Selectați pagina

Poruncile lui Hristos cuprind toate gândurile și simțămintele omului, până și cele mai subțiri mișcări ale lui

Poruncile lui Hristos cuprind toate gândurile și simțămintele omului, până și cele mai subțiri mișcări ale lui

Sfântul Macarie cel Mare spune că, din negrăita bunătate a lui Dumnezeu, ce se pogoară neputinţei omeneşti, se întâlnesc suflete ce s-au împărtăşit de harul dumnezeiesc, pline de mângâiere cerească şi care se desfată de lucrarea în ei a Sfântului Duh şi, totodată, rămân, din pricină că nu au cercare, într-o stare ca de copilărie, într-o stare foarte neîndestulătoare faţă de starea pe care o cere şi o aduce adevărata nevoinţă

“Invăţaţi de Dumnezeiasca Scriptură şi de scrierile Sfinţilor Părinţi, credem şi mărturisim că harul dumnezeiesc lucrează acum ca şi mai înainte în Biserica Ortodoxă, în ciuda faptului că se află puţine vase vrednice de el.

 El îi umbreşte pe acei nevoitori ai lui Dumnezeu care îi plac lui. Cei care spun că în ziua de azi este cu neputinţă creştinului să devină părtaş al Sfântului Duh contrazic Sfânta Scriptură şi pricinuiesc sufletelor lor cea mai mare vătămare cu putinţă, precum minunat arată Preacuviosul Macarie cel Mare.
 Aceştia, neîntrezărind în creştinism nici un ţel deosebit de înalt, necunoscând acest ţel, nu se străduiesc şi nici măcar nu se gândesc să-l atingă: mulţumindu-se doar cu împlinirea exterioară a câtorva fapte bune, se lipsesc singuri de desăvârşirea creştină.
Ceea ce e mai rău este că ei, fiind mulţumiţi cu starea lor şi socotindu-se, din pricina purtării lor exterioare, urcaţi pe culmea vieţuirii duhovniceşti, nu numai că nu pot avea smerenie, sărăcie duhovnicească şi străpungere a inimii, ci cad şi în părere de sine, în înălţare de sine, în amăgire de sine, în înşelare şi nu se mai îngrijesc câtuşi de puţin de sporirea cea adevărată.
Dimpotrivă, cei care cred în existenţa desăvârşirii creştine năzuiesc către ea cu toată osârdia, purced la o nevoinţă neşovăielnică, pentru a o atinge.
Concepţia nerătăcită despre desăvârşirea creştină îi păzeşte de trufie: prin rugăciune, ei stau întru uimire şi plâns înaintea intrării zăvorâte în această cămară duhovnicească.

Ajungând prin Evanghelie să se vadă pe sine în lumina cea adevărată, ei cugetă despre sine cu smerenie, cu umilinţă: se recunosc ca robi netrebnici, care nu au împlinit rostul aflat şi dinainte hotărât de Răscumpărătorul pentru oamenii pe care i-a răscumpărat.

Omul imprastiat este de obicei nestatornic: simtirile inimii lui sunt lipsite de adancime si putere, si drept aceea, sunt nestatornice si neindelungate.Precum fluturele zboara din floare in floare, asa si omul imprastiat trece de la o desfatare pamanteasca la alta, de la o grija desarta la alta.

Omul imprastiat e strain de iubirea de aproapele: el priveste cu nepasare la suferintele oamenilor si lesne pune asupra lor poveri anevoie de purtat.

Necazurile lucreaza cu putere asupra celui imprastiat, tocmai fiindca acesta nu le asteapta. El asteapta doar bucurii.

Daca necazul este puternic, insa degrab trecator, omul imprastiat il uita repede in zarva desfatarilor. Ne­cazul indelungat il striveste.

Imprastierea insasi il pedepseste pe cel dedat ei: cu vremea il plictiseste si el, intrucat nu si-a agonisit nici un fel de cunostinte si intipariri sufletesti temeinice, se lasa prada unei trandavii chinuitoare, fara sfarsit.

Imprastierea, care este atat de vatamatoare indeob­ste, este deosebit de vatamatoare in lucrarea lui Dum­nezeu, in lucrarea mantuirii, care cere priveghere si luare aminte statornice, incordate.

Privegheati si rugati-va, ca sa nu intrati in ispita (Mt. XXV, 41), graieste Domnul catre ucenicii Sai.

Tuturor zic: Privegheati (Mc. XIII; 37), a vestit El la toata crestinatatea – prin urmare si celei a vremurilor noastre.

Cel ce duce viata imprastiata se impotriveste nemij­locit, prin viata sa, poruncii Domnului Iisus Hristos.

Toti sfintii au fugit cu osardie de imprastiere. Ei se adunau in sine neincetat sau cel putin, cat de des puteau, luand aminte la miscarile inimii si mintii si dandu-le indreptare potrivita cu poruncile Evangheliei.

Obisnuinta luarii aminte la sine il pazeste pe om de imprastiere chiar si atunci cand el se afla inconjurat din toate partile de zarva si pricini de raspandire. Cel cu luare aminte la sineramane insingurat, singur cu sine, chiar si in mijlocul multimii.

Afland prin cercare folosul luarii aminte si vatama­rea adusa de imprastiere, oarecare dintre Parintii cei mari a spus: „Fara sa priveghem cu deadinsul asupra noastra nu putem spori in nici o fapta buna”.

Este un lucru lipsit de judecata sa ne petrecem scur­ta viata pamanteasca, data noua pentru pregatirea de vesnicie, doar in indeletniciri pamantesti, in placeri nimicnice, in nenumarate pofte si dorinte neimplinite, alergand fara seriozitate de la o desfatare a simturilor la alta, uitand sau amintindu-ne rareori si superficial de vesnicia cea mareata si totodata infricosata, de care nu vom putea fugi.

Lucrarile lui Dumnezeu – e un lucru invederat – tre­buie sa fie cercetate cu cea mai mare evlavie si luare aminte, altminteri omul nu le va putea nici cerceta, nici cunoaste.

Lucrarea cea mare a lui Dumnezeu – zidirea omului, iar dupa aceea, dupa caderea lui, innoirea prin rascumparare – trebuie cunoscuta in amanunt fiecarui cres­tin; fara aceasta cunoastere el nu poate sti si implini datoriile crestinesti. Cunoasterea marii lucrari a lui Dumnezeu nu poate fi dobandita de catre cel imprastiat!

Poruncile lui Hristos nu au fost date numai omului dinafara, ci mai vartos celui launtric: ele cuprind toate gandurile si simtamintele omului, pana si cele mai subtiri miscari ale lui. A pazi aceste porunci este cu neputinta fara priveghere statornica si adanca luare aminte.Privegherea si luarea aminte nu sunt cu putinta pentru cel ce duce viata imprastiata.

Pacatul si cel ce foloseste pacatul, diavolul, se furi­seaza pe nesimtite in minte si in inima. Omul este dator sa stea necontenit de straja impotriva vrajmasilor sai nevazuti.
Cum va sta la aceasta straja, daca este dedat imprastierii?

Omul imprastiat se aseamana unei case fara usi si fara zavoare: nici o comoara nu poate fi pazita intr-o astfel de casa; ea e deschisa pentru hoti, talhari si des­franate.

Viata imprastiata, plina de griji lumesti, ii aduce omu­lui slabanogire, la fel ca imbuibarea cu mancare si bautura (Lc. XXI, 34).

 Un asemenea om este tintuit de pamant, e prins numai cu cele vremelnice si desarte; slu­jirea lui Dumnezeu devine pentru cel imprastiat un lucru de mana a doua; insusi gandul la aceasta slujire e pentru el salbatic, plin de intuneric, nesuferit de apasator.

Viata cu luare aminte slabeste lucrarea simturilor trupesti asupra omului – ascute, intareste, educa lu­crarea simturilor sufletesti. Dimpotriva, imprastierea adoarme simturile sufletesti: ea se hraneste prin lucrarea necontenita a simturilor trupesti.

In zadar spun cei imprastiati ca viata imprastiata este un lucru nevinovat! Prin aceasta, ei isi dau in vi­leag rautatea bolii de care sunt cuprinsi. Boala lor este atat de mare, toceste atat de mult simturile sufletului, ca sufletul bolnav de ea nici macar nu simte starea sa jalnica.

Cei ce voiesc a deprinde luarea aminte, sunt datori a se infrana de la orice indeletnicire desarta.Amin”.

 

din ,,Experiențe ascetice” Sfântul  Ignatie Briancianinov, Editura Sofia, 2009

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: