi etc. Dintre cei 62 de episcopi prezenţi la ,,cel de-al doilea Sobor de la Moscova” din aprilie 1923, doar 20 erau hirotoniţi înainte de schismă.

Articolul prezintă informaţii despre aşa-numitul al doilea Sobor de la Moscova – socotit în mod abuziv cel de-al doilea Sobor, după cel dintâi din 1917-1918, sub pretenţia că cei care l-au întrunit pe cel de-al doilea sunt urmaşii legitimi ai ierarhilor care l-au întrunit pe cel dintâi –, care a confirmat măsurile radicale, a luat hotărârea de a-l caterisi şi exclude din monahism pe patriarhul Tihon pentru opoziţia lui faţă de comunism şi de a desfiinţa patriarhia. Măsurile extrem de radicale, ca şi poziţia faţă de patriarhul Tihon care era iubit de popor au condus la o rezistenţă pasivă faţă de renovaţionişti mai ales în zonele rurale, subminând continuu eforturile lor de a prelua Biserica Rusă. Eliberarea patriarhului Tihon din închisoare şi decizia lui de a proclama ierarhia renovaţionistă ca ,,nelegitimă şi fără har” a dus la întoarcerea multor renovaţionişti în Biserică.

Pe lângă aceasta, în perioada imediat următoare, autorităţile sovietice au găsit clerici ruşi dornici să colaboreze cu regimul şi, în cele din urmă, au renunţat la varianta înlocuirii Patriarhiei cu Biserica Vie. În 1927, locum tenens patriarhal mitropolitul Serghie Stragorodski, fost renovaţionist, un om inteligent şi extrem de abil, a dat Declaraţia de loialitate a Bisericii faţă de regimul sovietic şi interesele sale, iar din acest moment mişcarea renovaţionistă a intrat într-un declin rapid. Istoricii consideră că mişcarea s-a încheiat în 1946, odată cu moartea ultimului dintre conducătorii ei, Alexandru Vvedenski.

Este notabil faptul că programul urmărit de cel de-al doilea Sobor de la Moscova corespundea aproape întru totul cu cel al Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din mai-iunie 1923, care a avut loc cam în aceeaşi perioadă. Şi de asemenea este de remarcat că Patriarhia Constantinopolului a susţinut mişcarea renovaţionistă şi înlăturarea patriarhului Tihon, la un moment dat chiar intrând în comuniune euharistică cu această mişcare schismatică.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 122/noiembrie-decembrie 2019

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке