Selectați pagina

Despre cei ce-L osandesc pe Dumnezeu. De ce nu piere diavolul?

Despre cei ce-L osandesc pe Dumnezeu. De ce nu piere diavolul?

Despre cei ce-L osândesc pe Dumnezeu. De ce nu piere diavolul? Şi despre faptul că viclenia lui nu ne vatămă dacă suntem cu luare-aminte

Diavolul nu stăpâneşte prin forţă, nici prin tiranie, siluire sau impunere. Pentru că dacă se întâmpla aşa ne-ar fi nimicit pe toţi. Şi ca dovadă am adus exemplul cu porcii, pe care diavolii n-au îndrăznit să-i atace înainte de a cere îngăduinţă de la Domnul (cf. Matei 8, 31). De asemenea am adus ca exemplu cirezile de vaci şi turmele de oi ale lui Iov; căci nici pe acestea n-a îndrăznit diavolul să le nimicească până ce n-a primit poruncă de sus (cf. Iov 1, 12). Aşadar primul lucru pe care-l aflăm este că nimic nu ni se impune cu forţa şi nu suntem siliţi să-l facem. După acestea, am adăugat că, deşi biruie prin amăgire, diavolul nu reuşeşte nici aşa să-i învingă pe toţi. Şi iarăşi l-am adus ca exemplu pe nevoitorul Iov, împotriva căruia a folosit diferite uneltiri şi nici aşa n-a izbutit să-l biruie, ci s-a întors învins.

Nu diavolul este cel care ne vatămă, ci în fiecare caz nepăsarea îi înlătură de pe calea cea bună pe cei care nu sunt atenţi. Să-l lăsăm aşadar pe diavol, care este foarte viclean, nu din fire, ci din starea lui sufletească şi din cunoştinţa lui; că diavolul nu este viclean din fire, poţi afla din chiar numele său. Căci l-a vorbit de rău pe om către Dumnezeu, zicând: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?… Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!… (Iov 1, 9-11). Şi l-a vorbit iarăşi de rău pe Dumnezeu către om, spunând: Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a ars oile tale şi pe robii tăi, şi i-a mistuit (Iov 1, 16). S-a străduit să-l convingă că războiul acesta s-a întins de sus din ceruri, şi l-a învrăjbit pe rob împotriva Domnului şi pe Domnul împotriva robului. A vrut să-i aducă în conflict, dar n-a putut. Aşadar, când vezi că celălalt rob s-a războit cu Stăpânul, adică Adam cu Dumnezeu, află că Adam a crezut în vorbele de rău ale diavolului, şi n-a fost biruit pentru că diavolul era mai puternic decât el, ci datorită trândăviei şi nepăsării lui. Deci de aceea a fost numit diavol. însă a defăima şi a vorbi de rău nu sunt elemente ale firii, ci fapte ce se întâmplă şi se uneltesc, care se săvârşesc şi apoi încetează a se săvârşi, şi toate acestea nu au de-a face cu firea şi natura.

Vreţi să privim acum asupra unei alte denumiri şi să vă convingeţi că nici aceasta nu se referă la natura şi firea diavolului? Este numit viclean, iar viclenia nu este element al firii, ci al stării sufleteşti; căci uneori se întâmplă şi alteori încetează să mai existe. Nici nu se poate susţine că aceasta rămâne în el pentru totdeauna. întrucât n-a fost de la început în el, ci s-a adăugat mai târziu; şi totuşi, deşi mulţi oameni sunt vicleni, doar acesta este numit viclean. Dar de ce este numit astfel? Pentru că în vreme ce n-a fost în nici un fel nedreptăţit de noi şi n-a avut nici cea mai mică vătămare când omul a fost pus în mare cinstire, îndată l-a invidiat pentru bunătăţile primite. Şi ce viclenie mai mare putea să existe, decât cea care naşte vrăjmăşie şi război fără nici o cauză îndreptăţită?

Să-i lăsăm aşadar deoparte pe diavol şi să aducem în discuţie creaţia, ca să afli ca pricina răutăţii din noi nu este diavolul, dacă noi vrem să ne rugăm. Ca să afli că cel ce
are voinţă bolnavă – şi trândavul, şi nepăsătorul – şi fără să existe diavolul, se înfundă şi se adânceşte în mari prăpăstii de răutate. Diavolul este viclean, ştiu asta şi este mărturisită de toţi, dar ia aminte la cele ce-ţi voi spune acum. Nu sunt lucruri obişnuite, ci sunt chestiuni discutate de mulţi, în diferite locuri, şi pentru care se întâmplă mari lupte şi războaie, nu numai între credincioşi şi necredincioşi, dar şi între credincioşii înşişi. Şi acest lucru e dureros.

Despre diavol, cum am spus, toţi sunt de acord că este viclean. Ce vom spune aşadar despre creaţia cea frumoasă şi minunată? Nu cumva şi creaţia este vicleană? Cine ar fi atât de fără de minte să afirme asta? Cine este atât de lipsit de înţelepciune şi nebun încât să osândească zidirea? Ce vom spune aşadar despre aceasta? Căci nu este vicleană, ci este frumoasă, şi constituie dovada înţelepciunii lui Dumnezeu şi a puterii şi iubirii Lui de oameni. Ascultă deci cum se minunează de aceasta proorocul, zicând: Cât de mărite sunt lucrurile Tale, Doamne, pe toate întru înţelepciune le-ai făcut (Psalmi 103, 24). Nu se referă la fiecare pe rând, ci se supune în faţa celor ascunse ale înţelepciunii lui Dumnezeu. Că a creat lucruri atât de frumoase şi de mult folositoare, auzi-1 pe cel ce spune: Căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor poţi, prin alăturare, să-L vezi pe Cel ce le-a înfăptuit (Inţ. lui Solomon 13, 5). Ascultă-l pe Pavel, care spune: încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui prin cugetare se văd din făpturi (Romani 1, 20). Deoarece fiecare dintre aceştia, prin cele spuse, a lăsat de înţeles că însăşi creaţia ne conduce la cunoaşterea lui Dumnezeu; că aceasta contribuie la buna cunoaştere a Stăpânului.

Şi ce, dacă vedem că această frumoasă şi minunată creaţie a fost pentru mulţi pricină a lipsei de pioşenie, o vom osândi? Deloc, ci îi vom osândi pe aceia care n-au
folosit cum trebuia leacul. Unde se află aşadar cauza lipsei de pioşenie? In cugetările lor s-au rătăcit şi inima lor cea neînţelegătoare s-a întunecat […] şi s-au închinat şi i-au slujit făpturii în locul Făcătorului (Romani 1,21 -25). Aici nu există nicăieri diavol, nicăieri demon, ci în faţa tuturor se întinde creaţia singură şi devine dascăl al cunoaşterii de Dumnezeu. Aşadar, cum s-a făcut pricină a lipsei de evlavie? Nu din firea ei, ci din nepăsarea celor care nu sunt cu luare aminte.

Ce-o să facem deci, vom nimici creaţia? Şi de ce vorbesc despre creaţie? Să privim asupra membrelor trupului nostru. Căci dacă nu suntem atenţi, vom găsi că şi acestea devin pricini de pieire a noastră, nu din firea lor, ci din nesârguinţa noastră.

Gândeşte-te, te rog, că ochiul ţi s-a dat pentru a-L slăvi pe Stăpân, văzând creaţia. Dar dacă nu-ţi vei folosi bine ochiul, îţi va deveni pricină de desfrânare (cf. Matei 5, 28); limba ţi s-a dat ca să-L slăveşti şi să-L măreşti pe Făcător, dar dacă nu eşti atent, aceasta îţi va deveni pricină de hulă (cf. Ioan 3, 5-12). Mâinile ţi s-au dat ca să alergi la fapte bune, dar dacă eşti lipsit de sârguinţă, acestea te vor conduce la fapte rele. Vezi că pe bolnav îl vatămă toate? Vezi cum lui şi leacurile tămăduitoare îi provoacă moartea, nu din firea lor, ci din slăbiciunea aceluia? Dumnezeu a creat cerul ca să admiri lucrarea şi să te închini Stăpânului, dar alţii, după ce L-au părăsit pe Creator, s-au închinat la cerul în sine; acestea toate au provenit din lipsa de sârguinţă şi din neînţelepciunea lor.

Dar de ce vorbesc despre creaţie? Nu cumva poate fi ceva mai mântuitor decât crucea? Insă această cruce s-a făcut sminteală pentru cei slabi. Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1, 18). Şi iarăşi noi II propovăduim pe Hristos Cel Răstignit care
pentru Iudei e piatră de poticnire; iar pentru păgâni, nebunie (I Corinteni 1, 23). Ce învăţătură poate fi mai luminată decât învăţătura lui Pavel şi a Apostolilor? Dar Apostolii aceştia pentru mulţi au fost mireasmă a morţii; căci zice: unora, mireasmă a morţii spre moarte; iar altora, mireasmă a vieţii spre viaţă (II Corinteni 2, 16). Vezi, aşadar, că cel slab în credinţă se vatămă şi de către Pavel, iar cel puternic nu este nedreptăţit nici de către diavol?

Vrei acum să aducem vorba şi despre Hristos? Ce se poate compara cu acea mântuire? Ce altceva este mai de folos decât apariţia Sa? Dar această prezenţă mântuitoare, de folos, a devenit pentru mulţi pricină de chin. Căci, zice, spre judecată am venit în lumea aceasta, pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi (Ioan 9, 39). Ce spui? Lumina a devenit pricină de orbire? N-a devenit lumina pricină de orbire, ci slăbiciunea ochilor sufletului a făcut cu neputinţă primirea luminii.

Vezi cum cel neputincios se vatămă de pretutindeni, iar cel puternic se foloseşte de peste tot? Căci pricina este pretutindeni starea sufletească, stăpân oriunde este cunoaşterea. Deoarece, dacă vrei să afli, diavolul ne este şi de folos, dacă-l folosim cum trebuie, şi de la acesta reuşim să dobândim mari câştiguri. Şi acest lucru a fost dovedit cu prisosinţă şi din întâmplarea lui Iov.

[…] Toate acestea le-am spus acum, nu spre a-l scăpa pe diavol de osândă, ci pentru a vă elibera pe voi din trândăvie. Pentru că el doreşte mult ca noi să aruncăm asupra lui responsabilitatea păcatelor noastre, încât, hrănindu-ne cu această nădejde şi faptuind tot felul de răutăţi, să ni se mărească greutatea pedepsei, căci nu vom fi iertaţi aruncând asupra lui responsabilitatea păcatelor noastre, precum n-a fost iertată nici Eva. Noi însă să nu facem aşa, ci să ne pătrundem în noi şi în rănile noastre;
fiindcă astfel vom putea să ne dorim şi leacurile pentru tămăduire, căci cel ce nu-şi cunoaşte boala nu se va îngriji deloc pentru vindecare.

Avem multe păcate, ştiu asta; toţi suntem încolăciţi de iad. Dar n-am fost daţi afară din cămara iertării, nici nu ne aflăm excluşi de la pocăinţă; căci suntem încă pregătiţi pentru nevoinţa pocăinţei. Eşti bătrân şi ai ajuns în ultima clipă a vieţii? Sa nu crezi să din această cauză ai pierdut prilejul pocăinţei, nici să nu deznădăjduieşti pentru mântuirea ta, ci adu-ţi aminte de tâlharul care a fost iertat pe cruce. Adevărat, ce perioadă de timp este mai scurtă decât clipa în care eşti încununat? însă pentru el a fost îndeajuns spre a se mântui.

Eşti tânăr? Nu te încrede cu îndrăzneală în tinereţe, nici să nu crezi că mai ai mult de trăit în viaţă, că precum un fur noaptea, aşa vine ziua Domnului (I Tesaloniceni 5, 2). De aceea nici nu ne-a făcut cunoscută ziua morţii noastre, ca să arătăm râvnă şi grijă. Nu vezi în toată ziua tineri care mor? De aceea suntem îndemnaţi: Nu întârzia să te întorci la Domnul şi nu amâna din zi în zi, căci fără de veste va izbucni mânia Domnului şi-n ziua de pedeapsă vei fi nimicit (Inţ. lui Isus Sirah 5, 7). Bătrânul aşadar să aibă în vedere acel îndemn; tânărul, această povaţă. Dar eşti în siguranţă, ai bogăţii şi te mândreşti cu banii tăi şi nu ţi se întâmplă nici un rău? Auzi ce spune Pavel: Atunci când vor zice: „Pace şi aşezare”, atunci fără de veste va veni peste ei pieirea (I Tesaloniceni 5, 3). Căci toate lucrurile au schimbarea lor. Nu suntem stăpâni peste moarte; să devenim domni ai virtuţii, fiindcă Domnul nostru Hristos este iubitor de oameni. Vreţi să vă spun şi căi de mântuire? Acestea sunt multe şi variate şi diferă între ele, toate însă conduc la cer.

Prima cale de mântuire este osândirea păcatelor noastre. Mărturiseşte-ţi tu mai întâi păcatele, ca să poţi fi îndreptăţit (Isaia 43, 26). De aceea a spus şi proorocul: Zis-am: „împotriva mea îmi voi mărturisi Domnului fărădelegea ”, iar Tu mi-ai trecut cu vederea nelegiuirea inimii (Psalmi 31, 5). Recunoaşte-ţi deci şi tu păcatele; aceasta este un răspuns îndeajuns la Domnul; căci cel ce şi-a osândit păcatele este greu să cadă din nou în aceleaşi păcate. Fă din conştiinţa ta judecător ca să nu ai judecător în faţa tronului Domnului.

Aceasta este o cale de pocăinţă desăvârşită. Există şi o alta, care nu este mai prejos de ea, să nu ţii minte răul pe care ţi l-au făcut vrăjmaşii tăi, să-ţi înfrânezi mânia, să ierţi greşelile semenilor tăi; căci în felul acesta ne vor fi iertate şi nouă păcatele, pe care le-am săvârşit împotriva Domnului. Iată aşadar şi al doilea fel de curăţire a păcatelor noastre. Pentru că spune: Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc (Matei 6, 14).

Vrei să afli şi o a treia cale de pocăinţă? Să faci rugăciune fierbinte şi sinceră, care să izvorască din adâncul inimii tale. N-ai văzut-o pe acea văduvă care l-a dat în vileag pe judecătorul neruşinat? (cf. Luca 18, 1-8)? In vreme ce tu ai un Domn blând şi îndurător şi iubitor de oameni. Aceea căuta împotriva vrăjmaşilor ei, tu însă nu cauţi împotriva vrăjmaşilor, ci pentru mântuirea ta.

Dacă vrei să afli şi a patra cale de pocăinţă, îţi voi spune – milostenia; căci aceasta are multă şi negrăită putere. Şi într-adevăr, când Nabucodonosor a ajuns să cugete rău şi să faptuiască tot felul de necuviinţe. Daniel i-a spus: O, rege, plăcut să-ţi fie sfatul meu şi răscumpără-ţi păcatele prin milostenie, şi nedreptăţile prin aplecarea spre cei sărmani (Daniel 4, 27). Ce lucru poate deveni asemenea cu iubirea de oameni? După nenumărate păcate, după atâtea fărădelegi, făgăduieşte să-l izbăvească pe făptuitor de toate acestea, dacă se arată că este filantrop faţă de semenii săi.

Iar a cincea cale, cumpătarea minţii şi smerita cugetare, care zădărniceşte firea păcatului şi care nu este mai mică decât toate celelalte căi la care ne-am referit. Martor este vameşul, care n-a avut a arăta fapte strălucite, ci în locul tuturor acestora a oferit smerita cugetare şi s-a izbăvit de marea greutate a păcatelor (cf. Luca 18, 13).
Iată deci că am arătat cinci căi de pocăinţă:

Prima este înţelegerea păcatelor noastre; a doua – iertarea păcatelor aproapelui; a treia – cea care provine din rugăciune; a patra – cea care izvorăşte din milostenie; a cincea – cea ivită din smerita cugetare.

Nu zăbovi, aşadar, ci să umbli în fiecare zi pe toate aceste căi. De vreme ce sunt uşoare, nu poţi aduce ca motiv sărăcia. Chiar dacă ai fi mai sărac decât toţi, ai putea lăsa la o parte mânia, ai putea avea şi smerită cugetare, şi să te rogi îndeajuns, şi să-ţi osândeşti păcatele; şi sărăcia nu va fi niciuneia din acestea piedică. Şi mai mult, sărăcia nu este o piedică nici pentru acea metodă de pocăinţă care necesită deţinerea de bani (adică milostenia). Şi aceasta ne-o mărturiseşte văduva care a dat doi bănuţi milostenie (cf. Marcu 12, 41-44).

Aşadar, după ce am dat învăţătură despre tămăduirea rănilor noastre, să picurăm pe ele aceste leacuri, încât, după ce vom dobândi adevărata sănătate, să ne înfruptăm şi la sfânta masă, şi cu îndrăzneală şi cu slavă mare să ne întâlnim cu Hristos, împăratul slavei, şi să izbutim bunătăţile veşnice cu harul, îndurările şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur, din ediţia „Grigorie Palama”, Salonic

Vedenii si istorisiri de folos despre viata de dincolo; Editura Egumenita

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: