Selectați pagina

Dacă eşti păcătos, bucură-te că a venit focul necazului să ardă păcatele tale. Pune-te la judecată. Priveşte la focul veşnic, cel pregătit pentru păcate, şi de acolo uită-te la necazul tău

Dacă eşti păcătos, bucură-te că a venit focul necazului să ardă păcatele tale. Pune-te la judecată. Priveşte la focul veşnic, cel pregătit pentru păcate, şi de acolo uită-te la necazul tău

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos”, spune sfântul Apostol Pavel (Galateni 6, 14). Cum a ajuns sfântul Apostol la o asemenea aşezare [dispoziţie] sufletească încât să nu se laude decât cu Crucea lui Hristos? Crucea este, oricum ai lua-o, necaz, strâmtorare, înjosire: şi atunci, cum să te lauzi cu ea? Totuşi, Apostolul Pavel se laudă cu ea, şi totodată cu ea se lăudau, bineînţeles, toţi Apostolii – iar împreună cu ei şi toţi ceilalţi purtători de cruce. De ce? Bărbaţii cei înţelepţi întru Dumnezeu au văzut marea însemnătate a crucii, i-au dat o înaltă preţuire şi se lăudau că s-au învrednicit s-o poarte. Ei vedeau în ea în loc de strâmtorare lărgime, în loc de amărăciune dulceaţă, în loc de înjosire mărire, în loc de necinste slavă – şi se lăudau cu ea aşa cum se laudă unii cu
podoabele şi distincţiile lor.

O, de ne-ar dărui şi nouă Domnul asemenea gând şi aşezare [dispoziţie] sufletească încât să înţelegem şi să simţim puterea crucii şi să începem a ne lăuda cu ea! Nu este îngăduit să nu dorim acest lucru înaintea Crucii care se scoate şi se înfăţişează acum închinării noastre.
Iată o scurtă explicaţie cu privire la însemnătatea crucii: Domnul a săvârşit mântuirea noastră prin moartea Sa pe cruce; pe cruce El a sfâşiat zapisul păcatelor noastre; prin cruce ne-a împăcat cu Dumnezeu şi Tatăl; prin mijlocirea crucii a pogorât asupra noastră darurile harice şi toate binecuvântările cereşti.

Astfel este în sine Crucea Domnului; dar fiecare dintre noi devine părtaş al puterii ei mântuitoare nu altfel decât prin propria sa cruce. Crucea proprie a fiecăruia, atunci când se uneşte cu Crucea lui Hristos, trece asupra sa puterea şi lucrarea acesteia, se face ca un canal prin care din Crucea lui Hristos se revarsă asupra noastră toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit. Din aceasta se vede că în lucrarea mântuirii pentru
fiecare crucea proprie este la fel de indispensabilă pe cât e Crucea lui Hristos. Şi nu veţi găsi nici un mântuit care să nu fie purtător de cruce. Tocmai din această pricină, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se îngreuneze cu căutarea crucii şi să nu fie departe de puterea cea mântuitoare a Crucii lui Hristos. Se poate spune aşa: priveşte împrejurul tău şi în tine însuţi, află crucea ta, poart-o aşa cum trebuie, în unire cu Crucea lui Hristos, şi vei fi mântuit.

Vrând-nevrând, fiecare îşi poartă crucea, şi în cea mai mare parte o cruce nu simplă, ci complicată; însă nu fiecare o priveşte prin Crucea lui Hristos, nu fiecare o întoarce spre mântuirea sa, şi ca atare nu la oricine ea este cruce mântuitoare. Să cercetăm toate crucile cu
putinţă şi să vedem cum trebuie purtată fiecare dintre ele aşa încât ea să fie putere spre mântuire.

Multe sunt crucile, dar felurile lor sunt trei: primul fel cuprinde crucile dinafară,
alcătuite din necazuri şi nevoi şi, îndeobşte, din amărăciunea vieţii pământeşti; cel de-al doilea cuprinde crucile lăuntrice, care se nasc din lupta pentru virtute cu patimile şi poftele; cel de-al treilea cuprinde crucile duhovnicesc-harice, întocmite de încredinţarea deplină în
voia lui Dumnezeu.

Acum vă voi spune câteva cuvinte despre crucile dinafară [exterioare]. Acestea sunt cele mai complicate şi mai felurite cruci. Ele sunt împrăştiate pe toate căile vieţii noastre şi se întâlnesc aproape la fiecare pas. Aici intră: necazurile, nevoile, nefericirile, bolile, pierderea
celor apropiaţi, nereuşite la serviciu, lipsuri şi pagube de tot felul, neplăcerile familiale, starea proastă a relaţiilor lumeşti, jignirile, defăimări nedrepte; şi, îndeobşte, soarta pământească a fiecăruia este mai mult sau mai puţin grea. Cine nu are de purtat vreuna din aceste cruci? De ele nu ne scapă nici neamul bun, nici bogăţia, nici slava şi nici o mărire pământească. Ele sunt
altoite în traiul nostru pământesc din clipa în care s-a închis pentru noi raiul pământesc, şi nu se vor depărta de la noi până când nu se va deschide raiul ceresc.
Vrei ca aceste cruci să îţi fie spre mântuire? Întrebuinţea-ză-le după hotărârea lui Dumnezeu, după menirea pe care le-a dat-o El pentru om îndeobşte şi pentru tine îndeosebi.

De ce a rânduit Domnul ca pe pământ nimeni să nu fie lipsit de amaruri şi greutăţi? Pentru ca omul să nu uite că este surghiunit şi să nu trăiască pe pământ ca în patria sa, ci să caute întoarcerea în adevărata sa patrie, îndată ce omul a păcătuit, a şi fost izgonit din rai, iar în afara raiului a fost împresurat cu necazuri şi lipsuri şi neajunsuri de tot felul, ca să îşi amintească de faptul că nu este la locul său adevărat, ci se află sub pedeapsă, şi să se îngrijească a căuta miluire şi întoarcere în cinul său.

Aşadar, văzând necazurile, nefericirile şi lacrimile, nu te minuna; şi răbdându-le, nu te supăra. Aşa trebuie. Călcătorului de lege şi neascultătorului nu i se potrivesc deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest adevăr cu inima, şi vei îţi purta soarta cu seninătate.

„Însă de ce”, vei spune, „la mine mai multe necazuri, la altul mai puţine? De ce pe mine mă covârşesc necazurile, iar altul are parte de fericire aproape în toate? Eu sunt sfâşiat de necazuri, iar altul se desfată. Dacă aceasta este soarta de obşte a tuturor, ar trebui să şi fie împărţită tuturor, fără excepţii”. Păi aşa se şi împarte. Priveşte cu luare-aminte, şi vei vedea că aşa este. Acum îţi este greu ţie, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mâine – iar acum Domnul îi îngăduie să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri şi la zile? Uită-te la întreaga viaţă, de la început până la sfârşit, şi vei vedea că tuturor le este greu şi foarte greu. Găseşte-mi şi mie pe cineva care să salte de bucurie toată viaţa. Nici împăraţii nu dorm adeseori nopţile din pricina poverii de pe inimă. Acum îţi este greu ţie – dar înainte nu ai cunoscut, oare, şi zile de bucurie? Va da Dumnezeu şi încă vei mai vedea. Deci, rabdă! Se va însenina şi deasupra ta cerul, în viaţă, ca şi în natură, sunt şi zile luminoase, şi zile întunecate. S-a întâmplat vreodată ca norul ameninţător să nu treacă? Şi oare a fost pe lume cineva care să gândească în acest fel? Să nu gândeşti nici tu aşa despre necazul tău, şi vei dobândi bucurie prin nădejde.

Îţi este greu. Aceasta, însă, este cumva o întâmplare fără pricină? Apleacă-ţi puţin
capul şi adu-ţi aminte de Domnul, Care se îngrijeşte de tine părinteşte şi nu-Şi ia ochii de la tine. De te-a ajuns necazul, asta s-a întâmplat nu fără de încuviinţarea şi voia Lui. El, şi nimeni altcineva, ţi l-a trimis – iar El ştie întocmai ce, cui, când şi cum să trimită; şi când trimite, o face spre binele celui supus necazului. Astfel să priveşti lucrurile, şi vei vedea hotărârile cele bune ale lui Dumnezeu în privinţa ta ascunse în necazul care te-a ajuns. Domnul vrea fie să te cureţe de un oarecare păcat, fie să te ferească de a face vreo faptă păcătoasă, fie să te ocrotească printr-un rău mai mic de un rău mai mare, fie să-ţi dea prilej de
a dovedi răbdarea şi credinţa ta Domnului, ca după aceea să-ţi arate şi slava milostivirii Sale. Fără îndoială că una dintre aceste pricini ţi se potriveşte şi ţie. Aşadar, caută să descoperi care  este ea şi pune această descoperire pe rana ta ca un plasture – şi amărăciunea rănii se va ostoi.

Chiar dacă nu vei vedea limpede ce anume vrea să îţi dăruiască Dumnezeu prin necazul ce te-a atins, ridică în inima ta credinţa atotcuprinzătoare, lipsită de orice îndoială, că totul e de la Domnul şi că tot ce vine de la Domnul e spre binele nostru; şi lămureşte sufletului ce – se tulbură: „Aşa îi place lui Dumnezeu. Rabdă! Cel pe care El îl pedepseşte îi este ca un fiu!”. Şi, mai ales, opreşte-ţi luarea-aminte asupra stării tale morale şi sorţii veşnice care se potriveşte acestei stări. Dacă eşti păcătos (precum, bineînţeles, şi eşti), bucură-te că a venit focul necazului să ardă păcatele tale. Tu te tot uiţi la necaz de pe pământ; dar strămută-te cu
gândul în cealaltă viaţă. Pune-te la judecată. Priveşte la focul veşnic, cel pregătit pentru păcate, şi de acolo uită-te la necazul tău. Dacă acolo ar trebui să fii osândit, ce amărăciuni nu ai dori să rabzi aici ca să nu cazi sub această osândire? Ai dori ca în fiecare zi să te taie şi să te
ardă, numai să nu cazi dincolo sub chinurile acelea nedescrise şi neîncetate. Oare nu e mai bine, pentru a nu cunoaşte dincolo o asemenea nenorocire, să rabzi aici un necaz nu atât de mare, izbăvindu-te prin aceasta de focul cel veşnic? Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele mele mi s-au şi trimis asemenea lovituri”, şi mulţumeşte Domnului că bunătatea Lui te aduce la pocăinţă. După aceea, în loc să te amărăşti fără folos, dă-ţi seama care păcat te împovărează, pocăieşte-te şi încetează a mai păcătui. Atunci când vei dobândi o asemenea aşezare [dispoziţie] sufletească, vei spune, bineînţeles: “Judecând după păcatele mele, şi mai rău
merit!”

 

Aşadar, rabdă cu seninătate, primind cu recunoştinţă necazurile din mâna Domnului, ca pe o doctorie vindecătoare de păcate, ca pe o cheie care deschide intrarea în împărăţia cerurilor. Iar de cârtit să nu cârteşti, pe altul să nu-i pizmuieşti şi amărăciunii fără noimă să nu te laşi pradă: fiindcă şi în amărăciune se întâmplă ca unii să se supere şi să înceapă a cârti, unii să se piardă cu totul şi să cadă în deznădejde, iar alţii să se scufunde în amărăciunea lor şi să nu facă altceva decât să se amărască, nemişcându-se împrejurul lor cu gândul şi neridicându-şi inima la Dumnezeu. Toţi oamenii de acest fel nu se folosesc aşa cum trebuie de crucile trimise lor şi pierd vremea bineprimită şi ziua mântuirii. Domnul le dă pe mână
săvârşirea mântuirii noastre, iar ei o resping. Să zicem că te-au ajuns necazul şi nevoia. Deja porţi crucea. Ei bine, fă ca purtarea crucii să-ţi fie spre mântuire, nu spre pierzare. Pentru asta nu trebuie să muţi din loc munţii, ci să faci o mică schimbare în gândurile minţii şi aşezările
[dispoziţiile] inimii. Stârneşte în tine recunoştinţa, smereşte-te sub mâna tare a lui Dumnezeu, pocăieşte-te, îndreaptă-ţi viaţa. Dacă s-a depărtat de la tine credinţa în faptul că toate sunt în mâna Domnului, întoarce-o în sânul tău şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă s-a ascuns de tine legătura dintre necazul tău şi păcatele tale, spală-ţi ochiul conştiinţei şi o vei vedea: vei deplânge păcatul şi vei înmuia uscăciunea necazului prin lacrimi de pocăinţă. Dacă ai uitat că amărăciunea soartei pământeşti răscumpără de la soarta amară din veşnicie, învie amintirea
acestui fapt, şi la seninătate vei adăuga dorinţa de necazuri, ca prin micile necazuri de aici să primeşti dincolo milostivire veşnică de la Domnul. Oare sunt foarte anevoioase toate acestea?
Să ştiţi că aceste gânduri şi simţăminte sunt firele ce leagă crucea noastră de Crucea lui Hristos, din care izvorăsc puteri mântuitoare pentru noi: iar fără aceste puteri mântuitoare, crucea noastră ne împovărează fără a fi mântuitoare, despărţită fiind de Crucea lui Hristos.

Atunci ne arătăm purtători de cruce nemântuiţi şi nu mai putem să ne lăudăm întru Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. După ce v-am spus puţin din multele lucruri care privesc crucile dinafară, vă poftesc, fraţilor, să umblaţi întru înţelepciune, răscumpărând vremea amărăciunii şi necazurilor prin
răbdare senină, recunoscătoare şi plină de pocăinţă. Atunci vom simţi lucrarea cea mântuitoare a crucilor necazurilor, ne vom bucura când suntem supuşi lor, întrezărind prin ele lumina slavei, şi ne vom învăţa să ne lăudăm cu ele nu doar de dragul viitorului, ci şi de dragul roadei pe care o primim acum de la ele.

1864

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predică la Duminica închinată  Sfintei cruci, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Predici la Triod, Editura Sofia 2007

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *