Selectați pagina

Danion Vasile: „Acoperiţi de harul Maicii Domnului, să mergem pe urmele noilor mucenici şi mărturisitori!”

Danion Vasile: „Acoperiţi de harul Maicii Domnului, să mergem pe urmele noilor mucenici şi mărturisitori!”

danion vasileCitind despre prigonirea Mănăstirii Răciula mă gândeam că dacă maicile au ştiut atunci să fie unite, în anul 1959, dacă ar începe o nouă prigoană, oare ar şti să fie unite?! Pentru că, din păcate, dragostea s-a răcit şi în lume, şi în mănăstiri. Şi vorbim despre iubire, dar nu este iubire. Ori cred că e foarte important ca la fiecare moment, cum este praznicul acesta al Buneivestiri, să ne bucurăm că suntem împreună, dar să ne dorim să fim împreună până la sfârşitul vieţii noastre în rugăciune, şi cei care părăsesc această lume sunt alături de noi prin mila lui Dumnezeu, dacă au dobândit mântuirea.

 Faţă de celelalte mănăstiri din Moldova, Mănăstirea Răciula are ceva deosebit, şi anume faptul că diavolul vrea să se răzbune, pentru că aici a fost înfrânt. Nu ştiu dacă aţi auzit, dar la început Maica Stareţă povestea cum în mănăstirea Hârbovăţ, acolo a venit armata, a stat câteva zile şi a închis mănăstirea fără tulburare, fără nimic, foarte civilizat, ca să zic aşa, dar aici a fost rezistenţă, şi diavolul nu poate suporta asta. Aşa cum în perioada comunistă au fost preoţi care au murit în închisori şi diavolul s-a răzbunat pe soţiile lor, pe copiii lor, să-i tragă în păcate, s-a răzbunat pe familiile lor în fel şi chip. La fel se întâmplă cu această mănăstire. Diavolul nu suportă că aici a existat rezistenţă şi de aceea va vrea să semene încet-încet duhul dezbinării. Dacă ar băga acest duh al dezbinării repede Maica Stareţă, Părintele ar simţi imediat această primejdie şi voi ca pelerini v-aţi da seama că ceva s-a stricat, peştele s-a împuţit, nu e bine. Dar diavolul lucrează încet-încet, pentru că are o experienţă de mii de ani şi, de aceea, cucereşte puţin câte puţin ba sufletul unei maici, ba sufletul unui pelerin, el îşi pregăteşte terenul, pentru că vrea să vă prindă pe picior descoperit. Astfel încât, pe unele maici le loveşte cu lipsă de interes faţă de problemele credinţei, faţă de problemele Bisericii, pe alta poate o ispiteşte cu râvnă fără măsură. Adică pe cine vede că e râvnitor, diavolul îl lasă să fie râvnitor, până să fie mai râvnitor decât ar trebui. Dacă ar avea dreaptă socoteală… Dar cine e leneş, îi dă şi mai multă lenevie, că să-i piardă şi pe unii, şi pe alţii: pe maici, pe părinţi, pe mireni.

 Şi când vom ajunge la răstignire, nu mă refer aici doar la Sfintele Patimi înainte de Învierea Domnului, ci la faptul că viaţa unui creştin ajunge la un moment al răstignirii. Unii se leapădă de Cruce, alţii primesc Crucea, dar de Cruce nu putem fugi. Problema este că unii nu înţeleg ca, de fapt, Crucea ne-o trimite Hristos ca să ne mântuiască, nu există greutate care să nu aibă rost: Hristos ne face daruri.

 O maică cu viaţă sfântă din Grecia şi-a rupt un picior şi i s-a arătat Hristos şi i-a zis: “Vezi cum îi răsplăteşte Domnul pe cei care Îl iubesc?” Hristos a vrut să o încerce pe maică să vadă dacă se supără maica că i s-a rupt piciorul, şi maica I-a zis: “Dacă e aşa, Hristoase, atunci să mi se rupă şi celălalt!” Adică maica nu avea nici un fel de tulburare, supărare că Dumnezeu i-a dat aşa Cruce, imediat a zis: ” dacă e aşa, Doamne, şi celălalt să mi se rupă!”. Or noi când avem o boală, abia aşteptăm să scăpăm de ea, când avem un necaz, abia aşteptăm să scăpăm de el, spunând că după acel necaz ne vom aşeza duhovniceşte, că după ce trece furtuna, noi o să începem să ne rugăm, o să începem să-L iubim pe Dumnezeu şi o să punem lucrurile la punct. Dar lucrurile trebuie puse la punct astăzi!

 Trebuie să vorbesc puţin şi despre Crucea şi binecuvântarea Mănăstirii Răciula, pentru că dacă aici au fost unii oameni împuşcaţi, omorâţi, pentru că au vrut să apere Biserica, aceşti oameni au aflat mare dar la Dumnezeu. Unii dintre ei poate nu erau atât de sporiţi în rugăciune, poate unii erau lacomi sau cine ştie ce neputinţe aveau, dar când a fost vorba de apărarea Bisericii, au venit chiar cu furci, fiecare cum a putut, să apere credinţa. Şi murind, unii dintre ei au dobândit cununa sfinţeniei, pentru că au venit să-L apere pe Hristos. Ori binecuvântarea celor care au murit atunci ca şi a maicilor care nu au murit, dar au suferit prigoană, e un mare dar pe care vi-l dă Dumnezeu. Biserica Ortodoxă nu-i laudă doar pe mucenici, pe cei care au murit în chinuri pe timpul prigoanelor, îi lauda şi pe mărturisitori, pe cei care s-au opus prigonitorilor sau ereticilor. Sfânta mare muceniţă Tecla, dacă o să citiţi viaţa ei, o să vedeţi că nu a murit în timpul prigoanelor, a mai trăit zeci de ani după prigoane şi a murit la bătrâneţe, chiar dacă Biserica îi spune Mare Muceniţă. Ei bine, aşa se întâmplă cu maicile care nu au murit atunci în 1959 şi au rămas în mănăstire, au răbdat încercări de tot felul, iar când s-a redeschis mănăstirea erau 70. 70 de maici care au vrut să ducă mai departe această predanie a vieţii duhovniceşti!

 Binecuvântarea celor care au pătimit în 1959 le acoperă şi pe maici, şi pe preoţii care slujesc aici şi pe voi, mirenii care veniţi. Fiţi conştienţi de acest mare dar pe care-l aveţi, venind aici, poate dacă aţi primi bani la fiecare slujbă, aţi vedea ceva precis, uite ce mare folos avem că venim la fiecare slujbă la Mănăstirea Răciula, dar bineînţeles că nu vă dă nici Maica Stareţă, nici Părintele bani, ci Hristos vă trimite darurile Sale , fie ca vă daţi seama, fie că nu vă daţi seama. Darurile lui Hristos pot să fie binecuvântări, darurile pot fi Cruci, încercări, boli, necazuri, prigoniri de tot felul de la părinţi, fraţi, surori, copii etc… Bucuraţi-vă că Hristos vă trimite aceste încercări pentru mântuire. Un părinte într-o obşte, când a murit, i-a chemat pe fraţii care l-au supărat în fel şi chip, şi le-a zis: “Vă mulţumesc că m-aţi supărat atât de tare în viaţa mea, încât nu a mai fost nevoie să mă supere dracii”. Şi el le-a mulţumit fraţilor că l-au supărat, că datorită lor a dobândit mântuirea. Acum, bineînţeles că nu o să ne apucăm să-i supărăm pe fraţii noştri şi pe cei de lângă noi ca să se mântuiască, nu-i nevoie să-i prigonim noi, dimpotrivă, noi trebuie să le arătăm dragostea noastră. Însă trebuie ca, indiferent cât de tare ne supără unul, altul, noi să ştim să primim toate ca din mâna lui Dumnezeu.

 Vreau să vă vorbesc despre marea responsabilitate pe care o are Mănăstirea Răciula în aceste vremuri de apostazie. Mănăstirea Răciula este inima Moldovei, e ca un fel de Athos, ca un fel de Ierusalim care are o mare binecuvântare şi o mare răspundere. Mulţi creştini, zeci, sute, mii, zeci de mii, sute de mii privesc spre Mănăstirea Răciula ca la un far. Ce face Mănăstirea? Dacă Mănăstirea tace, osânda nu va fi doar a celor care au tăcut, va fi şi a celor care s-au molipsit de această tăcere.

 Cum să răspundă Mănăstirea la problemele zilei de astăzi? Vedem în Vieţile Sfinţilor. Întotdeauna, la vreme de prigoană, mănăstirile au luat cuvântul şi au apărat dreapta credinţă, indiferent de prigoana care s-a arătat. Au fost mulţi sfinţi care trăiau în pustie, şi la vreme de erezie, au părăsit mănăstirea că să-L mărturisească pe Hristos.

 Problemele cu care se confruntă Moldova sunt de mai multe feluri, pe de o parte: legea cu homosexualii, cu discriminarea, lege care nu le afectează direct pe maici, fiind în mănăstire, îi afectează pe fraţii creştini din lume şi mănăstirea nu trebuie să tacă. La fel e cu legea aceasta care se încearcă a se da, cu justiţia juvenilă, cu separarea copiilor de părinţi. Statul vrea să încerce să rupă familia tradiţională, să rupă familia creştină şi să-i crească pe copii într-un duh al desfrâului, într-un duh al căderii, într-un duh al păcatului, şi, de aceea, Mănăstirea nu trebuie să tacă. La fel – cu ecumenismul lucrurile sunt din ce în ce mai grave. La înscăunarea papei Francisc, nu cu multă vreme în urmă, precum ştiţi, au fost (prezenţi) ortodocşi din toate Bisericile. Ne întrebăm: noi, ca ortodocşi, credem că papa este capul Bisericii? Credem că papa este arhiereu? Nu! Nu credem asta! Noi credem că papa este eretic! Şi atunci, ce caută arhiereii ortodocşi la înscăunarea papei? Nu au ce căuta acolo! Au trădat credinţa, lucrurile sunt foarte-foarte grave… Şi dacă vom spune că pe noi nu ne interesează, asta nu s-a întâmplat în Moldova, s-a întâmplat la Vatican, nu e treaba noastră .. noi în realitate arătăm că suntem străini de viaţa duhovnicească. Noi, dacă vrem să ne mântuim, fie că suntem mireni, fie că suntem călugări, fiecare acolo unde este, trebuie să-L iubim pe Hristos, şi să-L apărăm pe Hristos cu preţul vieţii noastre. Dacă ne este frică, dacă spunem că nu putem să mărturisim dreapta credinţă ca să nu fim daţi afară de la serviciu, să nu să se supere soţia, soţul, părinţii sau cei din mănăstire, să nu se supere stareţul sau stareţa, să nu se supere episcopul, sau să nu să se supere mitropolitul sau patriarhul, pentru o astfel de frică noi murim, adică trupurile noastre sunt vii, dar, de fapt, sufleteşte suntem morţi! Nu mai trebuie să vină prigoana, antihristul nu mai trebuie, noi am murit deja, noi mergem spre iad. Trebuie să înţelegem că la vreme de mărturisire a credinţei dacă noi tăcem, ca să ne fie comod – curvim. E o curvie mult mai gravă să taci când trebuie mărturisită credinţa, decât să curveşti cu trupul tău. Hristos vrea să fim cu toţii eroi. Cel mai slab de aici, cea mai slabă maică din această obşte, toţi suntem chemaţi să luăm cununa sfinţeniei. Hristos nu are pe nimeni de pierdut, în Biserică nu există unii să fie predestinaţi să ajungă sfinţi şi alţii predestinaţi să ajungă în iad, nu! Fiecare dintre noi suntem chemaţi la mântuire, cel mai slab, cel mai prost, cel mai simplu este chemat la mântuire. Dumnezeu face minuni în vremurile noastre ca-n vremurile de demult. Şi unii poate v-aţi închinat astăzi sau zilele trecute la moaştele aduse din România, sunt ale Sfinţilor de la Aiud care au pătimit în închisoarea de la Aiud şi au făcut multe vindecări şi tot felul de minuni prin care au arătat că sfinţii sunt alături de noi. Maica Domnului pe care o prăznuim astăzi, este alături de noi şi vrea să ne acopere cu Sfântul ei Acoperemânt ca să ne mântuim.

 E adevărat, că e atâta tensiune, atâta neînţelegere… Episcopi, preoţi, teologi, cărturari, nu mai ştiu unde este Adevărul. Predania, învăţătura Sfinţilor Părinţi, e clară, dar în privinţa canoanelor, fiecare înţelege cum vrea: unii nu vor să le citească deloc şi îşi agonisesc osândă, alţii le citesc şi le înţeleg fiecare în felul lui. Există un canon, unii dintre voi poate aţi auzit, canonul 15 de la sinodul I-II de la Constantinopol din anul 681, canonul privind îngrădirea, separarea de episcopul eretic. De ce îi spune la acel sinod – „Sinodul I-II de la Constatinopol”? Ştiţi de ce? Am să vă spun, pentru că e foarte important, pentru că la acel sinod episcopii au scos cuţitele! Episcopii eretici au scos cuţitele să-i taie pe episcopii ortodocşi! A fost foarte multă tulburare la acel sinod, şi atunci sinodul s-a oprit din cauza tulburării şi a continuat, şi s-a pus numele de I-II, adică unul s-a oprit din cauza cuţitelor, aşa cum spune şi în Pidalion, puteţi citi în Pidalion asta, şi apoi a continuat. S-au dat mai multe canoane, unele dintre ele privitoare la oprirea pomenirii episcopului sau a patriarhului. În două canoane se spune foarte clar: greşeşte preotul care nu-şi pomeneşte episcopul, dacă episcopul are anumite neputinţe, anumite căderi. Nu e dreptul preotului să-l judece, e doar dreptul Sinodului. Acest canon al 15-lea zice că atunci când episcopul se leapădă de învăţătura Sfinţilor Părinţi sau a Sfintelor Sinoade, atunci bine face preotul care nu-l mai pomeneşte, pentru ca nu s-a oprit de pomenirea unui episcop, ci a unui mincinos-episcop, adică a unui fals episcop. Ei bine, acest canon, lăsat de Sfinţii Părinţi, este foarte greu de înţeles. Pentru că unii iubitori de schismă abia aşteaptă să se rupă de episcopul lor de la probleme foarte mici, când nu ar trebui să se rupă, ci trebuie să aştepte judecata Sinodului, aşa cum zic canoanele de dinainte. În acelaşi timp, când însă sunt erezii, apostazii foarte mari, alţii din laşitate spun: „Noi nu vom opri pomenirea episcopului, lasă să facă sinodul asta’’. Şi atunci greşesc, pentru că acest canon al 15-lea zice că cei care nu pomenesc episcopul eretic nu fac dezbinare în Biserică, nu fac schismă, ci dimpotrivă, luptă pentru unitatea Bisericii. Voi, ca şi mireni, ca simpli credincioşi, nu trebuie să ştiţi toată Predania Sfinţilor Părinţi pe dinafară. Cuviosul Paisie Aghioritul zicea aşa: ” La vreme de prigoană în istoria Bisericii, mirenii, oamenii simpli din popor nu ştiau canoanele, dar ei spuneau: “Eu mărturisesc ce învaţă Biserica!” Când era prigoană împotriva icoanelor, cizmarul, tâmplarul, plugarul – nu ştiau teologia icoanei, dar ştiau că trebuie să apere icoana. Şi cu icoanele în mâini Îl mărturiseau pe Hristos şi mureau; fără să ştie teologie intrau în cetele Sfinţilor. Aşa şi Dumneavoastră acum, nu trebuie să vă apucaţi să cercetaţi toate canoanele de capul vostru, mai ales că unii pot cădea în rătăcire, aşa cum şi citind Scriptura, dacă o înţelegi de capul tău, poţi să cazi în rătăcire. Fiecare dintre voi aveţi datoria de a-i pomeni pe preoţi, pe episcopi, pe maici, pe Maica Stareţă în rugăciunile voastre, ca Dumnezeu să-i lumineze. Poate rugăciunea unui copil sau a unei văduve să-l lumineze pe Părintele Pafnutie peste trei ani să ia o hotărâre care să-i aducă efectiv cununa muceniciei… Şi nu sunt vorbe simple, vorbe uşoare, pe care vi le spun. Daţi-vă seama, episcopul Marchel este judecat de stat pentru acele broşuri cu homosexualii. Şi pentru că a vorbit împotriva homosexualilor, putea să ajungă la închisoare. Adică în acest secol XXI, secol de libertate, dacă mărturiseşti adevărul Bisericii şi al Scripturii, poţi ajunge la închisoare, ba poţi fi chiar şi ucis de duşmanii adevărului, nu legal, ci ilegal, doar diavolul nu suportă mărturisirea adevărului. Or, fiecare dintre voi trebuie să ştiţi că aveţi o mare răspundere. Dacă acum ne temem de moarte pentru că suntem slabi, eu vă zic: am soţie, trei copii şi mi-ar fi foarte greu să ştiu că părăsesc această lume şi pe ei cui îi las? Numai că de-a lungul istoriei Bisericii, creştinii nu au judecat aşa. Calendarul bisericesc, sinxarul, este plin de mireni mucenici. Noi, mirenii, aşa am ajuns în sinaxare de-a lungul istoriei. Puţini mireni au ajuns cinstiţi de Biserică datorită rugăciunilor sau facerii de minuni, cei mai mulţi au ajuns – datorită muceniciei. Aşa cum călugării şi maicile au ajuns în sinaxare datorită postului, nevoinţei rugăciunii, pentru că au mers pe această cale a nevoinţei, mirenii au ajuns în sinaxare, mergând pe calea muceniciei şi nu s-au gândit: “ce se întâmplă cu copii noştri, ce se întâmplă cu soţiile noastre?” Au fost situaţii când soţiile îi îndemnau pe bărbaţii creştini să se lepede de Hristos ca să nu moară, şi au fost situaţii, dacă citiţi viaţa Sfântului Iacob Persul, când Sfântul Iacob Persul s-a lepădat de credinţă. Şi soţia lui s-a purtat foarte dur cu el şi i-a zis: “Mie nu-mi trebuie aşa bărbat! Vreau un bărbat care să creadă în Hristos şi să-L mărturisească pe Hristos!” Şi soţia l-a împins pe Sfântul Iacob să se întoarcă în faţa prigonitorilor şi aceştia s-au răzbunat foarte puternic pe el pentru că se lepădase de Hristos şi apoi se pocăise, şi aceasta i-a speriat cel mai tare pe prigonitori – pocăinţa.

 Şi atunci, dacă aţi citit, Sfântul Iacob cum a murit? I-au tăiat fiecare deget în parte, i-au tăiat mâinile de la încheieturi, i-au tăiat degetele de la picioare, genunchii, picioarele de sus şi în cele din urmă îi rămăsese doar capul şi trunchiul. Daţi-vă seama cât a răbdat! Şi el, care se lepădase de frică, când au început să-i taie un deget de la mână a zis o rugăciune, când – al doilea deget, altă rugăciune, la fiecare deget spunea ceva, când i-au tăiat mâna din încheietură, spunea altă rugăciune, altă rugăciune, altă rugăciune. Şi a răbdat până rămăsese, vă repet, capul lipit de trunchi fără mâini, fără picioare. Şi în cele din urmă i-au tăiat şi capul, şi a primit cununa muceniciei. Un apostat, înţelegeţi? Aşa în închisorile din România au trăit unii oameni cu viaţă sfântă, care, totuşi, la un moment dat al vieţii lor au cedat, s-au lepădat de Hristos, nu au mai rezistat în faţa torturilor .

 Aţi auzit de părintele Calciu? E un părinte care, atunci când Ceauşescu a distrus bisericile, a ţinut nişte cuvântări foarte-foarte curajoase. Ei bine, acest părinte, cu ani înaintea momentului de distrugere a bisericilor de către Ceauşescu, a fost închis la închisoarea Piteşti. Despre închisoarea Piteşti Alexandru Soljeniţân a zis că a fost închisoarea în care s-au întâmplat cele mai grele torturi, cele mai grave lucruri, acolo s-au spălat creierii. A fost o închisoare în care te băteau prietenii, nu torţionarii. Deci, încetul cu încetul, ba un creştin, ba alt creştin, pe fiecare creştin îl învăţau să-i tortureze pe ceilalţi. Unii au înnebunit, alţii s-au lepădat de Hristos, mari blasfemii s-au întâmplat acolo…îi puneau pe preoţi să sfinţească urina şi să sfinţească fecalele (mă iertaţi că vorbesc despre asta) ca pe Sfintele Taine, şi blasfemii de tot felul s-au întâmplat acolo. Şi unii au cedat, n-au mai rezistat. Părintele Calciu-Dumitreasa în închisoarea aceea s-a lepădat, a devenit torţionar, adică îi tortura pe ceilalţi deţinuţi şi era poreclit ”îngerul căzut cu ochi albaştri”, adică diavolul cu ochi albaştri – aceasta era porecla lui. Însă Dumnezeu i-a dat pocăinţă părintelui Calciu, aşa pocăinţă încât în închisoarea aceea, unde mulţi s-au lepădat, el a început să se schimbe şi a ajuns la aşa măsură de pocăinţă încât, fiind închis cu unul din cei mai cunoscuţi sfinţi ai închisorilor, pe nume Costache Oprişan, când sfântul acela era să moară din cauza lipsei de hrană, a bolii, a slăbiciunii, părintele Gheorghe Calciu şi-a muşcat venele, a turnat sânge într-un pahar ca să-i dea deţinutului celuilalt să bea. A aşteptat să se decanteze sângele, limfa de restul, ca să-l ajute pe celălalt deţinut să nu moară din cauza slăbiciunii. Ori, daţi-vă seama – un om se leapădă azi şi e poreclit ”dracul cu ochi albaştri” şi peste o vreme îşi muşcă venele ca să ajute un alt creştin. Creştinul pe care-l ajutase, se află printre creştinii care au fost zidiţi de vii în închisorile comuniste. Deci, ce le făceau? Îi băgau într-o cameră singuri şi zideau perete în faţa lor, deci fără nici o fereastră, fără nici o uşă, aşa au fost chinuiţi unii creştini, închişi pur şi simplu. Pentru că torţionarii aşteptau ca deţinuţii aceia fără aer, pentru că era puţin aer în bucata ceea de celulă, fără apă, fără hrană, să moară. Însă unii dintre ei, păziţi de Dumnezeu, au rezistat o vreme la aceste torturi şi, până la urmă, torţionarii au spart peretele şi i-au scos afară, nevrând să-i facă mucenici, pentru că aceasta era una din devizele prigonitorilor – nu vrem să vă facem mucenici, nu vrem să umplem cerul de sfinţi, vrem să vă lepădaţi de Hristos! Asta voiau! Diavolul nu vrea ca, dacă începe vreo nouă prigoană, maicile Mănăstirii Răciula să ajungă muceniţe, să ajungă sfinte, nu! Vrea ca maicile să se lepede. Diavolul nu vrea ca pelerinii care vin aici, mirenii, să ajungă mărturisitori mucenici, nu! Vrea să se lepede! Şi au fost cazuri în care unii au fost chinuiţi-chinuiţi-chinuiţi, torţionarii le-au zis: ”dacă vă lepădaţi de Hristos, noi vă iertăm”; ei s-au lepădat şi abia atunci i-au omorât torţionarii. Înţelegeţi? Nu vroiau să-i omoare când ei rezistau, şi în clipa când ei au spus: ”Gata, ne lepădăm, vrem să trăim”, atunci i-au omorât, ca sufletele lor să se ducă în iad.

 Aveţi datoria de a citi cât mai mult din Vieţile Sfinţilor – şi din Vieţile Sfinţilor care au trăit în veacurile trecute, dar şi din Vieţile Sfinţilor care L-au mărturisit pe Hristos în prigoana comunistă! Valeriu Gafencu, care e de aici, din pământul Basarabiei, este cel mai cunoscut sfânt al închisorilor din România. Citiţi cum a trăit el, citiţi ce a făcut el şi folosiţi-vă de pilda lui. El a fost închis cu un evreu pastor, Richard Wurmbrand, care era bolnav de plămâni şi Valeriu Gafencu era bolnavi de plămâni. Şi când Gafencu a primit medicamentele ca să se vindece, i le-a dat evreului, şi evreul s-a vindecat şi aşa a apucat să iasă din închisoare. Învăţaţi de la aceşti sfinţi ce înseamnă iubirea de aproapele! Învăţaţi de la aceşti sfinţi ce înseamnă iubirea vrăjmaşilor! Noi nu ne iubim nici măcar apropiaţii! Şi în mănăstire chiar, să nu se supere Maica Stareţă, dar cred că ştie că sunt tensiuni, neînţelegeri, nu sunt în stare să se iubească nici măcar toate maicile între ele. Nici în familie nu se mai iubesc credincioşii. Ce să mai vorbim de iubirea duşmanilor? Şi totuşi, sfinţii închisorilor s-au rugat pentru duşmanii lor, aşa cum şi Hristos S-a rugat pentru cei care L-au răstignit. Dacă veţi citi Vieţile Sfinţilor celor care au pătimit pentru Hristos în Rusia secolului XX sau în România, veţi prinde putere să rezistaţi. Să ne ajute Maica Domnului prăznuită de întreaga biserică la Buna ei Vestire, ca acoperiţi de harul ei, să mergem pe urmele noilor mucenici şi mărturisitori! Amin.

(Discurs ţinut la Praznicul Buneivestiri în Mănăstirea Răciula, la 7 aprilie 2013)

3 Comentarii

  1. sceptik

    Aşa suntem noi, moldovenii… Nu ştim să ne apreciem valorile, nu ne cunoaştem istoria şi trecutul…

    A trebuit să vină acest om al lui Dumnezeu din România să ne spună despre Mănăstirea Răciula şi despre prigoana care a fost şi care va veni… Că noi nu ştiam şi nici nu prea ne interesam.

    Românii îl cinstesc mai mult pe Valeriu Gafencu decît noi, dar Valeriu Gafencu e basarabean, născut în Sîngerei.

    Oare ce se întîmplă cu noi? De ce suntem aşa căldicei şi cumva indiferenţi? Ne-a cuprins şi pe noi duhul vremii – puţinătatea în credinţă, frica, laşitatea, lîncezeala… Păcat! Ar fi bine să ne trezim cît nu e prea tîrziu… Doamne-ajută-mi mie şi la toţi!

    Răspuns
  2. Ignat

    Frumoasa predica. Cine are urechi de auzit sa auda.
    Nu stiu de ce dar mi se asociaza manastirea Raciula cu cea de la Petru-Voda. Prin mari incercari trebuie si deja trece Petru Voda. Dumnezeu sa-l intareasca pe parintele Iustin Pirvu.
    Dar prin mari incercari urmeaza sa treaca si Raciula. Dumnezeu sa-i intareasca pe toti vietuitorii de acolo! Multi ani si tarie parintelui Pafnutie. Sa ne rugam ca bunul Dumnezeu sa mai pastreze acest golf spre mingiierea duhovniceasca a multor crestini din Moldova.
    Hristos a inviat!

    Răspuns
    • marele Păcătos

      Frate Ignat, ţi se asociază aşa pentru că ambele Sfinte Mănăstiri sunt împotriva peceţii lui antihrist, şi o spun deschis, în timp ce restul au frica să mărturisească Cuvântul Adevărului, pentru că, ce folos omul să primească pecetea (sufletul în iezerul de foc pe vecie – garantat) şi să plece în mănăstire să se călugărească?

      sau să se amăgească astfel, mă voi smeri, voi primi acest sistem, pecetea apoi şi pe antihrist însă ca să fac ascultare ierarhilor, adică pentru Dumnezeu, precum spun 99% de preoţi.

      Ce înseamnă priveghere?
      priveghere înseamnă să fii atent la orice mărunţuş, şi dacă îl vei trăda pe Domnul în puţin, vei păţi exact cum zice Evanghelia:
      “Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept.”
      tainele se săvârşesc până la al 8-lea sobor al spurcaţilor din iunie (care se presupune că vor fi schimbate Sfintele Taine, şi deja nu-I vor mai sluji Lui Dumnezeu ci direct diavolului) poate schimba şi după sobor, cu încetul ca să nu observe creştinii.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке