Selectați pagina

De ce Sfântul Atanasie cel Mare, stâlpul Bisericii Lui Hristos, le-a refuzat arienilor numele de “creștini”?

De ce Sfântul Atanasie cel Mare, stâlpul Bisericii Lui Hristos, le-a refuzat arienilor numele de “creștini”?

Sfântul Arhiepiscop Ilarion Troițkii (1886-1929) ” Creștinismul sau Biserica? “( fragment)

Citiți aici Partea I

Credinţa lui Hristos devine limpede şi definită pentru om numai atunci când el crede în chip nefăţarnic în Biserică; numai atunci mărgăritarele acestei credinţe sunt limpezi, numai atunci credinţa rămâne slobodă de grămada de gunoi murdar al tuturor părerilor şi judecăţilor posibile, născute din voia proprie. Apostolul Pavel vorbise mai înainte despre aceasta atunci când numea Biserica Dumnezeului celui Viustâlp şi întărire a adevărului (potrivit I Timotei 3, 15).

În starea separării de Biserică, chiar învăţătura creştină pare a fi ceva foarte vag, amăgitor şi mereu în schimbare după dorinţe.

Substituirea Bisericii cu creştinismul conduce către o altă substituire: ,,substituirea lui Hristos Dumnezeu-omul cu omul Iisus din Nazaret”. Exact aşa cum credinţa în Biserică este legată inseparabil de recunoaşterea dumnezeirii Mântuitorului Hristos, tot aşa tăgăduirea Bisericii conduce neabătut în cele din urmă la negarea întrupării Fiului lui Dumnezeu, negarea dumnezeirii lui Iisus Hristos. Nu este necesar câtuşi de puţin ca Hristos să fie Dumnezeu-om pentru a da o învăţătură anume. Faptul că Hristos este Dumnezeu-om este necesar doar dacă El este văzut ca Mântuitorul, care a revărsat putere în firea omenească şi a întemeiat Biserica.

În realitate, nu se vede această legătură inseparabilă dintre adevărul Bisericii şi adevărul că El este Fiul lui Dumnezeu în cuvintele lui Iisus Hristos Însuşi ? Simon Petru a spus: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Atunci Hristos i-a zis: Tu eşti Petru, şi pre această piatră (adică, pe adevărul întrupării lui Dumnezeu pe care Petru l-a mărturisit)voiu zidi Biserica Mea, şi porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 16 şi 18). Biserica primară, într-o străduinţă deosebită, cu toată puterea sa, a definit acest adevăr, că Fiul întrupat al lui Dumnezeu este de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, fiindcă ea înseta de o adevărată înnoire a firii omeneşti, de re-zidirea „noii făpturi”, adică a Bisericii. Forţa motrice internă a tuturor mişcărilor dogmatice din secolul IV a fost credinţa neclintită în faptul că Fiul lui Dumnezeu este Persoana a doua a Sfintei Treimi, care S-a pogorât pe pământ, S-a făcut om, a descoperit tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, a întemeiat Biserica Sa pe pământ, a pătimit pentru păcatele oamenilor şi, biruind moartea, S-a sculat din morţi, deschizând calea pentru îndumnezeirea omului nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul[65]. De ce a fost atât de înverşunată lupta cu arianismul ? De ce au fost întâmpinaţi arienii cu atâta dezaprobare, încât Sfântul Atanasie cel Mare, acest stâlp al Bisericii lui Hristos, le-a refuzat numele de „creştini” ?

Pentru omul contemporan necredincios, toate dezbaterile dogmatice din veacul al IV-lea par de neînţeles şi lipsite de sens. Cu toate acestea, a fost o luptă între două puncte de vedere incompatibile cu privire la Hristos: concepţia mistico-religioasă în care El este izvorul vieţii, mântuirii, nemuririi şi îndumnezeirii omului, în opoziţie cu concepţia raţionalistă în care Hristos este prezentat doar ca un învăţător idolatrizat şi model pentru adepţii Săi. Centrul controversei era: va rămâne în viitor creştinismul o religie cu întregul său ansamblu de convingeri curate şi speranţe, sau va fi redus la o simplă filozofie cu nuanţe religioase, cum erau nu puţine în acea vreme ?

Aceste chestiuni privind dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, care afectau latura cea mai profundă a sufletului credincios, erau discutate în pieţe şi în târguri. Se poate spune că şi atunci Biserica apăra adevărul că Întemeietorul ei este de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl. Arienii, oameni cu mentalitate raţionalistă, tăgăduiau că Fiul întrupat al lui Dumnezeu este de o fiinţă cu Tatăl, socotindu-L întemeietorul vreunei şcoli, care deci nu trebuie să fie în mod necesar Dumnezeu desăvârşit. Dorinţa de a fi „făptură nouă”, „fire înnoită”, cu alte cuvinte, Biserică a Dumnezeului celui viu, cere recunoaşterea deplinei dumnezeiri a lui Hristos. „Dumnezeu S-a făcut om ca omul să poată deveni dumnezeu”. „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului pentru ca fiii omului să poată deveni fii ai lui Dumnezeu”. Aşa au definit conceptul întrupării lui Dumnezeu Sfântul Irineu de Lyon şi Sfântul Atanasie cel Mare.

Teologia Bisericii noastre Ortodoxe este plină de astfel de definiţii. Iată câteva exemple din slujba Naşterii lui Hristos: „Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit, şi omul la Cer s-a suit” (Litie, stihira a 2-a); „Pe cel după chip şi după asemănare, văzându-l Iisus stricat pentru călcarea poruncii, plecând cerurile S-a pogorât, şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei fără schimbare; ca într-însa să înnoiască pe Adam cel stricat” (Litie, stihira a 4-a); „Deci să dănţuiască toată făptura şi să sălteze; că a venit Domnul să o înnoiască, şi să mântuiască sufletele noastre” (Slava de la Stihoavnă);„Pe cel stricat pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, şi care era tot în înjosire, căzând din cea mai bună viaţă dumnezeiască, iarăşi îl înnoieşte înţeleptul Ziditor, că S-a proslăvit” (canonul întâi, cântarea 1, troparul 1).

Biserica Ortodoxă este purtătoarea conceptului adevăratei mântuiri a omului, a deplinei sale renaşteri, înnoiri, rezidiri şi îndumnezeiri, la care omul nu poate ajunge prin propria putere oricât de mult ar filozofa.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este absolut esenţială pentru ca Biserica să fie Biserică, o societate a omenirii înnoite. Astfel, pentru oamenii Bisericii, care au înţeles toată înălţimea idealului religios al Sfintei Biserici, Iisus Hristos întotdeauna a fost şi este Fiul lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl.

„Alţii – scrie Sfântul Irineu – nu acordă nici o semnificaţie pogorârii Fiului lui Dumnezeu şi iconomiei întrupării Sale, pe care apostolii au propovăduit-o şi proorocii au vestit-o, şi prin care trebuie împlinită desăvârşirea omenirii. Asemenea oameni trebuie adăugaţi la numărul celor necredincioşi”.

În vremea Sfântului Irineu, unii învăţători falşi susţineau că întreaga însemnătate a lui Hristos consta doar în aceea că El dăduse o lege nouă în locul celei vechi, pe care a desfiinţat-o. Pe de altă parte, Sfântul Irineu a spus că nici legea nouă, nici învăţătura nouă nu au fost scopul venirii lui Hristos, ci ţelul Său a fost re-zidirea firii omeneşti căzute.

„Dacă – scrie el – se naşte în cugetul tău un astfel de gând: ‘Ce lucru nou a adus Domnul prin venirea Sa ?’, atunci află că El toate le-a făcut noi; El S-a dat adus pe Sine şi astfel a înnoit pe om şi a dăruit viaţă omenirii”[66].

Dacă cineva neagă Biserica cu idealurile ei religioase, atunci Hristos devine pentru el doar un învăţător-filozof din categoria lui Buddha, Confucius, Socrate, Lao-Tse şi alţii. Mai mult, Hristos, ca învăţător, pare departe de a fi original. Ştiinţa binevoitoare citează o mulţime de izvoare, inclusiv mituri babiloniene, din care se presupune că sunt împrumutate învăţăturile lui Hristos. Hristos este asemuit cu un biet învăţat care îşi compilează lucrarea împrumutând, nu întotdeauna cu succes, din lucrările altor oameni.

Duşmanii creştinismului arată cu pasiune către rezultatele cercetării ştiinţifice şi declară că, în esenţă, Iisus din Nazaret nu a dat nici măcar o învăţătură nouă; El doar a repetat ceea ce se spusese chiar fără El.

Dar pentru cei ce cred în Hristos, toată această vorbărie despre feluritele „influenţe” asupra creştinismului este cu totul lipsită de sens. Esenţa faptelor lui Hristos, aşa cum am văzut, nu constă câtuşi de puţin în învăţătură, ci în mântuire. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Unul-născut ca noi să putem primi viaţă prin El (potrivit I Ioan 4, 9; 5, 13).

Chiar dacă percepţiile adevărului care sunt apropiate de creştinism pot fi întâlnite în învăţăturile filozofilor pământeşti, Hristos a fost Cel care a înnoit firea omenească, a întemeiat Biserica, L-a trimis pe Duhul Sfânt şi astfel a pus început unei noi vieţi, ceea ce nici un filozof muritor nu ar putea face. Pogorârea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu şi moartea Sa pe cruce au fost absolut necesare pentru întemeierea Bisericii; şi toţi cei care separă creştinismul de Biserică ajung, mai devreme sau mai târziu, la hula negării lui Hristos Dumnezeu-omul, şi ei ajung la aceasta deoarece dumnezeirea lui Hristos devine de prisos pentru ei.

Există un număr crescând de oameni printre noi care visează la un soi de creştinism fără Biserică. Aceşti oameni au un sistem de gândire anarhic constant. Ei sunt fie incapabili, fie mai adesea pur şi simplu prea leneşi pentru a-şi duce gândurile până la capăt.

Fără a vorbi măcar despre prea văditele contradicţii ale cvasi-creştinismului fără Biserică, se poate vedea oricând că acesta este cu totul lipsit de harul autentic al vieţii creştine şi de insuflarea şi pulsaţia Duhului.

Când oamenii iau Evanghelia în mână, uitând că Biserica a fost cea care le-a dat-o, atunci ea devine asemenea Coranului, despre care se spune că a fost aruncat de Allah din cer. Când ei reuşesc cumva să treacă cu vederea învăţătura despre Biserică din ea, atunci tot ceea ce rămâne din creştinism este învăţătura, atât de lipsită de puterea de a rezidi viaţa şi omul, pe cât este orice sistem filozofic.

Strămoşii noştri Adam şi Eva au căutat să ajungă ca nişte dumnezei fără Dumnezeu, bizuindu-se pe puterea magică a minunatului măr. Iată cum visează să se mântuiască mulţi din contemporanii noştri: cu Evanghelia, dar fără Biserică şi fără Dumnezeu-omul. Ei nădăjduiesc în cartea Evangheliei exact aşa cum Adam şi Eva îşi puneau nădejdea în mărul din Rai.

Însă cartea nu are puterea de a le da lor o nouă viaţă. Oamenii care tăgăduiesc Biserica vorbesc întruna despre „principiile evanghelice”, despre învăţătura evanghelică; dar creştinismul ca viaţă le este cu totul străin.

În forma sa lipsită de Biserică, creştinismul este doar o vorbă goală, din când în când sentimentală, dar întotdeauna o caricatură şi fără viaţă. Tocmai aceşti oameni sunt cei care, în timp ce neagă Biserica, au făcut creştinismul, în cuvintele lui V.S. Soloviov, ,,plictisitor de moarte”. Precum observa David Strauss, „când edificiul Bisericii este distrus şi pe loculgol, abia nivelat, este înălţată numai predica ziditoare, rezultatul este trist şi cumplit”.

În trecut, cel mai consecvent propovăduitor al creştinismului fără Biserică de la noi a fost Lev Tolstoi. Tolstoi i-a rătăcit pe mulţi cu propovăduirea sa, dar în tolstoism se poate vedea cu limpezime falimentul creştinismului fără Biserică.

 

Punctul de plecare al învăţăturii false a lui Tolstoi poate fi socotit separarea sa netă a creştinismului de Biserică. Tolstoi a condamnat pe faţă Biserica, în acelaşi timp în care admira creştinismul. Însă, pentru el, creştinismul a devenit curând doar o învăţătură, şi Hristos doar un învăţător.

Orice soi de învăţătură ni s-ar pune înainte, nu este defel lipsit de importanţă pentru noi a şti a cui este acea învăţătură. Pentru Tolstoi, persoana vie a lui Hristos şi-a pierdut orice însemnătate şi înţeles. După ce a luat învăţătura lui Hristos, a părut posibil a uita de El Însuşi.

Tolstoi Îl tăgăduia pe Dumnezeu-omul, referindu-se la El ca la ,,un evreu răstignit” şi ,,un evreu mort”. Cu aceasta, Evanghelia este despărţită de însuşi începutul ei, unde se vesteşte naşterea peste fire a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, şi este despărţită de sfârşitul ei, unde se dă mărturie de învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu şi înălţarea Sa la ceruri.

Tolstoi nu s-a limitat la această separare a Evangheliei de începutul şi sfârşitul ei; el a restructurat şi „porţiunea de mijloc” potrivit gusturilor sale. Astfel, el l-a silit pe Iisusul său să spună doar ceea ce poruncea el, învăţătorul de la Iasnaia Poliana (numele moşiei lui Tolstoi).

Hristos Însuşi a făgăduit să trimită ucenicilor Săi „alt Mângâietor”. Acest „Mângâietor”, Sprijinitorul Dumnezeiesc, este preaslăvit în Biserica lui Hristos ca izvorul noii şi îmbelşugatei vieţi a Bisericii care este darul harului. Aşa cum am văzut, Apostolul Pavel vorbeşte mereu despre Sfântul Duh ce vieţuieşte în Biserică.

Cu toate acestea, Tolstoi a tăgăduit Sfântul Duh. El numea Biserica Ortodoxă nu a lui Hristos ci, în batjocură, „a Sfântului Duh”. Apoi s-a înjosit într-atât încât a hulit sfintele taine prin care membrii Bisericii primesc harul Sfântului Duh pentru o nouă viaţă. Botezul este o taină a naşterii din nou; pentru Tolstoi, el a devenit „scăldarea pruncilor”. Sfânta împărtăşanie, fără de care, potrivit învăţăturii lui Hristos Însuşi, nimeni nu poate avea viaţă întru el (potrivit Ioan 6, 53), a devenit, în terminologia blasfemiatoare a lui Tolstoi, „zeamă” pe care cineva ,,o soarbe dintr-o linguriţă”.

I se poate mulţumi lui Tolstoi pentru că cel puţin a fost consecvent. Limitând toată lucrarea lui Hristos doar la învăţătura Sa şi negând Biserica, Tolstoi a ajuns, dintr-o necesitate logică, la toate concluziile sale care au distrus însuşi creştinismul. Cel puţin Tolstoi ne-a demonstrat limpede la ce rezultate să ne aşteptăm din separarea absurdă a creştinismului de Biserică şi negarea Bisericii în numele unui creştinism imaginar. Dacă cineva desparte creştinismul de Biserică, atunci nu este nevoie de dumnezeirea Mântuitorului şi Sfântul Duh nu este necesar.

Însă fără Sfântul Duh şi fără dumnezeirea Mântuitorului, fără întruparea Fiului lui Dumnezeu, învăţătura lui Iisus Nazarineanul devine puţin însemnată pentru viaţă, întocmai ca orice altă învăţătură; căci este cu neputinţă a împărtăşi optimismul socratic, potrivit căruia cunoaşterea este virtute.

Falimentul modului în care Tolstoi înţelege creştinismul fără Biserică este evident din faptul că tolstoismul nu a creat nici un fel de viaţă. Creştinismul este posibil doar în unirea cu Dumnezeu-omul Hristos cel viu, şi în unirea creată de har a poporului cu Biserica. În tolstoism nu există nici una, nici alta.

În locul râvnei mucenicilor şi pustnicilor Bisericii, în locul legăturii dragostei care-i leagă pe apostoli şi pe credincioşi atât de tare, încât inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era unul (Faptele Apostolilor 4, 32) – în loc de toate acestea, următorii lui Tolstoi au dat naştere doar ,,coloniilor tolstoiste” groteşti şi lipsite de viaţă. Cel ce nu are pre Fiul lui Dumnezeu, viaţa nu are (I Ioan 5, 12). Precum spunea V.S. Soloviov, Tolstoi a adunat în jurul său doar câteva duzini de oameni fără minte de genul celor care sunt întotdeauna gata să se împrăştie în diferite direcţii. Se pare că „Marele Învăţător” nu a învăţat pe nimeni nimic şi „toiagul verde” nu a mântuit pe nimeni, căci nu un toiag, ci crucea lui Hristos este necesară pentru mântuire.

Deci, folosind tolstoismul ca exemplu, vedem căcreştinismul fără Biserică duce la o deformare teribilă şi chiar la distrugerea creştinismului însuşi. El este combătut de totala sa lipsă de viaţă.

Falsa învăţătură protestantă este discreditată de aceeaşi lipsă de viaţă. Ce au obţinut protestanţii punând în umbră conceptul de Biserică cu filozofarea lor ? Ei au obţinut numai dezbinare, şi cea mai lipsită de nădejde dezbinare. Protestantismul se fărâmiţează încontinuu în mai multe secte. Nu există viaţă bisericească protestantă, ci un soi de viaţă ,,abia pâlpâind” a sectelor şi comunităţilor separate.

Protestantismul a ucis viaţa obişnuită a Bisericii, pentru care Domnul Iisus Hristos S-a rugat în acea primă rugăciune sfântă.

În realitate, protestanţii fundamentalişti sunt mult mai aproape de creştinii ortodocşi decât protestanţii cu învăţături raţionaliste extreme care nu au nimic în comun cu creştinismul, cu excepţia asumării arbitrare şi neîntemeiate a numelui de creştin. Ei nici măcar nu caută o binecuvântare pentru aceasta. Ce fel de unitate este cu putinţă între ei ? Ce fel de viaţă pot avea ei ?

Nu spunem toate acestea în întregime de la noi. În unele clipe de luminare, protestanţii înşişi spun exact acelaşi lucru chiar mai tăios. Unul din ei scrie: „Ţara care a fost leagănul Reformei devine mormântul credinţei reformate. Credinţa protestantă este în pragul morţii. Toate lucrările recente despre Germania, ca şi toate observaţiile personale, sunt de acord cu aceasta”[67].

„Nu se observă în teologia noastră contemporană că reprezentanţii ei au pierdut tot ceea ce este pozitiv ?”, întreabă altul[68]. Şi mai triste sunt cuvintele unui al treilea: „Forţa vitală a protestantismului a fost istovită într-o harababură de şcoli dogmatice, neînţelegeri teologice, rivalitate bisericească … Reforma a fost uitată sau este dispreţuită; cuvântul lui Dumnezeu, pentru care părinţii au murit, este pus la îndoială; protestantismul este dezbinat, slab şi fără putere”[69].

Un cercetător ortodox al luteranismului îşi încheie lucrarea cu această concluzie sumbră: „Lăsaţi în seama propriilor născociri, a propriilor credinţe şi raţiuni subiective, luteranii au mers înainte cu curaj pe o cale greşită şi, ca nişte autodidacţi, au pervertit creştinismul, au pervertit însăşi dogma simbolică, aducând denominaţia luterană pe marginea prăpastiei. Autoritatea primilor reformatori este tot mai mult tăgăduită în luteranism. Comunitatea de credinţă este distrusă din ce în ce mai mult şi luteranismul se apropie de moartea sa spirituală”[70].

În prezent[71], protestanţii admit deja în mod public că în Germania nu mai mult de o treime din pastori recunosc dumnezeirea lui Hristos. Ce este aceasta dacă nu moarte duhovnicească ? Fiindcă, potrivit apostolului, cel ce nu are pre Fiul lui Dumnezeu, viaţa nu are (I Ioan 5, 12).

La un moment dat, în Moscova, s-a făcut mare vâlvă în jurul Federaţiei Creştine Studenţeşti Mondiale[72]. Chiar în mijlocul locurilor sfinte ale Ortodoxiei ruse, au sosit un număr mare de propovăduitori ai acestei uniuni, precum John Raleigh Mott şi Ruth Rouse[73], care au rostit înaintea studenţilor ruşi cuvântări în limba engleză.

De asemenea, noi am audiat o prelegere despre această uniune de peste ocean. S-a spus că uniunea era non-confesională; în ea, se dădea libertate oricărei denominaţiuni creştine. Denominaţiunile se unesc în uniune, potrivit terminologiei utilizate de conferenţiar, ,,pe o bază federativă”. Ulterior, este teoretizată o formă de creştinism independent de Biserică.

Iată pricina pentru care uniunea este ceva ce s-a născut mort din faşă. Există sau poate exista viaţă creştină într-o astfel de „uniune” ? Dacă există, atunci ea este cât se poate de jalnică. Închipuiţi-vă un ,,congres” al organizaţiilor creştine studenţeşti la care s-au prezentat ,,delegaţi ai fracţiunilor denominaţionale unite în mod federativ”, un congres cu toate „rezoluţiile” şi „doleanţele” lor şi aşa mai departe.

Dacă o astfel de unire are loc, atunci ea va fi infinit mai prejos decât viaţa bisericească autentică a Ortodoxiei. Doar unei persoane ce rătăceşte în vreun loc străin, îndepărtat de sfânta Ortodoxie şi de toată credinţa, o astfel de viaţă ce abia pâlpâie, într-o uniune pe un soi de ,,bază federativă”, îi poate părea a fi o nouă revelaţie, o bucurie pentru sufletul gol ! Ce fel de binecuvântări sunt aceste biete pâlpâiri de viaţă în comparaţie cu plinătatea vieţii ortodoxe soborniceşti !

În timp ce ascultam prelegerea despre Federaţia Creştină Studenţească Mondială, mi s-a umplut inima de tristeţe şi mâhnire. Cât de mulţi oameni sinceri, care însetează după Dumnezeu, însetează după viaţă, pier de foame fiind hrăniţi cu laptele supt de la vreo uniune studenţească din străinătate ! Nu ştiu ei cum să se folosească de belşugul pâinii din casa Tatălui ceresc, din Biserica Ortodoxă ? Nu trebuie decât să uite toate „bazele federative”, să se abandoneze de voie deplinei ascultări de Biserica Ortodoxă şi să se lipească de plinătatea vieţii Bisericii, vieţii trupului lui Hristos (pentru a se folosi de belşugul acestor pâini).

Conceptul de Biserică a fost minunat înţeles de A.S. Homiakov, care spunea că pentru Biserica lui Hristos uniatismul este imposibil, numai unitatea este cu putinţă[74].

Au fost cazuri în care oameni frivoli s-au gândit să creeze o religie internaţională studiind prin biblioteci. Milioane de apeluri au fost trimise, cu invitaţia de a se uni în această ,,religie comună”, al cărei proiect era acreditat de aceste apeluri.

Însă, această schemă a fost schiţată în termenii cei mai generali, situaţie în care ar fi putut semna cu aceeaşi uşurinţă un catolic, un protestant, un musulman sau un evreu. Bineînţeles, dacă toţi oamenii ar fi de acord cu această schemă, nu s-ar uni cu nici un chip unul cu celălalt: tezele abstracte generale nu ar sili pe nimeni la nimic. Oamenii ar rămâne aceiaşi; nimeni nu ar dobândi mântuire. Este totală nebunie încercarea de a uni oamenii pe baza vreunei învăţături. Pentru aceasta este nevoie de o putere specială, mai presus de fire, pe care o are doar Una, Sfântă, Sobornicească Biserică a lui Hristos.

Nu este deloc greu de răspuns la întrebarea: ce înseamnă acestea şi alte fenomene similare din viaţa noastră contemporană, şi pe ce bază ar fi putut apărea ? Baza lor este faptul că, pentru mulţi din contemporanii noştri, idealul creştin ortodox autentic al Bisericii a părut a fi prea înalt. Oamenii au devenit acum atât de inerţi şi înţepeniţi în iubirea de sine, încât conceptul ortodox al Bisericii li se pare un soi de constrângere a personalităţii, un despotism de neînţeles şi nenecesar. Conceptul ortodox al Bisericii cere de la fiecare multă lepădare de sine, smerenie şi dragoste. Astfel, în inimile contemporanilor noştri, care sunt sărăcite de dragoste şi pentru care cel mai drag lucru este iubirea de sine, acest ideal este o povară mult prea greu de purtat.

Ce este de făcut ? O, omenirea ştie prea bine cum să procedeze în astfel de cazuri. Când un ideal pare a fi mai presus de puterea ei, prea greu, este înlocuit cu ceva mai potrivit. Adevăratul ideal este depreciat şi esenţa sa este denaturată, cu toate că uneori este păstrat numele iniţial. Cât de mulţi au renunţat deja la acest ideal al dragostei, ca fiind fără de nădejde ? Ei spun că a zidi o viaţă de obşte pe baza acestei iubiri este un vis deşert din care este mai bine să te trezeşti grabnic pentru a scăpa de eşec mai târziu.

Ca şi cum aceasta nu era de ajuns, ei chiar condamnă ca fiind nesănătos şi vătămător orice entuziasm faţă de idealul vieţii Bisericii sau religioase în general, care ar stânjeni cumva progresul necesar al vieţii sociale. Nu cu mult timp în urmă, când a apărut periodicul Vekhi[75], tabăra ultra-progresistă a „persoanelor preocupate de binele public” a înălţat un strigăt disperat: „Reacţiune ! Reacţiune !” Respingând dragostea ca fiind nefolositoare pentru viaţa publică, ceva rezervat doar nevoilor personale ale omului, ei şi-au îndreptat atenţia exclusiv spre lege, cu care ei cred că vindecă toate bolile omeneşti.

Mai mult, virtutea în general este înlocuită cu disciplina, corectitudinea exterioară şi decenţa. Aurul este scump şi pentru înlocuirea lui oamenii au inventat o poleire, exact aşa cum au gândit corectitudinea şi decenţa exterioare ca un înlocuitor pentru virtutea pierdută.

Oamenii se poartă exact în acelaşi fel cu idealul Bisericii, care necesită unitatea totală a sufletelor şi inimilor. Ei înlocuiesc Biserica cu un creştinism care are o valoare nedefinită, aşa cum am spus deja. Conştiinţa nu le este tulburată de o astfel de faptă; fiindcă toate acestea sunt încă ,,creştinism”, un nume decent.

Fără Biserică, este posibil a pune sub acest nume orice îi este pe plac cuiva. În acest fel nu o vei rupe cu totul cu Hristos şi nici nu te vei incomoda în mod special. Într-un cuvânt, lupii sunt hrăniţi, dar oile nu sunt mâncate !

Marea nenorocire a timpurilor noastre stă în faptul că nimeni nu vrea să recunoască deschis propria sărăcie duhovnicească şi că inima i s-a împietrit în aşa măsură încât idealul creştin al Bisericii a devenit împovărător şi chiar de neînţeles. Nu, având aramă în loc de aur, oamenii vor acum să declare aurul lipsit de valoare. Ei atacă acum Biserica cu înverşunare şi neagă însuşi conceptul de Biserică, refugiindu-se cu făţărnicie în fraze răsunătoare şi stereotipice, anoste despre ,,libertatea personală” şi „interpretarea individuală” a creştinismului şi despre o religie a libertăţii şi spiritului.

Moaștele Sf. Ilarion Troițkii, Mănăstirea “Întâmpinării Domnului”, Moscova

Idealul lui Hristos privind o singură comunitate a Bisericii (ca să fie una, precum noi una suntem) li se pare a fi o denaturare şi o desfigurare şi astfel îşi pierde sensul său vital.

Creştinismul fără Biserică, aşa-zisul creştinism „evanghelic”, feluritele uniuni creştine studenţeşti mondiale – toate acestea nu sunt nimic altceva decât o înjosire şi o deformare a conceptului lui Hristos despre Biserică, ucigând orice viaţă bisericească plină de har, autentic creştină.

Dar oare sunt aceste lucruri despre care am vorbit singurele fenomene care atestă insuficienta înţelegere contemporană a legăturii indestructibile dintre creştinism şi Biserică ? Ne întâlnim cu această lipsă de înţelegere la fiecare pas. Astăzi, oameni care se gândesc la Dumnezeu în linii mari, oameni care sunt prea puţin interesaţi de chestiuni religioase, care încearcă să-şi organizeze viaţa fără nici o credinţă vie, consideră însă că este o datorie de bună-cuviinţă, ca să spunem aşa, să vorbească cu respect despre creştinism. Bineînţeles, cuvintele lor sună în mod vădit fals şi făţarnic.

Nu am întâlnit încă un dispreţ total şi făţiş faţă de creştinism – această limită a fost atinsă doar de vreo câţiva care sunt împresuraţi de diavolul (Faptele Apostolilor 10, 38), „progresiştii” (dacă, fireşte, se consideră a fi progres calea către iad).

,,Omul de rând”, obişnuit, vorbeşte de obicei despre creştinism cu o anumită doză de respect. „Creştinismul, o, da, desigur, este o învăţătură înaltă şi măreaţă. Cine contestă aceasta ?” Această aprobare brută este modul în care cineva vorbeşte despre creştinism cu toate că, în acelaşi timp, după câte s-ar părea, se consideră un semn de bună-cuviinţă a fi într-un soi de opoziţie adeseori inconştientă faţă de tot ce ţine de Biserică.

În sufletele multora reuşeşte oarecum să coexiste un respect faţă de creştinism şi un dispreţ faţă de Biserică. Astfel de oameni nu se sfiesc câtuşi de puţin să se numească creştini, dar nu vor să audă de Biserică şi le este ruşine să manifeste în vreun fel o conştiinţă bisericească. Oameni care, potrivit certificatelor lor de naştere, sunt „de credinţă ortodoxă” enumeră, cu o bucurie răutăcioasă bizară, neajunsurile reale şi, mai adesea, imaginare ale vieţii bisericeşti. Ei nu se mâhnesc pentru aceste neajunsuri, potrivit poruncii apostolului: Şi ori de pătimeşte un mădular, pătimesc toate mădularele dimpreună (I Corinteni 12, 26); dimpotrivă, ei se bucură.

În aşa-zisa presă „progresistă”, există multe persoane care-şi câştigă pâinea aproape în totalitate din defăimarea instituţiilor Bisericii şi reprezentanţilor ierarhiei bisericeşti. Defăimarea a tot ce ţine de Biserică a devenit acum, pentru unii, pur şi simplu o afacere profitabilă. Cu toate acestea, mulţi se grăbesc să creadă aceste minciuni notorii fără nici o ezitare. Oamenii haini, auzind ceva rău despre duşmanii lor, se zoresc să creadă toată răutatea, temându-se ca nu cumva răutatea să se dovedească neadevărată.

Este exact ceea ce trebuie a se constata permanent la oameni în relaţia lor cu Biserica. Astfel, noi vedem din nou cât de larg răspândită este noţiunea separării creştinismului de Biserică: oamenii se socotesc creştini, dar nu vor să audă nimic de Biserică.

În mediile foarte îndepărtate de credinţă în general, există o confuzie inimaginabilă în privinţa unor noţiuni. Când oameni care s-au îndepărtat de Biserică încep să o judece, se poate vedea limpede că ei nu au absolut nici o idee despre esenţa creştinismului şi Bisericii şi astfel înseşi virtuţile Bisericii le par a fi neajunsurile sale.

De pildă, câte izbucniri de duşmănie oarbă faţă de Biserică a stârnit moartea lui Tolstoi (adică, refuzul Bisericii de a-l înmormânta) ? Dar este vinovată Biserica de faptul că Tolstoi s-a depărtat de ea, devenind duşmanul ei vădit şi primejdios ? El însuşi s-a rupt de Biserică, ca societate văzută, considerând-o chiar a fi o instituţie dăunătoare.

Dacă Biserica păstra însă astfel de membri, nu ar fi însemnat aceasta că Biserica se tăgăduieşte pe sine ? Aşadar, care este rostul tuturor acestor atacuri împotriva Bisericii din presă, de la întruniri şi din conversaţiile contemporanilor noştri ? Raţiunea refuză categoric să înţeleagă toate acestea. Este cu neputinţă a găsi chiar cea mai vagă urmă de raţiune în cuvântările şi acţiunile pe care cineva a avut prilejul să le asculte şi să citească despre ele. Orice partid politic îşi rezervă dreptul de a-i exclude din rândurile sale pe membrii care au trădat vederile partidului şi care au început să acţioneze într-o manieră vătămătoare pentru partid.Doar Biserica Ortodoxă, din oarecare raţiuni, nu-l poate exclude pe cel care singur s-a depărtat de ea şi a devenit duşmanul ei. Dar cine ar începe să impute şi să insulte pe oricare din social-democraţi sau cadeţi pentru că au rupt relaţiile cu şi au denunţat public pe unul din foştii membri ai partidului lor după ce el a trecut în tabăra monarhiştilor ? Da, noi am remarcat izbucnirile oarbe şi lipsite de sens ale răutăţii satanice împotriva Sfintei Biserici; dar cel mai trist lucru este că mulţi au defăimat Biserica în numele creştinismului. De mii de ori s-au citit cuvintele: „Uite că l-au excomunicat pe Tolstoi, dar nu era el un adevărat creştin ?” Uitând toată hula lui Tolstoi şi faptul că L-a negat pe Hristos Dumnezeu-omul, astfel de fraze sunt repetate de oameni care sunt în mod evident sinceri, şi nu doar de mincinoşii profesionişti ai ziarelor.

Ne întâlnim din nou cu ideea, adânc întipărită în cugetele contemporanilor noştri, a posibilităţii unui soi de ,,creştinism adevărat” fără Biserică sau chiar în mod clar ostil faţă de ea. Ar fi cu putinţă aşa ceva dacă ideea de Biserică ar fi limpede, dacă nu ar fi fost înlocuită cu alte valori cu totul vagi şi de neînţeles ?

Poate crede cineva că, în vremurile apostolice, Biserica creştină ar fi fost supusă vreunui reproş din partea păgânilor fiindcă a excomunicat membrii nepotriviţi, pe eretici de exemplu ? Cu toate acestea, în primele veacuri, excomunicarea din Biserică era cea mai comună măsură a disciplinei bisericeşti şi toţi o considerau a fi pe deplin legitimă foarte folositoare.

De ce era aşa ? Fiindcă atunci Biserica era văzută ca o valoare clară şi distinctă, întocmai ca o Biserică şi nu vreun soi de „creştinism”. În vremea aceea nu era loc pentru gândul absurd că creştinismul este una şi Biserica alta, ca şi cum creştinismul s-ar putea despărţi de Biserică. În acele vremuri se ştia că duşmănia faţă de Biserică era de asemenea duşmănie faţă de creştinism. Animozitatea faţă de Biserică în numele unui presupus creştinism este doar un produs al vremurilor noastre nenorocite.

Când creştinismul s-a arătat înaintea ochilor lumii întocmai ca o Biserică, atunci această „lume” a înţeles limpede şi a recunoscut fără să vrea că Biserica şi creştinismul sunt unul şi acelaşi lucru. Acum nu există o definiţie atât de precisă suficientă pentru a distinge unitatea Bisericii de orice din afara Bisericii. Acum toţi sunt socotiţi a fi pe acelaşi plan, noi (cei din Biserică) şi chiar cei care cer ei înşişi să fie excomunicaţi. Se poate spune cu adevărat că nu există disciplină bisericească: totul a devenit opţional pentru mirenii intelectuali – participarea la slujbele dumnezeieşti, mărturisirea şi sfânta împărtăşanie. Astfel, Biserica nu are hotare limpezi şi bine definite care să o separe de „cei din afară”.

Uneori pare că întreaga noastră Biserică este împrăştiată, în neorânduială. Nu se poate spune cine este de-al nostru şi cine este duşmanul. Un soi de anarhie domneşte în cugetele multora. Au apărut prea mulţi ,,învăţători” şi a avut loc o dezbinare în trupul Bisericii (potrivit I Corinteni 12, 25). Episcopii Bisericii străvechi învăţau din „locul cel înalt”. Acum, cel ce spune despre sine că este abia ,,în tindă” sau chiar ,,în apropierea zidurilor Bisericii” se socoteşte totuşi îndreptăţit să înveţe întreaga Biserică, inclusiv pe ierarhi. Aceşti oameni îşi adună şi îşi alcătuiesc toate opiniile despre chestiunile bisericeşti din felurite „foi publice” (cum obişnuia să numească mitropolitul Filaret ziarele), unde articolele pe teme bisericeşti sunt scrise de preoţi răspopiţi şi renegaţi de toate soiurile, sau de batjocoritori înrăiţi şi insolenţi (precum s-a proorocit în II Petru 3, 3), sau oameni care nu au legătură cu Biserica şi care nu simt faţă de ea decât duşmănie, ca de exemplu evreii.

Într-un asemenea noian de confuzie, mulţi se întreabă deja cu îngrijorare: Unde este Biserica ?

 

Arhiepiscop Ilarion Troiţki

 

Iată de ce în vremea noastră există multe ,,căutări” felurite şi fantastice. În timpurile apostolice, cei ce căutau mântuirea sufletelor lor se îndreptau spre Biserică, şi cei din afară nu îndrăzneau să-i tulbure (Faptele Apostolilor 5, 13). Atunci nu exista posibilitatea de a se naşte întrebarea: Unde este Biserica ? Ea era o valoare clară şi bine definită, separată precis de tot ce nu era al Bisericii. Acum există un fel de stadiu intermediar între Biserică şi „lume” şi nu mai există acea separare clară: Biserica şi ceea ce este în afara Bisericii.

Există de asemenea un soi de creştinism nedefinit şi chiar altceva care nu este creştinism, ci o religie abstractă generală. Aceste concepte vagi despre creştinism şi religie au întunecat lumina Bisericii, încât este văzută cu greu de cei ce caută, şi iată de ce ,,căutarea” se transformă acum de multe ori în ,,rătăcire”.

Din acest motiv, în zilele noastre, sunt atât de mulţi din cei care pururea se învaţă, şi niciodată a veni la cunoştinţa adevărului nu pot (II Timotei 3, 7). A luat naştere un nou sport, dacă îl putem numi astfel, un sport al „căutării lui Dumnezeu”. „Căutarea lui Dumnezeu” a devenit scopul în sine şi dacă eforturile lor ar fi vreodată încununate de succes, ei s-ar simţi extrem de nefericiţi şi s-ar transforma de îndată, cu râvna de mai înainte, din „căutători de Dumnezeu” în „luptători de Dumnezeu” (adică, teomahism).

Mulţi oameni îşi clădesc de fapt un nume din sportul „căutării lui Dumnezeu”. Să ne amintim sentinţa neînduplecată a episcopului Mihail (Gribanovki) dată împotriva tuturor acestor „căutări”. „Ei caută – spunea el – fiindcă şi-au pierdut toate principiile; şi pe câtă vreme umblă după [principiile] mai bune, cele mai şubrede profită de confuzie şi înşală fără mustrări de conştiinţă: căci ce fel de conştiinţă poate fi când nimeni nu ştie ce este adevărat, ce este bun, ce este rău”[76].

Înţelegerile pe jumătate ale religiei şi creştinismului doar îi îndepărtează pe mulţi de la adevăr, fiindcă pentru cel care-L caută sincer pe Dumnezeu acestea devin asemenea ,,vămilor văzduhului”. Mulţi se alătură căii acestor căutări grele, dar foarte mulţi nu o sfârşesc bine. Un procent semnificativ din ei rămân „călătorind din încercare în încercare”, negăsind binecuvântata pace. În cele din urmă, în acest tărâm semiîntunecat, al adevărului pe jumătate, în acest tărâm al lipsei de înţelegere şi al nedefinitului, în această „lume nedesluşită şi neisprăvită”, însuşi sufletul decade, devine slab şi primeşte cu greu însufleţirea dată de har.

Un astfel de suflet va continua să caute chiar după ce găseşte ceea ce caută. Atunci se naşte un tip jalnic de ,,hoinar religios”, precum îi numea F.M. Dostoievski.

Starea de lucruri amintită mai sus impune o răspundere deosebită a tuturor membrilor Bisericii din vremea noastră. Membrii Bisericii sunt foarte vinovaţi în aceea că nu izbutesc să arate limpede calea şi luminează prea puţin cu exemplul lor punctul final în care trebuie să ajungă cei ce caută. Acest punct final nu este înţelegerea abstractă a creştinismului, ci tocmai Biserica Dumnezeului celui Viu.

Potrivit exemplului multor oameni care au urmat până la capăt calea agonizantă a căutării, este cu putinţă a discerne că o pace trainică se aşterne doar atunci când omul ajunge să creadă în Biserică; când el primeşte cu toată fiinţa sa ideea de Biserică într-un asemenea mod încât, pentru el, separarea creştinismului de Biserică este de neconceput. Atunci începe trăirea autentică a vieţii bisericeşti. Omul simte că este o ramură a marelui copac al Bisericii care înmugureşte încontinuu. El se conştientizează pe sine nu ca un adept al vreunui fel de şcoală, ci ca mădular al trupului lui Hristos cu care are aceeaşi viaţă şi de la care primeşte această viaţă.

Numai cel care a ajuns a crede în Biserică, care este călăuzit de conceptul Bisericii în aprecierea fenomenelor vieţii şi în îndrumarea vieţii personale, cel care a simţit în sine viaţa Bisericii în sine, doar el este pe calea cea dreaptă. Multe din cele care mai înainte păreau nedefinite şi vagi vor deveni evidente şi limpezi. Este un lucru deosebit de preţios că, în vremuri de clătinare generală, de rătăcire dintr-o parte în alta, de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, fiecare persoană care trăieşte în Biserică se simte aşezată pe o stâncă tare, veche de veacuri, pe care o simte neclătită sub picioarele sale.

Duhul lui Dumnezeu trăieşte în Biserică. Aceasta nu este o teză seacă şi dogmatică, păstrată numai din respect pentru ceea ce este vechi. Nu, acesta este adevărul; adevăr care poate fi trăit şi cunoscut de către tot cel ce s-a pătruns de conştiinţa Bisericii. Această viaţă bisericească plină de har nu poate fi subiectul căutării scolastice aride, pentru că este accesibilă pentru studiu doar prin trăire. Limba omenească poate grăi doar vag şi neclar despre această viaţă plină de har.

Sfântul Ilarie de Poitiers spunea pe drept că „aceasta este însuşirea caracteristică a Bisericii – că ea devine uşor de înţeles atunci când o primeşti”[77].

Numai cel care are viaţă bisericească ştie ce este viaţa bisericească; el nu are nevoie de dovezi. Dar pentru cel care nu o are, ea este ceva ce nu se poate dovedi.

Pentru un membru al Bisericii, ţelul întregii sale vieţi trebuie să fie necontenit acela de a se uni tot mai mult cu viaţa Bisericii şi, în acelaşi timp, de a propovădui altora despre Biserică, neînlocuind-o cu creştinismul, neînlocuind viaţa cu o învăţătură seacă şi abstractă.

Astăzi se vorbeşte prea adeseori despre insuficienţa vieţii în Biserică, despre „renaşterea” Bisericii. Toată această vorbărie este greu de înţeles şi suntem foarte înclinaţi spre a o socoti cu totul fără noimă. Viaţa în Biserică nu poate scădea nicicând, fiindcă Duhul Sfânt sălăşluieşte în ea până la sfârşitul veacurilor (potrivit Ioan 14, 16).

Este viaţă în Biserică şi doar oamenii neîmbisericiţi nu observă această viaţă. Viaţa Duhului lui Dumnezeu este de neînţeles pentru omul ce pricepe exclusiv cu mintea; îi poate părea chiar nebunească, fiindcă ea este accesibilă numai omului ce percepe cu duhul. Oamenii care au un mod emoţional de a gândi primesc arareori un simţământ al vieţii bisericeşti conştiente; totuşi există şi astăzi oameni cu inima curată şi viaţă evlavioasă care trăiesc necontenit cu acest simţământ al vieţii îmbelşugate, pline de har din Biserică. Această atmosferă a vieţii Bisericii şi a insuflării Bisericii poate fi simţită mai cu seamă în mânăstiri.

Cei ce vorbesc de insuficienţa vieţii în Biserică se referă de obicei la neajunsurile administraţiei bisericeşti, miile de acte ale consistoriilor şi aşa mai departe. Cu toate acestea, pentru toţi cei care înţeleg în chip autentic viaţa Bisericii este limpede ca bună ziua că toate aceste consistorii şi decretele lor nu afectează defel profunzimea vieţii bisericeşti. Râul adânc al vieţii îmbelşugate, pline de har curge tot mai mult şi dă de băut oricui doreşte să-şi potolească setea duhovnicească. Acest râu nu poate fi stăvilit cu „hârtii”.

Nu, nu despre insuficienţa vieţii în Biserică trebuie vorbit, ci despre insuficienţa conştiinţei bisericeşti în noi. Mulţi duc o viaţă bisericească fără ca măcar să-şi dea seama bine de acest fapt. Chiar dacă trăim în mod conştient o viaţă bisericească, propovăduim prea puţin binecuvântările acestei vieţi. Cu cei din afară discutăm de obicei doar despre adevărurile creştine, uitând de viaţa bisericească. Şi noi suntem capabili uneori să substituim Biserica cu creştinismul, viaţa cu teoria abstractă.

Din nefericire, noi înşine nu preţuim îndeajuns Biserica noastră şi marea binecuvântare a vieţii bisericeşti. Nu ne mărturisim credinţa în Biserică cu curaj, limpede şi hotărât. În timp ce credem în Biserică, pare că ne scuzăm mereu pentru faptul că încă credem în ea. Citim articolul 9 din Crez fără nici o bucurie deosebită sau chiar cu un sentiment de vină.

O persoană cu conştiinţă bisericească se confruntă adeseori astăzi cu exclamaţia poemului în proză al lui Turgheniev: „Crezi încă ? Se vede că eşti un om cu totul înapoiat !” Şi câţi au atât de mult curaj încât să mărturisească vitejeşte: „Da, cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, aparţin Sfintei Biserici Ortodoxe şi astfel sunt omul cel mai înaintat, căci numai în Biserică este cu putinţă a avea acea viaţă nouă pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământul cel păcătos; numai în Biserică se poate ajunge la măsura vârstei plinirii lui Hristos – aşadar, numai în Biserică este cu putinţă adevăratul progres !”

Nu suntem noi mai adesea înclinaţi să răspundem la întrebarea: Au nu cumva şi tu eşti din ucenicii omului acestuia ? (Ioan 18, 17): Nu-L ştiu pe El ?

Concluzie

Prin urmare, ar trebui considerat că necesitatea cea mai stringentă a timpurilor actuale este a mărturisi deschis adevărul de netăgăduit că Hristos a întemeiat întru totul Biserica şi că este absurd a separa creştinismul de Biserică şi a vorbi de vreun soi de creştinism aparte de Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos.

Acest adevăr, credem noi, va lumina pentru mulţi ţelul final al călătoriei lor istovitoare a căutării; le va arăta, nu printr-o învăţătură lipsită de viaţă, ci prin viaţa Bisericii, unde pot cu adevărat scăpa din cursa diavolului, prinşi fiind ei de dânsul spre a lui voie (II Timotei 2, 26). Acest adevăr ne va ajuta şi pe noi să identificăm viaţa Bisericii şi să adunăm fiii cei despărţiţi ai Bisericii, astfel ca toţi să poată fi una, aşa cum S-a rugat Domnul Iisus Hristos înainte de patima Sa.

Vom încheia cuvântul nostru cu o pildă de genul celor folosite de Sfinţii Părinţi. Biserica este asemenea unui stejar puternic, şi omul din afara Bisericii este ca o pasăre zburătoare. Vedeţi cum se luptă nefericita pasăre cu un vânt puternic. Cât de neregulat este zborul ei ! Fie zboară în sus, fie este răsturnată de vânt, fie înaintează puţin, şi apoi este din nou împinsă înapoi. Aşa este omul purtat de vânturile învăţăturii mincinoase. Dar întocmai cum pasărea îşi află odihna în crengile dese ale copacului şi priveşte liniştită din adăpostul ei furtuna furioasă de mai înainte, tot aşa omul îşi găseşte pacea când aleargă la Biserică. Din adăpostul său liniştit el priveşte furtuna cumplită ,,din apropierea zidurilor Bisericii” şi se mâhneşte pentru oamenii nefericiţi care sunt copleşiţi de această vijelie din afara Bisericii şi care întârzie să-şi caute adăpost sub îmbelşugatul ei har. El se roagă Domnului: „Uneşte pre dânşii cu Sfânta Ta Sobornicească şi Apostolească Bise­rică, ca şi aceştia, împreună cu noi, să slăvească prea­cinstitul şi de mare cuviinţă numele lui Dumnezeu, cel lăudat întru Sfânta Treime”.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr.89-94/2015 şi 96-98/2016

 


 

[65] A.A. Spasski, Istoria mişcării dogmatice în epoca Sinoadelor Ecumenice, Serghiev Posad, 1906, p. 651.

[66] Sfântul Irineu de Lyon, Adversus haereses 4, 34, 1.

[67] Hohoff, Die Revolution seit dem sechszenten Jarhundert, Freiburg im Reisgau, 1887, p. 150.

[68] Kattenbusch, Von Schleiermacher zu Ritschl, Griessen, 1893, p. 5.

[69] Der Katholik, Bd. 2, 1889, p. 400-401.

[70] Terentiev, Sistemul denominaţional luteran în lumina cărţilor simbolice ale luteranismului, Kazan, 1910, p. 460.

[71] Adică în 1912, când a fost tipărită pentru prima oară această lucrare.

[72] Pentru înfiinţarea Federaţiei Creştine Studenţeşti Mondiale, a se vedea Originile misionare ale ecumenismului modernReperul III. Y.M.C.A. şi Mişcările Creştine Studenţeşti: Inspiraţia generaţiei ecumeniste.

[73] John Raleigh Mott (1865-1955), metodist american, cunoscut lider francmason şi preşedinte al Y.M.C.A., a fost co-fondator, împreună cu Karl Fries, al Federaţiei Creştine Studenţeşti Mondiale. El a prezidat lucrările Conferinţei de la Edinburgh din 1910, care a lansat ecumenismul modern şi a fost preşedinte de onoare al Consiliului Mondial al Bisericilor. Cercetătorii mai noi ai mişcării ecumeniste au demonstrat că cei care au susţinut financiar această mişcare au fost motivaţi de interese economice şi nu în ultimul rând politice. Se cunoaşte în amănunt astăzi, după o lungă ‘conspiraţie a tăcerii’, strânsa colaborare dintre magnatul baptist american John D. Rockefeller jr. şi John Mott. A se vedea mai multe în serialul Sorgintea masonică a mişcării ecumeniste.

Ruth Rouse a fost o colaboratoare apropiată a lui Mott şi istoric ecumenist.

[74] A se vedea A.S. Homiakov, Scrieri, vol. II, prima scrisoare către William Palmer de la Colegiul Magdalen, Oxford.

[75] Călăuza, cotidian de la sfârşitul secolului XIX care dezbătea criza socială, morală şi duhovnicească din Rusia şi pleda pentru întoarcerea la adevărata credinţă şi tradiţie rusă.

[76] Epistolele Episcopului Mihail de Tavra, Simferopol, 1910, p. 178.

[77] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Trinitate VIII, 4.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *