Selectați pagina

Dacă cumva vreun singur păcat va rămâne nemărturisit, rămân neiertate și celelalte

Dacă cumva vreun singur păcat va rămâne nemărturisit, rămân neiertate și celelalte

După ce vei fi gândit în acest chip la păcatele tale, și te vei fi pregătit cu această zdrobire a inimii și îngrijorare, mergi atunci la acest iscusit duhovnic, de care am vorbit. Însemnează-ți, frate, păcatele și pe hârtie, ca să nu le uiți. Și de va fi departe locuința duhovnicului, să nu pregeți, după cum nu pregeți să mergi și la un doctor iscusit care se află departe, pentru boala ta cea trupească. Ci zi și tu ca fiul acela risipitor: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15, 18).

Și mergând la dânsul, când acela îți va spune să-ți mărturisești păcatul înaintea Stăpânului Hristos, atunci tu, îngenunchind înaintea sfințitei Lui icoane, să zici: „Părinte, greșit-am la cer și înaintea Ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, dar iată că astăzi, prin acest părinte al meu duhovnicesc, mă voi mărturisi Ție, întru dreptatea inimii” (Psalm 118, 7). Și așa, începi să te mărturisești.

Ce este mărturisirea

Și înainte să începi, află că mărturisirea este o înfățișare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca și a vorbelor și a gândurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără rușinare, hotărâtă și se face către un duhovnic legiuit.

Cum că mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie

Așadar, și tu, frate, trebuie să mărturisești, cu însăși gura ta, toate faptele rele ale tale, toate vorbele rele ale tale și toate gândurile tale rele. Am zis: cu însăși gura ta să-ți spui păcatele deoarece, chiar dacă le ai scrise ca să nu le uiți, totuși ai datoria să le citești tu însuți duhovnicului tău. Pentru aceasta, cei care își scriu păcatele și, după ce au dat duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă, fac rău și greșesc, și mărturisirea lor nu este desăvârșită. Și, pe viitor, să înceteze cu acest lucru nepotrivit și să-și citească ei singuri păcatele lor.

Mărturisirea să se facă nu din silă sau nevoie, ci de bunăvoie și de la sine, grăind, împreună cu David: „Și din voia mea mă voi mărturisi Lui„. Să nu te asemeni și tu, întru aceasta, împăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care l-a avut, ca, pe urmă, magii să-l tălmăcească, ci a cerut ca aceia să-i spună și visul și tălmăcirea lui. „Deci, descoperiți-mi visul precum și tâlcuirea lui” (Daniel 2, 6). Dar tu, spune mai întâi visul — adică păcatele tale — și atunci să le audă duhovnicul și să le îndrepte.

Cum că mărturisirea trebuie să fie smerită

Trebuie să te mărturisești întru smerenie, cu multă umilință și cu inima zdrobită, precum și-a mărturisit femeia desfrânată păcatele ei, precum Cananeanca, și precum se ruga vameșul, pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta și să-ți dea iertarea păcatelor. Fiindcă „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 59, 18). Această smerenie și umilință trebuie să o arătați încă și atunci când te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrând tăcerea și fără să te mânii, și nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca și când ți-ar face-o Însuși Dumnezeu. Ce zic să o primești cu bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pământ ca un vinovat și să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuiește Sf. Ioan Scărarul: „Fii, și în purtare și în cuget, ca un păcătos, la mărturisirea ta cătând spre pământ, și – de este cu putință – să scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuiește, ca pe ale lui Hristos” (Cuv. IV).

Cum că mărturisirea trebuie să fie întru învinovățirea ta

Trebuie să nu învinovățești pe unul și pe altul când te mărturisești, aducând cuvânt cum că ei au fost pricină de ai păcătuit, după cum și Adam a dat vina pe Eva, și Eva pe șarpe. Nu! Ci să te învinovățești numai și numai pe tine și voința ta cea ticăloasă. „Dacă vrei să învinovățești, îți spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51, la Matei), învinovățește-te pe tine„. (Pilde 18, 17) – „pe tine” zice, și nu „pe alții”. Pentru ca nu cumva, căutând să-și împuțineze, cu mărturisirea păcatelor sale, să și le sporească, adăugând și învinovățirea. Și ce să spui duhovnicului, te sfătuiește Ioan Scărarul: (Cuv. IV): „Grăiește și nu te rușina: a mea este izbitura, Părinte, a mea este rana, pricinuită de însăși lipsa mea de grijă și nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grjă„.

Cum că mărturisirea trebuie să fie dreaptă

Trebuie să te mărturisești întru adevărul și dreptatea inimii tale, arătându-ți toate păcatele, așa cum le-ai săvârșit, cu toate împrejurările: locul, persoana, pricina, numărul și felul (păcatului), despre împrejurări, numai că numele acelor inși cu care ai păcătuit nu trebuie să le arăți. Mărturisește-le fără să adaugi sau să scazi; fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic și jumătate – altuia, cum fac unii vicleni; fără să le spui cu cine știe ce cuvinte meșteșugite cu care – în același timp să-ți și ascunzi și să-ți arăți păcatele, cu scopul să-ți micșorezi rușinea, ci să le mărturisești simplu și drept, cu inimă fără vicleșug, ci adevărată. Fiindcă, dacă te mărturisești cu vicleșug și doar pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urâtă înaintea lui Dumnezeu, care iubește pururi adevărul: „că iată adevărul ai iubit” (Psalm 50, 7), ci încă și păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolți din nou în tine, după puțină vreme, după cum încolțesc din nou și perii albi, la acei bătrâni care nu-i rad, decât doar pe deasupra. Cu acestea te asemeni și tu, într-această privință, cum spune David: „ca un brici ascuțit ai făcut vicleșug” (Psalm 51, 1).

Cum că mărturisirea trebuie făcută fără să te rușinezi

Trebuie să te mărturisești fără să te rușinezi, fiindcă rușinea pe care o capeți când te mărturisești îți aduce slavă și har de la Dumnezeu, potrivit cu Sirah: „Este rușine care aduce păcat și este rușine care aduce mărire și har” (Isus Sirah 4, 23). Rușinea aceasta te face să scapi de rușinea ce va să fie în ziua înfricoșată a Judecății, potrivit cu Scărarul (Cuv. IV): „Fără rușine nu poți să scapi de rușine” și, potrivit cu Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu (Cuv, la Botez). „Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin rușinea de aici, să scapi de rușinea de dincolo”.

De ce te rușinezi, păcătosule? Când săvârșești păcatul nu te rușinezi și acum, când cauți să scapi de el, te rușinezi? Ah, nebunule! Și nu știi că rușinea aceasta este de la diavolul, care, când faci păcatul, îți dă îndrăzneală și nerușinare, iar când îl mărturisești, îți dă frică și rușine? Așa dă mărturie Gură de Aur: „Două sunt acestea: păcatul și pocăința; în păcat – rușine și batjocură; în pocăință — laudă și îndrăzneală. Dar Satana răstoarnă rânduiala și dă, la păcat – îndrăzneală și la pocăință — rușine. Tu, însă, să nu i te încredințezi” (Cuv. pentru mărturisire).

Pentru aceasta citim la Pateric că un părinte îmbunătățit l-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor, ca să insufle rușine păcătoșilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ți-a dat drept duhovnic vreun înger sau vreun arhanghel, ca să te rușinezi: ci un om, unul supus patimilor ca și tine, ca să nu te rușinezi. Și pentru ce să te rușinezi? Iar dacă — să zicem – ai aflat de la alții sau ai bănui tu că duhovnicul tău dă pe față altora păcatele, acest fapt să nu te împiedice de la mărturisire, fiindcă este înșelăciune a diavolului, cu care caută să-ți piardă sufletul. Ci mergi fără teamă și mărturisește-ți păcatele. Iar dacă acela ți le dă pe față (ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputință, să o facă) el are să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru răul acesta pe care îl face. Iar tu, odată spovedit, ești pe deplin nevinovat și iertat de păcatele tale. Așa te încunoștiințează Sf. Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): „Dacă îți dă în vileag și-ți defaimă mărturisirea, acesta va da socoteală lui Dumnezeu, la Judecată. Iar cel ce s-a spovedit (rămâne) întru totul nevinovat și izbăvit pe deplin de greșelile lui„.

Cei ce păcătuiau, în vechime, stăteau la poarta bisericii și-și mărturiseau păcatele la toată mulțimea care intra în biserică, după cum spune Sozomen: ,Dintru început așa au socotit preoții să se arate, ca într-un teatru, mulțimii din biserică, păcatele, de către cel ce se mărturisește” (Cartea VII, cap. 16); și canoanele 56 și 75 ale Marelui Vasile spun același lucru.

Un om drept, ca Iov, nu se rușina să se mărturisească în fața mulțimii, după cum ne vestește el însuși: „Căci nu am dat înapoi, față cu mulțimea gloatei, ca să mă mărturisesc înaintea lor” (Iov 31, 34). Și tu, frate al meu, păcătos fiind, de ce să te rușinezi, când te mărturisești unui singur om?

Cum că păcatele trebuie să fie arătate, fie aici, fie acolo

Una din două; sau aici, jos, trebuie să-ți arăți păcatele tale, frate, către duhovnicul, sau acolo, înfricoșătorului Judecător. Dacă le ascunzi aici, află că acolo înfricoșatul Judecător le va da, oricum, În vileag, înaintea tuturor îngerilor și oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. „Mustra-te-voi și voi pune Înaintea feței tale păcatele tale” (Psalm 49, 22). Ce zic, Judecător? Înseși păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci și te vor da în vileag, la acel Scaun de judecată a toată lumea. „Lepădarea ta de credință te va pedepsi și răutatea ta te va mustra” (Ieremia 2, 19). Vezi și pe dumnezeiescul Gură de Aur care zice: „Acolo le vom vedea (greșelile noastre) în fața ochilor, goale și descoperite, și vom plânge acolo și (va fi) în zadar„. Vezi și mărturia Marelui Vasile, că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare cum s-a săvârșit (în al optulea capitol al Învățăturii către Duhovnic).

Cum că, dacă cumva vreun singur păcat va rămâne nemărturisit, rămân neiertate și celelalte

Dar, și dacă vei mărturisi toate păcatele tale, și vei ascunde de rușine numai unul singur, află că nu numai și păcatele pe care le-ai mărturisit rămân neiertate, dar îți mai adaugi ție, pe deasupra, și un alt mare păcat, al pângăririi celor sfinte, pentru această tăinuire, precum spune, în Cartea cea pentru mărturisire, Hrisant al Ierusalimului.

Vezi și „Mântuirea Păcătoșilor„, unde se arată că o femeie, deși și-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu și-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieșea din gura ei câte un șarpe pentru fiecare păcat mărturisit și, la urmă de tot, a văzut un șarpe mare, cum și-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăși l-a tras înăuntru și nu l-a mai scos. Pentru aceasta, și toți ceilalți șerpi care ieșiseră mai înainte s-au întors iarăși și au intrat în gura ei. Și că, după moartea sa, acea nenorocită s-a arătat șezând pe un înfricoșat balaur, și i-a spus duhovnicului ei șl fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu și-a mărturisit acel păcat. De aceea și un dascăl te sfătuiește cu înțelepciune că, dacă vrei să biruiești pe diavol care îți aduce rușinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel păcat de care te rușinezi mai mult.

Cum că mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărâre

Trebuie să te mărturisești cu hotărâre, adică să arăți, înaintea duhovnicului, o hotărâre temeinică și statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori, decât să mai păcătuiești cu voia ta, având ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărâre în inima ta, puțin îți va folosi zdrobirea inimii, și îngrijorarea, și pocăința, cum spun, îndeobște, toți dascălii.

Pentru aceasta, câți nu iau o atare hotărâre, au – ca să zic așa — un picior la duhovnic și altul în păcat. Se mărturisesc cu gura, iar cu inima gândesc iarăși să săvârșească păcatul, asemănându-se într-aceasta, cu câinele care, după ce a vărsat, se întoarce iarăși la vărsătura lui, și cu porcul care, după ce s-a spălat, se tăvălește iarăși în noroiul de la început. Aceștia, după cum spune Sfințitul Augustin, nu retează păcatul și amână aceasta pentru altă dată, și se mărturisesc doar din obișnuință, pentru că vine – să zicem — Paștele, sau Nașterea Domnului, sau pentru că sunt în primejdie de moarte, și nu cu adevărat.

Citim la Pateric că un Părinte a văzut sufletele coborând în iad, cum cade zăpada pe pământ în mijlocul iernii. Și oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc creștinii (fiindcă rareori se întâmplă să moară cineva nespovedit), ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărârea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-și sfâșie inima cu o durere adevărată, pentru o îndreptare hotărâtă, ci își sfâșie numai veșmintele, după cuvântul Proorocului, cu o durere mincinoasă și prefăcută. „Sfâșiați inimile și nu hainele voastre” (loil 2, 13).

Și ce-ți va fi ție de folos, frate al meu, dacă spui doar: „Am păcătuit, mă pocăiesc„. Un asemenea „Am păcătuit” a spus și Saul (I Regi 15, 24), a spus și Iuda (Matei 27, 4), dar nu le-a folosit. De aceea și Marele Vasile spune că nu se folosește de pe urma mărturisirii, și nu se mărturisește nicidecum acela care spune numai „am păcătuit„, dar stăruie iarăși în păcat și nu-l urăște. Și spune că nu trage nici un folos de pe urma nedreptăților pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăși săvârșește nedreptăți, „fiindcă nu cel ce zice: «Am păcătuit» și pe urmă stăruie în păcat se mărturisește (cu adevărat), ci acela care, după cuvântul Psalmului, și-a aflat păcatul său și l-a urât. Căci ce folos înseamnă pentru bolnav îngrijirea doctorului, când el face mereu lucruri primejdioase pentru viață? Tot astfel cel ce săvârșește încă nedreptăți, nici un folos nu capătă de pe urma nedreptăților care i s-au iertat” (într-o tâlcuire de către Nichita a Psalmului 35). Întreaga ta pocăință înseamnă să te hotărăști să-ți schimbi viața. Să nu spui: „Dacă am să pot, am să mă îndrept„, sau „Am voit să nu păcătuiesc„. Nu așa, ci să spui: „Hotărăsc să mă îndrept; vreau să nu mai păcătuiesc, cu o asemenea voință — puternică, neschimbată și hotărâtă după cum nu voiesc să beau vreodată un pahar plin cu otravă, după cum nu voiesc să mă prăbușesc vreodată într-o prăpastie, și după cum nu vreau să mă omor vreodată” .

Se cuvine să însemn aici că se face și o a doua mărturisire a propriilor păcate, pentru trei pricini:

1) Dacă cineva nu-și mărturisește păcatele cu împrejurările și cu pregătirea cuviincioasă, cu întristarea și hotărârea (de a nu mai greși) și cu împlinirea canonului.

2) Dacă nu s-a îndreptat și nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic, după cum spun unii.

3) După Simeon al Thesalonicului (întreb. 24), dacă – odată ce a căzut din nou în aceleași păcate sau într-altele, care sunt urmare a celor dintâi – spune, odată cu păcatele din urmă, și pe cele dintâi, socotite ca niște rădăcini și pricini ale celor din urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii și smerenie. Și stă scris în cartea care se cheamă „Învățătura pentru cel ce se pocăiește„, că este un lucru foarte folositor dacă își face cineva și o mărturisire cuprinzătoare și de obște a tuturor păcatelor pe care le-a săvârșit în întreaga viață (după cum fac cei ce vor să se preoțească și cei ce sunt în primejdie de moarte), măcar odată pe an și, mai ales, dacă se întâmplă să meargă la un nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea acestei cuprinzătoare mărturisiri, se strâng laolaltă toate păcatele ca niște râuri și alcătuiesc o mare întinsă, sau sunt ca niște munți deasupra altor munți, încât par că ajung până la cer, cum spune Ezdra: „Și greșelile noastre s-au ridicat până la cer” (Ezdra 9, 6). Iar cel ce se mărturisește, văzându-le pe acestea dintr-o singură privire îngrămădite laolaltă, capătă o mai mare rușinare, o suferință mai mare, o mai mare smerenie și, drept urmare, se teme mai mult pe lângă acestea, capătă o liniște mai deplină în cugetul său și i se vestește că păcatele îi vor fi iertate. Și, din toate acestea, capătă o mare înfrânare și piedică, spre a nu mai cădea din nou.

Sfântul Nicodim Aghioritul; Carte foarte folositoare de suflet

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *