Selectați pagina

Cuviosul Paisie Aghioritul despre copiii şi tinerii de azi

Cuviosul Paisie Aghioritul despre copiii şi tinerii de azi

Astăzi li se dă frâu liber copiilor în toate. Libertate! „Nu vă atingeţi de copii!“... Urmăresc să-i facă anarhişti, să nu-i vrea pe părinţi, să nu vrea dascăli, să nu vrea nimic, să nu asculte de nimeni. Iar aceasta îi ajută în scopul lor. Dacă nu-i vor face anarhişti, cum vor putea copiiisă le facă pe toate bucăţi? Şi priveşte, sărmanii sunt aproape demonizaţi. (…) Şi, vezi, în timp ce ascultarea este libertate, diavolul din răutate o prezintă ca pe o sclavie şi copiii s-au otrăvit cu duhul răzvrătirii.

Astăzi cei mai multi oameni nu au gustat bucuria jertfirii şi nu iubesc osteneala.. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal şi multul confort. Lipseşte mărimea de suflet, jertfirea de sine. Consideră izbândă atunci când reuşesc ceva fără osteneală, când se aranjează materialiceşte, şi nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. In timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovniceşte, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li se dă prilej de nevoinţă.

Acum toţi, mici şi mari, caută lucrul uşor. Oamenii duhovniceşti caută să se sfinţească cu mai putină osteneală. Mirenii cum să scoată cât mai multi bani fără să lucreze. Iar tinerii cum să treacă examenele fără să înveţe; cum să-şi ia diploma fără să plece de la cafenea. Şi dacă este cu putinţă, să telefoneze de la cafenea ca să afle rezultatele. Da, până acolo au ajuns. Multi tineri vin la Colibă şi îmi spun: “Fă rugăciune să trec examenele”. Nu invată şi spun: “Dumnezeu mă poate ajuta”. Invaţă, ii spun, si fa si rugaciune”.„De ce să învăţ, îmi spune, Dumnezeu nu ma poate ajuta si aşa?”. Adică Dumnezeu sa-i binecuvanteze lenea? Nu se poate aceasta. Daca copilul invata, dar nu prinde, atunci îl va ajuta Dumnezeu. Exista copii care nu tin minte sau nu înţeleg, dar se straduiesc. Pe acestia ii va ajuta Dumnezeu să devina foarte inteligenti.

Bine că există şi exceptii. Un copil din Halchidichi a dat examene la trei facultati si a reusit la toate trei; la una primul, la alta al doilea, dar el isi dorea mai mult să lucreze ca să-şi uşureze tatal care muncea la o mina. Aşadar n-a mers să studieze ci a inceput indata sa lucreze. Sufletul acesta este medicament pentru mine. Pentru astfel de copii as muri. Insa cei mai multi tineri au fost influenţaţi de duhul lumesc si s-au vatamat. Au învăţat să se intereseze numai de ei insisi; nu se gandesc deloc la semenul lor, ci numai la ei insisi. Si cu cât îi ajuţi mai mult, cu atat cad in mai multa lenevie.

Există astăzi nişte copii parca fierti in apa. Judeca una, se plictisesc de alta, desi inima nu se oboseste, nici nu îmbătrâneşte vreodata. Sa se faca monahi, li se pare greu. Să se casatoreasca, se tem. Cogeamite flăcăi vin şi iarăşi vin in Sfantul Munte…

Ah, si calugar să te faci e greu, spun ei. In fiecare zi sa te scoli la miezul nopţii! Nu e numai o zi sau doua!…”.

Si se intorc în lume.

Ce să fac in societatea aceasta? Daca ma voi însura, cu ce fel de suflet ma voi incurca? Este greu”,

spun iarăşi, şi vin din nou in Sfantul Munte. Stau putin aici şi spun iarăşi “e greu”…

Tinerii de astăzi seamana cu masinile noi ale caror uleiuri sunt îngheţate. Trebuie sa li se incalzeasca uleiurile ca să poată porni maşinile, altfel nu se poate. Vin la mine la Colibă copii plictisiţi şi mă întreabă:

Ce să fac, Părinte? Cum să-mi petrec timpul? Mă cuprinde plictiseala”.

Să găseşti ceva de lucru, măi copile”.

Am bani, ce să fac cu serviciul?”, îmi răspunde.

Dar Sfântul Apostol Pavel spune: «Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce». Trebuie să lucrezi ca să mănânci, deşi ai bani. Munca îl ajută pe om ca să i se dezgheţe uleiurile maşinii lui. Ea creează. Dă bucurie şi ia neliniştea şi plictiseala. Aşa, măi voinice, caută să găseşti ceva de lucru care să-ţi placă măcar cât de puţin. Incearcă şi vei vedea!”.

Şi vezi, unii copii se ostenesc şi se odihnesc prin osteneală. Vin unii tineri la Colibă şi stau, dar se obosesc stând, şi atunci mânaţi de multa lor mărime de suflet mă întreabă mereu:

Ce să-ţi facem? Ce să-ţi aducem?”.

Nu le cer nimic niciodată. Seara, cu lanterna, îmi fac treburile: car lemne, aprind focul în cele două sobe iarna, fac ordine. Mulţi dintre vizitatori lasă multă dezordine; noroi, ciorapi uzi. Le dau ciorapii care îmi sunt trimişi şi ei îi aruncă pe ai lor. Le dau şerveţele ca să îi împacheteze, dar ei nu îi iau. De trei ori în viaţa mea am cerut să mi se facă ceva. Am spus odată unui tânăr: “Vreau două cutii de chibrituri de la Careia”, deşi aveam patru brichete, dar am făcut-o ca să-l bucur. A alergat bucuros, cu sufletul la gură ca să le aducă, dar oboseala l-a odihnit, pentru că a gustat bucuria jertfei. Iar un altul stătea şi s-a obosit stând.Ei cer să simtă bucurie, dar omul trebuie să se jertfească pentru ca să vină bucuria. Bucuria se naste din jertfa. Bucuria adevărată iese din marimea de suflet. Pentru cel care îşi va cultiva astfel marimea de suflet, este mereu sărbătoare. Chinul omului este egoismul, iubirea de sine. Şi aici se impiedica omul.

Odată au venit doi tineri la Colibă cu nişte plete până jos. Am luat foarfecele să-i tund, dar s-au împotrivit. Mă grăbeam şi eu şi de aceea numai i-am servit. Aveam şi un motan acolo. “Să-l iau?”, mă întreabă unul. “Ia-l”, îi spun. De la Colibă au mers la Iviron, o oră de mers, unul cu motanul în braţe – şi mai şi ploua. A cerut acolo să rămână cu motanul la arhondaric. “Nu se poate“, i-au spus, şi a rămas afară în ploaie toată noaptea. Dacă i-ai fi spus să facă de gardă o oră, ti-ar fi spus: „Nu, nu pot”, dar să stea o noapte afară cu motanul, poate.

Un altul a mers în armată şi a fugit. A venit după aceea la Colibă şi mi-a spus: “Vreau să mă fac monah”. “Să mergi să-ti faci serviciul militar!” ii spun. „Dar in armată nu e ca acasa”, imi spune. „Bine ca mi-ai spus aceasta, voinicule; n-am stiut, am s-o spun si la alţii!”. Intre timp ai lui il cautau de zor. Dupa cateva zile a trecut din nou pe la mine foarte de dimineata. Era Duminica Tomei. „Vreau sa-ti vorbesc”, imi spune. „Ce vrei? îl întreb. Ai fost la biserica?”.„Nu”, imi zice. “Astăzi, la Duminica Tomei manastirile fac priveghere şi tu nu ai fost? Şi mai vrei sa te faci si monah? Unde ai fost?”.“Am stat la hotel. Acolo a fost liniste. La manastiri este zgomot”. „Si acum ce vei face?”. „Ma gandesc să merg la Sinai, pentru ca vreau o viata aspra”. „Ai putină răbdare”, îi spun. Merg inauntru, iau un cozonac ce mi-l aduseseră si i-l dau. „Ia acest cozonac moale, ii spun, ca să duci o viata aspra si du-te!. Acestia sunt tinerii de astăzi. Nu stiu ce vor. Nu pot suporta putina strâmtorare. Cum se vor mai jertfi dupa aceea?

Imi aduc aminte ca in armata de cate ori aparea vreo nevoie, auzeai: „Domnule capitan, sa merg eu in locul aceluia; acela este casatorit, are copii; sa nu-i rămână copiii pe drum”.Il rugau pe capitan sa mearga ei în locul aceluia, in prima linie! Preferau sa moara ei, iar nu acela şi astfel sa-i ramana copiii pe drum. Cine să facă astăzi o astfel de jertfa? Lucru rar! Odata am rămas fără apă într-un loc. Capitanul a vazut pe harta că în cutare punct exista apa. Acolo insa erau răzvrătiţii. Atunci el ne spuse: „Aici aproape este apa, dar este foarte periculos. Cine merge sa umple cateva bidoane? Dar să nu aprindă nici o lumină“. Sare unul şi spune: “Voi merge eu, domnule căpitan”. Altul spune: „eu”; altul “eu”. Adică toţi cereau să meargă! Şi noaptea, fără lumină, frica este mare. „Nu puteţi merge toţi”, le spuse căpitanul. Vreau să spun că nimeni nu s-a gândit la sine. nimeni n-a spus: “Domnule căpitan, mă doare piciorul”, sau: “mă doare capul”, sau: „sunt obosit”. Toţi voiam să mergem, deşi ne primejduiam viata.

Astăzi există un duh căldicel; deloc bărbăţie, deloc jertfă.

Toate le-au prefăcut cu logica stricată de astăzi. Şi uită-te, în timp ce mai demult mergeau voluntari în armată, acum îşi iau certificate de nebuni ca să nu facă armată. Se gândesc cum să facă, să nu meargă militari. Unde era aceasta mai înainte? Avea un locotenent în vârstă de douăzeci şi trei de ani, foarte curajos. Odată, tatăl lui, care era ofiţer în rezerva, i-a telefonat şi i-a spus că se gândeşte să-l ajute ca să plece din prima linie, în spatele frontului. Atunci locotenentul a început să strige: “Ruşine, tată, să spui tu astfel de lucruri! Trântorii stau”. Avea sinceritate, cinste, multă bărbăţie, care îi uimea pe toţi; întotdeauna era primul. Mantaua îi era găurită de gloanţe, dar n-a murit. Când s-a eliberat a luat mantaua cu el, ca s-o aibă de amintire.

Din ’’Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan’’ de Cuviosul Paisie Aghioritul

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *