Selectați pagina

Cuvânt ţinut înainte de slujba parastasului pentru suveranul Nikolai al II-lea şi a celor ucişi împreună cu el

Cuvânt ţinut înainte de slujba parastasului pentru suveranul Nikolai al II-lea şi a celor ucişi împreună cu el
Suveran al întregii Rusii – a fost primul şi singurul ţar al întregii Rusii. Portretul său lăuntric, spiritual şi moral a fost atât de minunat, încât chiar bolşevicii, dorind să-l urâţească, îi pot reproşa un singur lucru: evlavia. […]Ştim, fără putinţă de tăgadă, că întotdeauna îşi începea şi îşi sfârşea ziua cu rugăciune, întotdeauna la toate marile praznice bisericeşti se împărtăşea şi, în plus, uneori se amesteca în mulţimea care se apropia de Marea Taină, aşa cum s-a întâmplat la descoperirea moaştelor Cuviosului Serafim. Era întruchiparea castităţii şi capul unei familii ortodoxe exemplare, şi-a educat copiii pentru a fi gata să slujească poporului rus şi i-a pregătit cu severitate pentru muncile şi nevoinţa care îi aşteptau. Era profund sensibil faţă de nevoile supuşilor săi, voind să le cunoască precis şi îndeaproape activitatea şi slujirea.”

Cuvânt ţinut înainte de slujba parastasului pentru suveranul Nikolai al II-lea şi a celor ucişi împreună cu el

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Mâine (4/17 iulie), Sfânta Biserică îl proslăveşte pe Preasfinţitul Andrei, episcopul Cretei, autorul marelui Canon de pocăinţă, iar noi ne-am adunat aici ca să ne rugăm pentru împăcarea sufletelor ţarului mucenic şi a celor ucişi împreună cu el. La fel se adunau şi în Rusia în fiecare an oamenii în biserici, de ziua Sfântului Andrei Criteanul, dar nu a celui proslăvit mâine, ci a lui Andrei, Cuviosul Mucenic, martirizat pentru mărturisirea lui Hristos şi a adevărului lui Hristos. În această zi a Cuviosului Mucenic Andrei, oamenii se adunau în Rusia cu simţăminte de bucurie ca să-i mulţumească  Domnului pentru minunata salvare a suveranului Aleksandr al III-lea în Borki, pe 17 octombrie 1888. În timpul călătoriei lui s-a petrecut o îngrozitoare catastrofă feroviară, toate vagoanele au fost distruse, în afara unuia singur, în care se afla ţarul cu familia sa.

Astfel, în ziua Cuviosului Mucenic Andrei Criteanul – martirizat de vrăjmaşii lui Hristos şi ai Bisericii Lui – a fost salvat moştenitorul, iar mai târziu suveranul Nikolai Aleksandrovici; tot aşa, în ziua Sfântului Andrei Criteanul – cel care şi-a sfârşit în mod paşnic zilele – suveranul a fost ucis de atei şi de trădători. Tot în ziua Cuviosului Andrei Mucenicul, Rusia îl proslăvea şi pe prăznuitul în aceeaşi zi, Proorocul Osia, care a prezis învierea lui Hristos. În cinstea lor s-au înălţat biserici, în care poporul rus îi mulţumea lui Dumnezeu pentru izbăvirea suveranului său. Iar peste treizeci de ani, în ziua Sfântului Andrei, învăţătorul pocăinţei, suveranul a fost ucis în faţa întregului popor, care n-a făcut nici cea mai mică încercare de a-l salva. Aceasta este cu atât mai înfricoşător şi de neînţeles cu cât suveranul Nikolai Aleksandrovici a întruchipat în sine cele mai bune calităţi ale ţarilor cunoscuţi, iubiţi şi cinstiţi de poporul rus.

Ţarul mucenic s-a asemănat cel mai bine cu ţarul Aleksei Mihailovici Tăcutul, dar l-a depăşit prin blândeţea lui de nezdruncinat. Rusia l-a cunoscut pe Aleksandr al II-lea Eliberatorul, dar ţarul Nikolai al II-lea a eliberat şi mai multe popoare-surori din seminţia slavă. Rusia l-a cunoscut pe Aleksandr al III-lea Pacificatorul, dar suveranul Nikolai al II-lea nu s-a limitat doar la a avea grijă de liniştea zilelor sale, ci a făcut un pas major pentru ca toate popoarele Europei şi ale întregii lumi să trăiască în bună înţelegere şi să-şi rezolve disensiunile pe cale paşnică. În acest scop, din iniţiativa sa personală, dezinteresată şi nobilă, a fost convocată Conferinţa de la Haga. Rusia a fost entuziasmată de Aleksandr I şi l-a numit Binecuvântatul, pentru că a eliberat Europa de sub stăpânirea străină a unui om. Suveranul Nikolai al II-lea, în condiţii de multe ori mai dificile, s-a ridicat împotriva unei încercări similare a altui om de a-şi extinde stăpânirea asupra unui popor slav, care îi era străin după sânge şi după credinţă şi, în apărarea lui [a poporului], a dovedit o tărie neştiutoare de compromisuri. Rusia l-a cunoscut pe marele reformator Petru I, dar dacă ar fi să amintim toate reformele lui Nikolai al II-lea, nu vom şti cui să dăm întâietate, mai ales că reformele celui din urmă au fost făcute cu mai multă grijă, au fost mai bine gândite şi au fost aplicate fără brutalitate. Pe Ioan Kalita şi Ioan al III-lea, Rusia i-a cunoscut ca unificatori ai ţării, dar lucrarea lor a fost dusă la bun sfârşit de suveranul Nikolai al II-lea când, în 1915, chiar dacă pentru scurtă vreme, acesta i-a reîntors Rusiei toţi fiii. Suveran al întregii Rusii – a fost primul şi singurul ţar al întregii Rusii. Portretul său lăuntric, spiritual şi moral a fost atât de minunat, încât chiar bolşevicii, dorind să-l urâţească, îi pot reproşa un singur lucru: evlavia.

Ştim, fără putinţă de tăgadă, că întotdeauna îşi începea şi îşi sfârşea ziua cu rugăciune, întotdeauna la toate marile praznice bisericeşti se împărtăşea şi, în plus, uneori se amesteca în mulţimea care se apropia de Marea Taină, aşa cum s-a întâmplat la descoperirea moaştelor Cuviosului Serafim. Era întruchiparea castităţii şi capul unei familii ortodoxe exemplare, şi-a educat copiii pentru a fi gata să slujească poporului rus şi i-a pregătit cu severitate pentru muncile şi nevoinţa care îi aşteptau. Era profund sensibil faţă de nevoile supuşilor săi, voind să le cunoască precis şi îndeaproape activitatea şi slujirea. Tuturor le este cunoscut cazul când a parcurs singur multe verste îmbrăcat în tot echipamentul militar, ca să înţeleagă mai îndeaproape condiţiile slujirii soldăţeşti. Drumul l-a făcut atunci de unul singur şi astfel sunt vădit ruşinaţi defăimătorii care susţineau că ţarul s-ar fi temut pentru viaţa sa. Dacă Petru I a spus: „Iar despre Petru, ştiut să vă fie că viaţa nu-i e scumpă, ci Rusia de-ar trăi” – putem spune că suveranul Nikolai Aleksandrovici a împlinit cu adevărat acest cuvânt. Se zice că era încrezător. Dar marele părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie cel Mare spunea că, cu cât inima e mai curată, cu atât e mai încrezătoare.

Cum i-a răsplătit Rusia suveranului ei cel curat cu inima şi care a iubit-o mai mult decât propria viaţă?

Cu clevetiri. El a fost de o înaltă ţinută morală – au început să se vorbească despre el lucruri imorale. El iubea Rusia – a început să se vorbească despre trădare. Chiar dintre apropiaţii suveranului erau mulţi care repetau această calomnie, transmiţând unul altuia zvonuri şi vorbe defăimătoare. Sub influenţa relei intenţii a unora, a desfrâului altora, zvonurile se întindeau şi iubirea poporului faţă de ţar a început să slăbească. Apoi a început să se vorbească despre pericolul care pândea Rusia şi să fie dezbătute metodele de depăşire a unui pericolul inexistent; se răspândea ideea că, pasămite, în numele salvgardării Rusiei, trebuia îndepărtat suveranul. Răutatea calculată îşi împlini lucrarea: ea despărţi Rusia de ţarul ei. Astfel, la Pskov, în clipa cea înfricoşătoare, el a rămas singur. Fără nici un fel de apropiaţi. Mai existau şi supuşii, dar nu au fost lăsaţi să vină la el. Groaznica părăsire a ţarului… Dar nu el este cel care părăseşte Rusia, ci Rusia îl părăseşte pe el, pe cel care o iubea mai mult decât propria viaţă. Văzând aceasta şi nădăjduind că autoînjosirea sa va linişti şi va împăca patimile dezlănţuite ale poporului, suveranul renunţă la tron. Dar patima niciodată nu se linişteşte când a atins ceea ce şi-a dorit, ci se aprinde şi mai tare. Şi a sosit ceasul jubilării acelora care doriseră prăbuşirea suveranului. Ceilalţi tăceau. A urmat arestarea suveranului şi evenimentele ulterioare au devenit inevitabile. Dacă lăsăm un om într-o cuşcă cu fiare, mai devreme sau mai târziu acestea îl vor sfâşia. Suveranul era ucis şi Rusia tăcea. Nu s-a auzit nici o indignare, nici un protest în timp ce avea loc această îngrozitoare ticăloşie; această tăcere este marele păcat al poporului rus, săvârşit în ziua Sfântului Andrei Criteanul, autorul marelui Canon de pocăinţă care se citeşte în Marele Post…

Sub bolta beciului din Ekaterinburg a fost ucis Cârmuitorul Rusiei, prin meschinărie omenească, a fost lipsit de cununa imperială; dar, prin dreptatea dumnezeiască, nu şi de sfânta mirungere. Toate regicidurile din istoria Rusiei au fost comise de o mică clică de oameni, iar nu de popor. Când a fost ucis Pavel I, poporul nici nu ştia, iar după ce a aflat, mulţi ani la rând şi-a adus prinosul de compătimire şi rugăciuni la mormântul lui. Uciderea lui Aleksandr al II lea a stârnit în Rusia o furtună de indignări, care a însănătoşit starea morală a poporului, fapt care a avut urmări asupra domniei lui Aleksandr al III-lea. Poporul nu a fost pătat de sângele ţarului-eliberator. Pe când acum tot poporul este vinovat în vărsarea sângelui ţarului său. Unii l-au ucis, alţii au încuviinţat uciderea, săvârşind astfel un păcat la fel de mare, iar alţii nu i-au împiedicat cu nimic pe ucigaşi. Cu toţii suntem vinovaţi şi, cu adevărat, trebuie să spunem: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27, 25). Trădare, încălcare a jurământului de credinţă făcut ţarului Mihail Feodorovici şi urmaşilor săi, pasivitate şi împietrire, nesimţire – iată din ce a împletit poporul rus cununa cu care şi-a încununat ţarul.

Astăzi este zi de întristare şi de pocăinţă. De ce – vom întreba – Domnul l-a izbăvit pe ţar în ziua Mucenicului Andrei, dar nu l-a izbăvit în ziua celuilalt Andrei, învăţătorul pocăinţei? Cu adâncă întristare vom răspunde: Da, Domnul l-ar fi putut izbăvi şi în această zi, dar poporul rus nu a meritat-o.

Acum suveranul şi-a primit cununa mucenicească, dar aceasta nu ne este o scuză, nu este spre micşorarea vinovăţiei noastre, după cum nu sunt îndreptăţiţi, ci încă mai tare sunt învinuiţi prin învierea lui Hristos, Iuda, Pilat şi Caiafa şi cei care i-au cerut lui Pilat uciderea lui Hristos.

Este un mare păcat să ridici mâna asupra Unsului lui Dumnezeu. Când regele David a primit înştiinţarea despre uciderea lui Saul, el a poruncit să fie omorât vestitorul, cu toate că nu luase parte la uciderea lui, ci doar s-a grăbit să aducă această veste şi să-şi atribuie sieşi uciderea regelui. Nici cea mai mică părtăşie cu acest păcat nu rămâne nepedepsită. Cu durere rostim: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”.

Dar să ţinem minte că această nelegiuire a întregului popor a fost săvârşită în ziua Sfântului Andrei Criteanul, care ne cheamă la adâncă pocăinţă. Să ţinem minte că nu există nici un păcat care să nu poată fi spălat prin pocăinţă. Dar pocăinţa noastră trebuie să fie deplină, fără nici o dezvinovăţire, fără rezerve, osândindu-ne pe noi şi toată nelegiuirea noastră, de la începutul ei.

După salvarea familiei imperiale la Borki, a fost desenată o icoană reprezentându-i pe sfinţii ai căror nume erau purtate de membrii familiei imperiale. Poate că va veni vremea când nu numai ocrotitorii lor cereşti, ci înşişi mucenicii imperiali vor fi reprezentaţi în icoane, în amintirea evenimentului pomenit. Dar acum ne vom ruga pentru împăcarea sufletelor lor şi să-i cerem Domnului adâncă pocăinţă cu lacrimi şi iertare pentru noi şi pentru întregul popor rus.

Sf. Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *