Selectați pagina

De când au descoperit ecumenişii „ortodocşi” că păgânii sunt susţinători ai Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ?!

De când au descoperit ecumenişii „ortodocşi” că păgânii sunt susţinători ai Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ?!

„Dacă ecumenismul „creştin” urmăreşte unirea tuturor „creştinilor” într-o singură „Biserică”, prin ecumenismul interreligios se vrea unirea tuturor religiilor. În urma aşa-ziselor misiuni papistaşe şi protestante de evanghelizare printre păgânii din colonii, uneori prin impunere, aveau să apară noi tipuri de credinţe false, combinaţii între credinţele păgâne şi concepţiile eterodoxe apusene.

De când au descoperit ecumenişii „ortodocşi” că păgânii sunt susţinători ai Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ?!

De când au descoperit ecumenişii „ortodocşi” că păgânii sunt susţinători ai Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ?!

Idolatrii care au „devenit” papistaşi sau protestanţi, n-au renunţat la concepţiile păgâne moştenite de la înaintaşii lor, credinţele lor fiind astfel sincretiste. Aceste religii sincretiste, ce constă din amestecul ateismului pseudo-creştin cu ateismul credinţelor păgâne, aveau să adâncească şi mai mult rătăcirea în mediul eterodox din Apus, cauzând un curent de opinie favorabil apropierii de religiile păgâne. În aşa- zisa Teologie creştină a religiilor, care este un produs al mediului eterodox apusean, în atitudinea faţă de religiile păgâne se disting trei direcţii: exclusivism, inclusivism şi pluralism; toate aceste trei abordări fiind inacceptabile din punct de vedere ortodox.

Potrivit exclusivismului, care este susţinut îndeosebi de către ecumeniştii conservatori, nici o credinţă din afara „creştinismului” nu duce la mântuire, prin „creştinism” înţelegându-se şi grupările pseudo-creştine.

Inlusivismul admite mântuirea şi în religiile păgâne, însă numai prin „Hristos”. Începuturile inclusivismului religios se găsesc în misionarismul protestant practicat în India,  în aşa-zisa „teologie” a împlinirii (fulfillment) care înseamnă de fapt o acceptare a sincretismului ca soluţie de compromis a misionarismului protestant în această ţară.

Mai întâi misionarul scoţian William Miller (1838- 1923), a legat „creştinismul” de hinduism, susţinând că hinduismul nu poate fi exclus din planurile lui „Dumnezeu”, că „Hristos” este şi împlinitorul religiei hinduse, nu doar al „Vechiului Testament”. Un alt misionar scoţian, John Nicol Farquhar (1861-1929), prezent în India între 1891-1923, a popularizat această idee rătăcită, susţinând că „Hristos” şi nu „creştinismul” este împlinirea şi „coroana hinduismului”. Farquhar a fost un apropiat al lui John Mott, Mott fiind autorul sloganului „Evanghelizarea lumii în această generaţie” care a animat Conferinţa misionară mondială de la Edinburg din 1910; Farquhar nu a fost prezent la acel congres unionist protestant de la Edinburg, dar influenţa sa reiese din Raportul celei de-a patra Comisii. Cu implicarea lui John Mott, Farquhar a activat în organizaţia Asociaţia creştină a tinerilor (YMCA) din India, între 1902-1911 ocupând funcţia de secretar general al acesteia . Influenţat de ideile teoriei evoluţioniste, acesta credea că şi în religie există o evoluţie, de la forme de religii mai puţin evoluate la unele mai dezvoltate, considerând „creştinismul” cea mai evoluată religie; potrivit unei asemenea concepţii rătăcite, aşa-zisele religii inferioare nu sunt false ci mai degrabă incomplete şi nedezvoltate.

Adepţii pluralismului religios susţin că toate religiile sunt căi prin care se ajunge la mântuire, „creştinismul” fiind doar una din aceste căi. Se spune că începutul pluralismului religios se află în scrierile protestantului evanghelic Ernst Troeltsch (1865-1923), acesta credea că nici o religie nu este desăvârşită, dar oricare poate deveni mai superioară, în funcţie de contextul etno-socio-
cultural în care se dezvoltă, fiecare corespunzând unui anumit tip de cultură, dintre toate „creştinismul” ajungând la nivelul de religie superioară . Principalul ideolog al pluralismului religios este considerat a fi prezbiterianul Jon Hick (1922-2012), care susţinea că toate religiile duc la „mântuire”, nu doar „creştinismul”, iar hristosul înţeles de acesta n-ar fi decât un simplu om, cu nimic mai presus decât ceilalţi întemeietori de religii.

Pentru pseudo-teologiile religiilor sincretiste, ce s-au format prin amestecul dintre pseudo-creştinismul apusean şi religiile păgânilor din colonii, protestanţii mai folosesc termenul de teologie contextuală (contextual theology), iar papistaşii pe cel de teologie inculturativă (inculturative theology). Ecumeniştii susţin că şi confesiunile europene au rezultat în urma unui aşa-zis proces de inculturaţie, deosebirile dintre confesiuni datorându-se diversităţii contextului cultural şi istoric: „Diversitatea în unitate şi unitatea în diversitate sunt daruri ale lui Dumnezeu către Biserică. Prin Duhul Sfânt Dumnezeu dăruieşte daruri diverse şi complementare tuturor credincioşilor pentru binele comun…chemaţi să fie una, în timp ce sunt îmbogăţiţi de diversităţile lor – deplin uniţi, plini de respect faţă de diversitatea persoanelor şi grupurilor.

Există o bogată diversitate a vieţii creştine şi a mărturiei ca rezultat al diversităţii contextului cultural şi istoric”. Din acest text reiese că ecumenişti văd deosebirile confesionale nu doar ca un „rezultat al diversităţii contextului cultural şi istoric” ci şi ca „daruri ale lui Dumnezeu”. Dogmele false, prin care grupările eterodoxe se deosebesc unele de altele, toate fiind străine de Ortodoxie, nu sunt, aşa cum susţin ecumeniştii, „daruri ale lui Dumnezeu”. Influenţa păgânismului în doctrină, numită de unii inculturaţie, se găseşte doar la eterodocşi.

Încă din perioada de început a Bisericii au existat, printre cei convertiţi la Creştinism, unii care n-au renunţat cu totul la spiritualitatea idolatră, încercând să introducă în învăţătura Bisericii idei ce ţin de gândirea păgână, provocând apariţia unor erezii, erezii pe care Sfinţii Părinţi le-au respins, erezii pe care cei ce le-au urmat s-au înstrăinat de Biserica lui Hristos. Potrivit cu sloganul unionist „ceea ce ne uneşte este mai important decât ceea ce ne desparte”, în ecumenism, din punct de vedere dogmatic, „unitatea în diversitate” înseamnă unitatea în ce priveşte minimul doctrinar, iar diversitatea se regăseşte în cele care sunt trecute de partea celor secundare, ca unele ce nu sunt compatibile cu minimul doctrinar care exprimă „identitatea” de credinţă a confesiunilor implicate în mişcarea ecumenică; Spre exemplu: pentru ecumenişti cele în care constă deosebirea doctrinară dintre nestorieni şi monofiziţi sunt considerate secundare;

Astfel, susţinerea că „prin Duhul Sfânt Dumnezeu dăruieşte daruri diverse”, arată că ecumeniştii socotesc deosebirile doctrinare, ce au fost provocate de erezii, ca „daruri ale lui Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că pentru aceştia falsitatea din dogmele ereticilor ar fi sub inspiraţia „Sfântului Duh”. Sunt însă ecumenişti care susţin că şi religiile păgâne sunt inspirate de „Sfântul Duh”. Păgâno-protestantismul este prezent în ecumenismul modern începând cu Conferinţa misionară mondială de la Edinburg din 1910, conferinţă în care scopul misiunii de „evanghelizare” n-a mai fost convertirea păgânilor doar la eterodoxiile de tip protestant european, fiind acceptate şi acele forme de credinţe rătăcite în care „Evanghelia”, ca „împlinire” a religiilor păgâne, este îmbinată cu idei din acele religii: „suntem trimişi pentru a-l predica pe Hristos, nu pentru a critica alte credinţe…aşa cum a fost atitudinea lui Hristos faţă de Iudaism la fel ar trebui să fie şi atitudinea noastră faţă de celelalte credinţe (J. Farquhar)”.

Ecumeniştii ce aparţin de grupările păgâno-protestante au avut şi au un rol important în promovarea ecumenismului interreligios. Dacă la Conferinţa misionară mondială de la Edinburg-1910 au fost prezenţi doar 19 reprezentanţi ai protestantismului neeuropean, dintre care un singur „creştin” din Africa, al cărui nume nici măcar nu era trecut pe lista oficială a delegaţilor, cu timpul participarea lor la asemenea întruniri avea să fie tot mai însemnată, având influenţă în luarea deciziilor. Odată cu prezenţa tot mai numeroasă a păgâno-protestanţilor în organizaţiile ecumeniste, n-au întârziat să apară din partea acestora revendicări în sensul deschiderii mişcării ecumenice faţă de religiile păgâne.

La al cincilea congres al Consiliul Mondial al Bisericilor de la Nairobi-1975, erau deja formate două tabere, una a europenilor, mai reticenţi la dialogul interreligios, cealaltă a ecumeniştilor neeuropeni favorabili unui astfel de dialog. Cu timpul pseudo-teologia păgâno-protestantă a avut o tot mai mare influenţă în sfera protestantismului european, împuţinându-se tabăra conservatorilor, oponenţi ai dialogului interreligios.

Un alt factor care avea să impulsioneze această deschidere faţă de ecumenismul interreligios a fost prezenţa ecumeniştilor neeuropeni, păgâno-protestanţi, în structurile superioare ale Consiliul Mondial al Bisericilor.

Un exemplu în acest sens este cel al metodistului Wesley Ariarajah din Sri Lanka, ajuns co-preşedinte al Comisiei Credinţă şi constituţie (Faith and order). Pentru acesta termenul oikoumene nu trebuie înţeles „în sensul său restrâns, adică «tot pământul locuit» [de creştini], ci în sensul de «întreaga casă a lui Dumnezeu»”; adică, mişcarea ecumenistă trebuie să cuprindă şi religiile
păgăne nu doar confesiunile „creştine”, aceasta şi în ideea rătăcită că religiile păgâne duc la mântuire: „ ca şi creștin din Sri Lanka, care a citit scrierile hinduse și scripturile sfinților hinduși, nu pot să cred că e posibil să nu existe şi alți oameni [în afara „creștinilor”] care sunt apropiaţii lui Dumnezeu…înţelegerea mea este că iubirea lui Dumnezeu este prea largă încât să se limiteze numai la mântuirea acestei părţi, a numitelor biserici creştine…Dacă eşti creştin trebuie să fii deschis şi larg, nu îngust şi închis”.

Wesley Ariarajah a avut un rol important în pregătirea celei de-a şaptea adunări a Consiliul Mondial al Bisericilor, adunare care a dovedit adâncirea în păgânism a mişcării ecumenice; a organizat o pre-adunare ce s-a ţinut în Hong Kong, între 12-14 august 1990, la care au participat reprezentanţii mai multor religii, pre-adunare pe care unii ecumenişti conservatori au suspectat-o de promovare a sincretismului religios, suspiciune ce avea să se dovedească ca fiind întemeiată.

Prezenţa păgânismului, a sincretismului religios la cea de-a şaptea Adunare a Consiliul Mondial al Bisericilor a fost una substanţială, prin prezenţa unor reprezentanţi ai religiilor păgâne şi prin manifestările cultice, dar mai ales prin ideile prezentate. Ca într-un acelaşi „cort al mărturiei”, panteist, „creştinii” şi păgânii şi-au prezentat pe rând, pe aceeaşi scenă, ritualurile cultice. Ideatic, sincretismul religios s-a evidenţiat prin referatul expus de păgâno-protestanta metodistă Chung Hyun Kyung, reprezentantă a pseudo-teologiei post-coloniale „Min Jung”.

Definitorii pentru gândirea religioasă a metodistei Chung sunt următoarele afirmaţii: „budismul şi şamanismul sunt mama mea iar tatăl meu este creştinismul”; „măruntaiele mele sunt şamaniste, inima mea este budistă, partea dreaptă a creierului meu este confucianistă iar partea stângă este creştină”. În referatul pe care l-a prezentat, plecând de la principala temă a adunării, „Vino Sfântule Duh şi înnoieşte creaţia”, Chung a invocat tot soiul de „duhuri”, de la sufletele unor victime ale nedreptăţii, printre care şi „spiritul Mântuitorului, fratele nostru Iisus torturat şi ucis pe cruce”, la „spiritele” pădurii amazoniene, identificându-le cu „spiritele rătăcitoare” numite „han” (mânie), din mitologia coreeană, „spirite” prin care, potrivit acesteia, vorbeşte „Sfântul Duh”.

În finalul referatului l-a asemănat pe „Sfântul Duh” cu idolul Kwan In, o veche zeitate chineză care după apariţia budismului a fost metamorfozată prin sincretism în zeitatea budistă bodhisattva, ce ajută fiinţele să ajungă în Nirwana; Chung întrebându-se apoi „dacă nu cumva putem vedea în amintita zeiţă [Kwan In] chipul feminin al lui Hristos, al unei femei întâi născute, care ajută fiinţele să intre în paradis”. Pentru expunerea acestor rătăciri sincretiste Chung a primit ovaţii în picioare de la majoritatea celor prezenţi.

Reacţia slabă a ecumeniştilor „ortodocşi”, dar mai ales lipsa de reacţie a unora dintre ei în faţa unor asemenea grave rătăciri, arată că aceştia sunt departe de a avea o conştiinţă ortodoxă. Dar chiar şi firava împotrivire a unora dintre ecumeniştii „ortodocşi” a fost taxată de protestanţi ca nejustificată; protestanţii având de obicei o atitudine critică faţă de opiniile „ortodocşilor nedisciplinaţi”, dar, din câte se vede, sunt grabnici în a accepta păgânismele confraţilor lor proveniţi din fostele colonii.

Fiind chemată să răspundă criticilor ce i s-au adus, Chung, susţinută de majoritatea celor prezenţi, a dat un răspuns potrivit cu pseudo-teologia contextuală, afirmând că „toate bisericile sunt sincretiste”; că sub acuzele ce i se aduc se ascund alte interese, de dominare a bărbaţilor (albi), a căror „teologie” a numit-o metaforic „vinul cel vechi”, faţă de „teologiile” post coloniale ale Lumii a Treia, despre care ea crede că sunt un nou model de „teologie”, numindu-le „vinul nou”: „v-am ascultat intelectualismul vostru de 2000 de ani…acum ascultaţi-ne pentru 200 de ani sau dacă este prea mult, pentru 20 de ani”; „teologia Lumii a Treia, a adăugat ea, este «noua paradigmă , noul vin pe care nu-l puteţi pune în vinurile voastre. Da, suntem periculoşi însă prin acest pericol Sfântul Duh poate să reînnoiască biserica»”. Într-un interviu din anul 2003, Chung a afirmat că i s-a cerut, din partea Consiliul Mondial al Bisericilor, ca în acel referat să pună accentul pe elemente din pseudo-teologia post- colonială asiatică,ceea ce arată falsa imparţialitate a celor din conducerea Consiliul Mondial al Bisericilor.

Adunarea Consiliul Mondial al Bisericilor de la Canberra a demonstrat, dacă mai era nevoie, că mişcarea ecumenică nu este doar pseudo-creştină ci şi păgână.

Rătăcirea a ajuns atât de departe încât unii protestanţi cred că existenţa diferitelor credinţe este ceva „firesc”, că este „firesc” să existe budişti, hinduşi, „creştini” şi musulmani la fel cum este firesc să existe, spre exemplu, în natură „mere, pere, căpşuni şi lămâi”.

Ecumeniştii papistaşi sunt favorabili noii paradigme în relaţia cu păgânismul, având ca bază în acest sens hotărârile Conciliului II Vatican, fiind mai apropiaţi de curentul inclusivist. Evenimentele petrecute în Canberra au produs o şi mai mare reticenţă faţă de ecumenism în rândurile ortodocşilor, îndeosebi în Bisericile Georgiei, Bulgariei şi Serbiei, primele două părăsind în cele din urmă mişcarea ecumenică.

Deschiderea faţă de păgânism nu este străină mediului ecumenist „ortodox”. În 1966, aflat într-o vizită la Consiliul Mondial al Bisericilor, patriarhul Justinian afirma următoarele: „Noi credem însă că într-o etapă viitoare, acest for intercreştin ar trebui să găsească principiile si metodele care să permită închegarea, pe baze mult mai largi, a unui Consiliu mondial al tuturor religiilor… Propunerea pe care o facem izvorăşte din preocuparea Bisericilor noastre de a împlini Testamentul lui Hristos, prin slujirea omului – a omului care, după învăţătura creştină, este fratele tuturor oamenilor, indiferent de culoarea pielii sale sau de credinţele sale”.

Mitropolitul Georges Khodre, ce aparţine de Patriarhia Antiohiei, prezent la o adunare a Comitetului Central al Consiliul Mondial al Bisericilor, Adis-Abbeba 1971, a afirmat că: „Duhul Sfânt este Acela care, în mod independent faţă de Hristos şi de Biserica Sa, constituie cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor.

Referindu-se la profeţia: «Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul» (Ioil, 3, 1), mitropolitul spune: «Acest verset trebuie citit ca însemnând Cincizecimea universală, de la începutul veacurilor. Pogorârea Duhului nu este subordonată Fiului…Duhul lucreză prin energiile Sale potrivit propriei sale iconomii şi din această perspectivă putem considera religiile necreştine ca locuri asupra cărora lucrează insuflarea Sa»”. Potrivit acestuia, creştinii trebuie „să «investigeze viaţa de autentică spiritualitate a celor nebotezaţi» şi să-şi îmbogăţească experienţa cu «comorile ce se află în sânul comunităţii religioase universale», căci atunci când «brahmanul, budistul sau musulmanul îşi citeşte scriptura sa, el primeşte în lumină pe Hristos».”

Prin ideea că Sfântul Duh lucrează separat de Hristos, i se atribuie Sfântului Duh o fiinţă deosebită de Fiul, ceea ce-l plasează pe Georges Khodre de partea ereticilor antitrinitari, iar susţinerea că religiile păgâne sunt inspirate de „Sfântul Duh”, îl apropie pe acesta de păgâno-protestanţi.

În concepţia patriarhului Partenie al Alexandriei: „islamismul este o religie inspirată…[iar] Mahomed este omul lui Dumnezeu”. Iar pentru mitropolitul Damaschin al Elveţiei: „O biserică sau o moschee – locul în care omul îşi cunoaşte nimicnicia sa – ţintesc ambele spre aceeaşi valorizare a omului”.

Pentru ecumenistul Sava Aguridis: „iudaismul şi islamul trebuie să fie acceptate de ortodocşi ca fiind religii deopotrivă cu Ortodoxia. De asemenea, budismul şi în mod evident şi alte religii constituie fenomene religioase, aşa cum este Ortodoxia”. Alţi „ortodocşi”, ce s-au arătat a fi favorabili ecumenismului interreligios, au ajuns să susţină că: „romano-catolicii şi ortodocşii, protestanţii şi evreii, musulmanii şi hinduşii, budiştii şi confucianiştii… suntem cu toţii uniţi în duhul unui singur Dumnezeu”.

Alţii îi consideră pe adepţii religiilor păgâne ca fiind asociaţi cu „creştinii” la înfăptuirea unei noi ordini mondiale, realizată prin puterea „Sfântului Duh”, în care să existe o „comuniune globală a iubirii”, „comuniune” care e considerată „împărăţia lui dumnezeu pe pământ”: „creştinii şi membrii altor religii participă împreună la realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu, şi sunt destinaţi de a edifica împreună cursul istoriei până la plenitudinea eshatologică, fiind co-membrii şi împreună-constructori cu Dumnezeu ai Împărăţiei Sale pe pământ”. O asemenea „Împărăţie”, concepută de ecumenişti, nu este a celor care se mântuiesc despre care a vorbit Hristos (Luc. 17, 21). Împărăţia lui Dumnezeu în această lume este Biserica lui Hristos de care păgânii şi pseudo creştinii nu au parte, pentru că n-o pot avea înlăuntrul lor.

De când au descoperit ecumenişii „ortodocşi” că păgânii sunt susţinători ai Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ?!

Pentru că de la începutul creştinismului până în prezent păgânii, dar şi ereticii, în fel şi chip au căutat să-i curmeze existenţa Bisericii lui Hristos; n-au reuşit şi nu vor reuşi să o biruiască (Mat. 16, 18).

Credinţele păgâne sunt fără niciun dubiu căi spre pierzanie veşnică; la fel şi cele pseudo-creştine: „gurile viclene ale ereticilor (sunt) deschise ca nişte porţi ale iadului”, „li s-a făcut limba sabie cu două tăişuri şi brici ascuţit care sfâşie sufletele şi le trimite în închisoarea iadului”.

Sursa: Ortodoxia şi eterodoxismul ecumenist – Traian Ciorba

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *