Selectați pagina

Cuvânt pentru pocăință de la Sfântul Ioan Scărarul

Cuvânt pentru pocăință de la Sfântul Ioan Scărarul

Sfântul Ioan Scărarul: Cuvântul al cincilea pentru pocăinţa cea cu dinadinsul şi luminată, întru care şi vieţi ale sfinţilor osândiţi şi pentru temniţă

pocaintaPocăinţa este chemare înapoi a Botezului. Pocăinţa este tocmeală cu Dumnezeu de a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenită deznădăjduire de vreo mângâiere trupească. Pocăinţa este gând de sineşi osândit, şi fără de grijă de sineşi grijitor. Pocăinţa este fiică a nădejdii şi lepădare de deznădăjduire. Cel ce se pocăieşte este osândit cu totul neruşinat. Pocăinţa este împăcare cu Domnul, prin lucrarea bunătăţilor celor împotrivnice greşalelor. Pocăinţa este curăţire a [con]ştiinţei. Pocăinţa este răbdare de bunăvoie a tuturor celor necăjicioase. Cel ce se pocăieşte este ziditor al muncilor sale. Pocăinţa este vârtoasă necăjire a pântecelui şi rănire a sufletului întru simţire tare. Alergaţi, apropiaţi-vă, veniţi şi veţi auzi, şi [vă] voi povesti vouă, toţi cei ce aţi mâniat pe Dumnezeu. Adunaţi-vă şi vedeţi câte spre zidire au arătat sufletului meu. Mai înainte să rânduim şi mai înainte să cinstim o povestire pentru nişte lucrători cinstiţi necinstiţi. Să auzim şi să păzim şi să facem câţi oarecare cădere nenădăjduită am pătimit. Sculaţi-vă şi şedeţi cei ce prin căderi jos zăceţi. Luaţi aminte, fraţii mei, la cuvântul meu acesta: Plecaţi-vă urechea voastră, cei ce voiţi să împăcaţi pe Dumnezeu iarăşi cu sine-vă prin întoarcere adevărată.

Auzind eu neputinciosul cum că este oarecare mare şi străină aşezare şi smerenie acelor ce petrecea în Mănăstirea cea deosebi, care se zicea temniţă, cea supusă celui mai înainte pomenit luminătorului aceluia al luminătorilor. Acolo încă fiind eu, am rugat pe dreptul acela, ca să-mi dea voie a mă duce eu acolo. Şi deci s-a plecat marele rugăciunii mele, nevrând niciodată nicidecum a scârbi vreun suflet. Deci ducându-mă eu la Mănăstirea celor ce se pocăiau şi la locul celor ce cu adevărat plângeau, am văzut cu adevărat, de nu este cu îndrăzneală a zice, cele ce fieştecum s-ar fi întâmplat, ochi de om lenevos nu le-a văzut, şi ureche de trândav nu le primeşte, şi, la inima leneşului, lucruri şi graiuri, care puteau pe Dumnezeu să-L silească, meşteşuguri şi chipuri, care degrab au plecat spre milostivire pe iubirea Lui de oameni. Pe unii din vinovaţii aceia nevinovaţi toată noaptea până dimineaţa stând afară de acoperământ, picioarele nemişcate avându-le, şi de somn clătinându-se jalnic pentru sila firii aceştia, şi nici o odihnă loruşi dându-şi, ci pe sineşi bătându-se şi cu necinstiri şi cu ocărâri deşteptându-se. Pe alţii la Cer căutând şi pe ajutorul cel de acolo cu tânguiri şi cu strigări chemându-l. Pe alţii întru rugăciune înainte stând, şi înapoi mâinile lor ca ale unor osândiţi legate avându-le, şi în pământ faţa lor cea întunecată plăcând-o şi nevrednici pe sineşi de căutarea la Cer osândindu-se, nici a zice ceva sau a grăi, sau a se ruga către Dumnezeu, din necinstirea şi ocărârea gândurilor şi a [con]ştiinţei lor neavând, nicicum, sau de unde aflând a-şi face rugăciunea. Numai pe singur sufletul fără de cuvântare şi pe minte fără de glas înaintea lui Dumnezeu punând-o, plini de întunecare şi de subţire deznădăjduire. Pe alţii şezând pe pământ în sac şi în cenuşă şi faţa cu genunchile acoperindu-şi, şi fruntea de pământ bătându-şi. Pe alţii pieptul totdeauna bătându-şi şi pe al loruşi suflet şi viaţa înapoi chemându-şi.

Şi unii adică dintre aceia pământul cu lacrimile îl udau, iar alţii lacrimi neavând, pe sineşi se zdrobeau. Unii adică ca pentru nişte morţi pentru sufletele lor se tânguiau, pe strâmtorarea inimii neputând a o suferi. Iar alţii cu inima răcneau, şi cu gura pe sunetul tânguirii îl opreau, iar uneori nemaiputând a-l ţine, de năprasnă strigau. Am văzut eu acolo pe oarecare ca [şi] cum ieşind dintru sineşi cu obiceiul şi cu gândirea uimiţi oarecare de multa mâhniciune cu totul fiind întunecaţi. Şi ca nişte nesimţitori către toate cele din viaţă aflându-se, cu mintea de aici întru adâncul smereniei cufundându-se, şi cu focul mâhniciunii pe lacrimile ochilor prăjindu-le. Pe alţii şezând îngrijaţi la pământ plecaţi fiind, şi cu capetele lor necontenit clătind, şi ca nişte lei din inimile şi din cele dinlăuntru ale lor rănind şi suspinând. Unii adică dintre aceia iertare cu totul desăvârşit cu bună nădejde cereau şi se rugau. Iar alţii nevrednici pe sineşi de iertare din smerenia cea negrăită se judecau şi se osândeau şi cum că nu pot a da răspuns lui Dumnezeu tare strigau. Iar unii strigau pe Dumnezeu ca aici să se muncească, şi acolo să se miluiască. Alţii, zdrobiţi fiind de greutatea [con]ştinţei, curat ziceau, nici să se muncească, nici împărăţiei să se învrednicească, „şi destul, ziceau, ne este nouă”.

Am văzut acolo suflete smernite şi zdrobite, şi cu totul împilate de greutatea sarcinii fiind, şi care puteai şi pe însăşi simţirea pietrelor să o umilească, de glasurile şi de graiurile care se strigau de la dânşii către Dumnezeu. Că ziceau aşa jos în pământ plecaţi fiind: „Ştim, cu adevărat ştim, că vrednici de aici suntem de toată munca şi pedeapsa, şi cu dreptate. Că nici putem de aici către răspunsul mulţimii datoriei noastre, nici de am chema şi pe toată lumea împreună să plângă pentru noi. Însă de aceea nu mai poftim şi dorim, de aceea Te înduplecăm de aici: „Ca nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pedepseşti pe noi” (Psalmi 6, 1), ci cu cruţare, şi destul ne va fi nouă, ca de multă îngrozirea Ta şi de muncile cele fără de nume şi ascunse să ne slobozim. Că desăvârşit a cere iertare nu îndrăznim. Căci cum, cei ce pe a noastră făgăduinţă nu am păzit-o fără de prihană, ci pe aceasta după cea mai dintâi iubire de oameni şi iertare am întinat-o?

Putea cineva acolo cu adevărat, o prieteni, putea cineva să vadă acolo chiar graiurile lui David cu lucrul împlinindu-se. Putea, zic să vadă oameni ticăloşindu-se şi împilându-se până în sfârşitul vieţii lor (Psalmi 36, 6). Toată ziua mâhniţi umblând, împuţindu-se şi putrezind ranele trupului lor şi negrijiţi fiind, uitându-se a-şi mânca pâinea lor, şi băutura apei cu plângere amestecând-o, şi cenuşă şi spuză în loc de pâine mâncând, lipite avându-şi oasele lor de carnea lor şi ei ca nişte iarbă uscaţi fiind. Nimic alt[ceva] nu puteai să auzi la dânşii, fără numai graiurile acestea: Vai, vai! Amar, amar! Cu dreptate, cu dreptate! Cruţă-ne, cruţă-ne, Stăpâne! Unii adică ziceau: Miluieşte-ne, miluieşte-ne! Iar alţii iarăşi încă mai jalnic: Iartă-ne Stăpâne, iartă-ne, de se poate. Putea vedea cineva la aceia limbi arse, şi ca ale câinilor din gură afară scoase. Unii adică în arşiţă se munceau pe sineşi. Iar alţii în răceală şi întru îngheţare pe sineşi se chinuiau. Unii adică puţin din apă gustând, încetau, cât numai să nu moară de sete. Iar alţii din pâine puţin împărtăşindu-se, pe aceasta cu mâna departe o aruncau, nevrednici pe sine zicându-se de cuvântătoarea mâncare, ca cei ce pe faptele cele necuvântătoare le-au lucrat.

Unde era la aceia arătare de râs? Unde vreo cuvântare deşartă? Unde mânie? Unde urgie? Ei nici de este vreo iuţime la oameni nu mai ştiau, fiindcă plânsul, până în sfârşit pe mânia a prăpădit-o. Unde împotriva grăire? Unde praznic? Unde îndrăzneală? Unde grijire a trupului? Unde urmă de slavă deşartă? Unde de aici nădejde de vreo desfătare? Unde cugetare de vin? Unde gustare de poame? Unde mângâiere de oală? Unde îndulcire a gâtlejului? Că nădejdea tuturor acestora de aici în veacul acesta de acum la aceia se stinsese. Unde era la aceia grijă de vreun lucru pământesc? Unde să judece pe cineva din oameni? Nicăieri.

Acestea erau la dânşii cele ce necontenit se ziceau şi se strigau către Domnul. Unii adică pieptul tare bătându-şi, ca [şi] cum în Poarta Cerului ar fi stătut, ziceau către Dumnezeu: Deschide nouă, o Judecătorule, deschide nouă, căci cu păcatele noastre ne-am închis nouă înşine uşa Cerului, deschide nouă. Iar alţii ziceau: Arată-Ţi faţa Ta numai şi ne vom mântui (Psalmi 79, 4). Altul iarăşi: Arată-Te smeriţilor celor ce şad întru întuneric şi în umbra morţii (Luca 1, 79). Altul: Degrab să ne întâmpine pe noi îndurările Tale, Doamne, că am pierit, că ne-am deznădăjduit, că ne-am stins foarte (Psalmi 78, 8). Unii adică ziceau: Doar cumva de se va arăta Domnul de aici peste noi (Psalmi 66, 2). Iar alţii: oare trecut-a sufletul nostru datoria cea nesuferită (Psalmi 123, 4-5). Alţii: Oare se va milostivi Domnul de aici spre noi? (Psalmi 134, 14?). Oare auzi-vom pe Dânsul zicându-e nouă, celor ce suntem întru legături nedezlegate: Ieşiţi! Şi celor ce suntem în iadul pocăinţei: Fiţi iertaţi! (Isaia 49, 9). Oare intrat-a strigarea noastră în urechile Domnului? (Psalmi 101, 1). Şi toţi şedeau, de-a pururi înaintea ochilor lor pe moarte văzând-o şi zicând: Oare ce va fi ceea ce ni se va întâmpla? Oare care va fi hotărârea? Oare care va fi sfârşitul nostru? Oare este vreo chemare înapoi? Oare a putut rugăciunea noastră să intre înaintea Domnului? Ori s-a întors după dreptate smerită şi ruşinată? Dar oare dacă a intrat, cât L-a îmblânzit? Cât a isprăvit? Cât a folosit? Cât a luptat? Fiindcă din necurate guri şi trupuri s-a trimis, şi nu multă tărie a avut. Oare desăvârşit au împăcat pe Judecătorul? Oare din parte? Oare de jumătatea rănilor? Că mari sunt acestea cu adevărat şi de multe sudori şi osteneli au trebuinţă. Oare apropiatu-s-au de noi păzitorii noştri? Sau încă departe de la noi sunt? Că dacă aceia nu se vor apropia de noi, toată osteneala noastră nefolositare va fi şi deşartă. Că nu are putere de îndrăzneală rugăciunea noastră, nici aripă de curăţenie să intre către Domnul. Dacă nu cumva îngerii noştri apropiindu-se de noi, pe aceasta luând-o, către Domnul o vor duce.

Iar alţii de multe ori şi între sineşi unii către alţii nu se dumireau, şi zicea: Oare fraţilor săvârşim ceva? Oare dobândim cererea? Oare ne primește iarăşi? Oare ne deschide? Iar alţii către aceştia răspundeau: Cine ştie, precum au zis fraţii noştri? Doar cumva se va căi Domnul şi măcar de munca cea multă ne va izbăvi pe noi, însă noi să facem lucrul cel după puterea noastră, şi de ne va deschide, bine şi prea bine. Fiindcă bine este cuvântat Domnul Dumnezeu nostru cel ce ne-a încuiat nouă după dreptatea. Însă să îngăduim bătând, până la sfârşitul vieţii noastre. Poate pentru multă obrăznicia noastră ne va deschide nouă. Pentru aceea şi deşteptându-se pe sineşi, ziceau: Să alergăm, fraţilor, să alergăm, că de alergare este trebuinţă, şi de alergare iute si grabnică. Fiindcă am rămas de însoţirea noastră cea bună. Să alergăm necruţând trupul nostru aceasta întinatul şi răul. Ci să-l ucidem pe dânsul, precum el ne-a ucis pe noi. Precum şi făceau fericiţii aceia nevinovaţi.

La unii dintre aceia se vedeau genunchii uscaţi de mulţumea metaniilor; ochii topiţi şi înăuntru oareunde afundaţi întru adânc. De gene lipsiţi; feţele obrazului avându-le rănite, şi arse de fierbinţeala lacrimilor celor multe; feţele cu totul veştejite şi galbene, [cu] nimic deosebindu-se de asemănarea celor morţi. Piepturile durându-i de lovituri, scuipăturile de sângiuri, din loviturile cu pumnii în piept afară ieşind. Unde era acolo aşezare de aşternut, unde curăţire de îmbrăcăminte sau întărire? Că toate erau nişte trenţe rupte şi întinate şi de păduchi acoperite. Ce către aceea reaua pătimire a celor îndrăciţi? Ce a celor ce jelesc pe cei morţi? Ce a celor ce petrec în surghiunii? Ce a celor osândiţi pentru ucideri? Nimic cu adevărat este munca acelora şi pedeapsa cea fără de voie, către cea de voie a acestora. Şi să nu socotiţi basme pe cele zise, mă rog, fraţilor.

Rugau de multe ori aceştia pe judecătorul cel mare acela, pe Păstorul zic, pe Îngerul cel între oameni, şi îl îndemnau, ca fiare şi cătuşi în mâini şi în grumaji să le pună, şi picioarele în grosul celor ce pătimesc să le ţintuiască, şi să nu se dezlege mai înainte de acolo, până [ce] de aici mormântul îi va diadohisi (?) încă nici mormântul. Nu cu adevărat, nu voi ascunde nici pe această a fericiţilor acelora cu adevărat jalnică smerenie şi zdrobită către Dumnezeu dragoste şi pocăinţă.

Deci vrând către Domnul să se ducă şi înaintea Divanului celui nemitarnic să stea, bunii aceia ai laturei pocăinţei cetăţeni, când cineva dintre dânşii întru cea mai de pe urmă răsuflare se vedea pe sineşi, de aceasta prin egumenul lor se rugau cu jurământuri marelui, ca să nu-l învrednicească pe dânsul îngropării omeneşti, ci celei dobitoceşti, sau în curgerea râului să-l arunce, sau în câmp fiarelor să-l dea. Care lucru de multe ori şi l-a făcut ascultându-i, făclia dreptei socoteli, poruncind de toată cântarea de Psalmi şi cinstea lipsiţi afară să se scoată.

Dar însă o şi ce fel de vedere înfricoşată era şi jalnică în ceasul cel mai de pe urmă al acelora! Căci când cei împreună osândiţi când cunoşteau mai înainte pe cel ce vrea să se săvârşească, încă mintea sănătoasă fiindu-i, îl înconjurau, însetând şi plângând, şi dorindu-l, cu obicei prea jalnic şi cu cuvânt prea mâhnicios, capetele lor clătindu-şi, întrebau pe cele ce se săvârşea, şi arzându-se cu milostivirea cea către dânsul ziceau: Ce este frate şi împreună osânditule? Cum? Ce zici? Ce nădăjduieşti? Ce socoteşti? Dobândit-ai din osteneala ta pe lucrul cel ce se căuta de tine, ori încă n-ai putut? Deschis-ai, ori încă vinovat eşti? Ajuns-ai, ori încă n-ai înemerit? Luat-ai vreo oarecare deplin adeverire, ori nearătată pe nădejde o ai? Apucat-ai slobozenia, ori încă te clăteşti şi de îndoieşti cu gândul? Simţi-ai oarecare luminare întru inima ta? Sau încă întunecată şi necinstită şi defăimată este? Făcutu-s-a vreun oarecare glas întru tine zicându-ţi înăuntru: „Iată sănătos te-ai făcut!” sau „Lasă-ţi-se ţie păcatele tale!” (Ioan 5, 14, Matei 9, 2) sau „Credinţa ta te-a mântuit pe tine” (Marcu 5, 34), sau poate iarăşi pe Acela Îl auzi zicându-ţi: „Întoarcă-se păcătoşii la iad” (Psalmi 9, 17). Şi „legându-i mâinile şi picioarele” (Matei 22, 13). Şi „rădice-se cel necredincios, ca să nu vadă slava Domnului”. În scurt, ce zici frate? Spune-ne nouă, rugămu-te, ca şi noi să cunoaştem întru care vom să fim? Că vremea ta de acum s-a încins şi alta nu vei mai afla în veac (Isaia 25, 20 ?).

Către acestea, unii adică din cei ce adormeau, răspundeau: „Binecuvântat să fie Domnul, Care n-a depărtat rugăciunea mea şi mila Sa de la mine” (Psalmi 65, 19). Iar alţii iarăşi: „Binecuvântat să fie Domnul, care nu ne-a dat pe noi spre vânare dinţilor lor” (Psalmi 123, 6). Iar alţii cuvântul acela cu durere îl ziceau: „Oare trece-va sufletul nostru, apa duhurilor celor din aer cea fără de stare? Încă neîndrăznind, ci socotind ce li se va întâmpla întru darea de seamă aceea. Iar alţii, decât acestea alt cuvânt mai cu durere răspundeau şi ziceau: Vai sufletului, celui ce nu şi-a păzit făgăduinţa sa fără de prihană, că în ceasul acesta şi numai va cunoaşte ce i s-a gătit lui.

Iar eu văzând acestea la aceia, şi auzindu-le, puţin a lipsit de nu vrem să mai deznădăjduiesc pe sine-mi. Văzându-mi nedeosebirea mea şi alăturând-o pe aceasta cu reaua pătimire a acelora. Dar în ce fel era şi însăşi starea locului şi locuinţa. Toată întunecată, toată puturoasă; toată întinată şi necurăţită. Ca temniţă şi osândire cu dreptate era să se numească, [în]cât şi însăşi privirea locului putea să fie dascăl al toatei pocăinţe şi al plânsului. Dar cele ce altora sunt grele şi neprimite, celor ce din fapta bună şi din bogăţia cea duhovnicească au căzut sunt dulci şi bine primite. Că sufletul cel lipsit de îndrăzneala cea mai dinainte, şi care din nădejdea nepătimirii a căzut, şi pe pecetea curăţeniei o a stricat şi de bogăţia darurilor s-a jefuit, şi de dumnezieasca mângâiere s-a înstrăinat, şi de tocmeala şi făgăduinţa cea către Domnul s-a lepădat, şi dinspre focul cel bun al lacrimilor celor sufleteşti s-a stins, şi de pomenirea acestora bătându-se şi cu durere împungându-se. Nu numai pe ostenelile cele mai înainte zise cu toată sârguinţa le va primi, ci şi pe sineşi a se ucide cu blagocestie prin pustnicie şi nevoinţă se va ispiti. Dacă cumva mai este vreo rămăşiţă de scânteie a dragostei şi a fricii Domnului întru dânsul. În ce gol erau cu adevărat fericiţii aceştia.

Că pe acestea în minte avându-le, şi înălţimea dintru care căzuse în minte luând-o, zicea: Adusu-ne-am aminte de zilele cele de demult, de focul acela al sârguinţei noastre” (Psalmi 142, 5). Alţii către Dumnezeu strigau: „Unde sunt milele Tale cele de demult, Doamne? Pe care le-ai arătat sufletului nostru întru adevărul Tău? Adu-Ţi aminte de ocărârea şi de ostenelile robilor Tăi. (Psalmi 88, 49). Altul: cine m-ar fi pus pe mine întru lunile zilelor celor mai dinainte, întru care mă păzea pe mine Dumnezeu, când strălucea făclia luminii Lui peste capul inimii mele? (Iov 29, 2-3). Şi cum îşi pomeneau isprăvile lor cele mai dinainte, şi pe acestea ca nişte prunci ce plâng, se tânguiau şi ziceau: „Unde lacrima cea dulce în locul celei amare? Unde nădejdea curăţiei celei cu totul desăvârşit şi a curăţirii? Unde aşteptarea fericitei nepătimiri? Unde credinţa cea către Păstorul? Unde lucrarea rugăciunii lui întru noi? Au pierit toate acestea şi ca [şi] cum nu s-ar fi mai arătat, aşa au lipsit. Şi ca [şi] cum n-ar fi fost, aşa s-au prăpădit şi s-au dus”. Acestea zicându-le şi plângând, unii adică, se rugau să se îndrăcească. Iar alţii, în boală de lepră să cadă care să se leproşeze, rugau pe Domnul. Unii adică vederile să-şi piardă, şi jalnică privire înainte să fie puşi. Iar alţii slăbănogi să se facă, şi numai de relele cele de acolo să nu se ispitească.

Iar eu, o prieteni, m-am uitat pe sine-mi întru plânsul acela zdrobindu-mă, şi cu totul m-am răpit cu mintea, neputând să mă ţin pe sine-mi, ci a întoarce cuvântul ni se cuvine. Deci rămânând eu în temniţă 30 de zile, m-am întors cu nerăbdare la viaţa de obşte cea mare, către marele acela. Iar el văzându-mă pe mine, ca pe un cu totul schimbat şi din minte ieşit, a cunoscut prea înţeleptul chipul schimbării şi mi-a zis: Ce este, părinte Ioane? Ai văzut pătimirile celor ce se ostenesc? Iar eu am zis: Şi le-am văzut, părinte, şi m-am minunat, şi am fericit eu pe cei ce au căzut şi plâng mai mult decât pe cei ce n-au căzut şi nu se plâng pe sine-şi. Că prin cădere s-au sculat sculare fără de primejdie. Iar el mi-a zis: Cu adevărat aşa este. Şi mi-a povestit nemincioasa lui limbă: Că mai înainte, zice, de zece ani aveam aici pe un frate foarte sârguitor şi lucrător, şi pe unul ca acesta, încât, când îl vedeam eu pe dânsul, aşa arzând cu Duhul, tremuram pentru dânsul şi foarte mă temeam de zavistia diavolului, ca nu cumva pentru alergarea cea multă să-şi poticnească de piatră piciorul său, care lucru celor ce iute aleargă se obişnuieşte să se întâmple, precum s-a şi făcut. Apoi a venit la mine, seara târziu, a arătat rana goală, a căutat plasture, a cerut fier ars, s-a tulburat foarte. Apoi fiindcă era vrednic de milostivire, dacă a văzut pe doctor că nu voieşte să-i uneltească lui prea aspră tăierea, aruncându-se pe sineşi la pământ, s-a apucat de picioarele mele, le-a spălat din destul pe dânsele cu lacrimile, a cerut osândire în temniţa pe care ai văzut-o: „Cu neputinţă este, striga, ca să nu mă duc eu acolo”. Apoi s-a silit ca să schimbe pe milostivirea doctorului întru asprime, care lucru este rar întru cei bolnavi şi prea slăvit. S-a dus numaidecât la cei ce se pocăiesc, s-a făcut părtaş şi împreună primitor de durere. Deci rănindu-şi inima ca de o sabie de întristarea cea pentru dragostea lui Dumnezeu, în ziua a opta s-a dus către Domnul, cerând ca să nu se învrednicească de îngropare. Iar eu şi aici l-am adus pe dânsul şi împreună cu Părinţii ca pe un vrednic l-am îngropat. Pentru aceea şi după ziua a şaptea cea a robiei, întru a opta se dezleagă slobod. Şi se află oarecine care ştie luminat, cum că nu s-a sculat el mai înainte de la proastele şi întinatele mele picioare, până nu a îmblânzit pe Dumnezeu. Şi nu este minunat, că pe credinţa curvei aceleia întru inima sa luând-o, cu o încredinţarea ca aceea că el pe smeritele mele picioare le-a udat. Şi toate sunt cu putinţă celui ce crede, Domnul a zis (Matei 9, 23).

Am văzut suflete necurate, care către îndrăgirile trupurilor cu nebunie se îndrăceau. Şi deci pricină de puţină pocăinţă luând, din cercarea dragostei acesteia, pe aceeaşi dragoste către Domnul au întors-o. Şi mai presus de toată frica au sărit şi fără de saţiu întru dragostea lui Dumnezeu s-au altoit. Pentru aceasta şi Domnul curvei aceleia înţelepte nu-i zice că s-a temut, ci cum că a iubit mult (Luca 7, 47), şi a putut cu înlesnire cu dragoste pe dragoste să o împingă afară. Şi nu cunosc eu, o, minunaţilor, cum că nevoinţele acestea pe care le-au eu, unora adică sunt necrezute, iar altora cu anevoie crezute, iar altora nenădăjduite, iar altora se arată cum că şi deznădăjduire le nasc. Iar bărbatul cel viteaz dintru acestea a primit bold, şi săgeată de foc, şi râvnă întru inima sa purtând s-a dus. Iar cel ce este mai jos decât acesta, şi şi-a cunoscut neputinţa sa, şi smerită cugetare cu înlesnire câştigând prin prihănirea sa, în urma celui dintâi a alergat, însă nu ştiu deşi l-a ajuns. Că bărbatul lenevos să nu se atingă de cele zise, ca nu cumva şi pe acel lucru pe care îl lucrează, deznădăjduindu-se, să-l risipească. Şi se va împlini şi la dânsul cuvinţelul cel zis: „Iar de la cel ce nu are osârdie, şi aceea ce i se pare că o are, se va lua de la dânsul” (Matei 25, 29).

Nu este cu putinţă ca noi cei ce în groapa fărădelegilor am căzut, şi întru adâncul smereniei celor ce se pocăiesc nu ne-am cufundat, de acolo să ieşim. Alta este mâhnicioasa smerenie a celor ce se pocăiesc, şi alta mustrarea [con]ştiinţei a celor ce încă păcătuiesc. Şi alta fericita şi bogata smerenie ceea ce se face prin lucrarea lui Dumnezeu întru cei desăvârşiţi. Să nu ne sârguim cu cuvintele a afla pe a treia, că în zadar vom alerga. Iar semnul celei de a doua este răbdarea necinstirii celei cu totul desăvârşit. Prinderea în minte cea mai de înainte tiraniseşte, şi pe cel ce plânge de multe ori, şi nu este minune. Cuvântul cel pentru judecăţi şi pentru greşale este întunecos, şi fiecărui suflet neînţeles. Care adică sunt căderile cele ce prin lenevire, şi care pentru depărtarea lui Dumnezeu se întâmplă nouă. Însă aceia mi-a povestit mie oarecine, cum că greşelile cele ce după iconomia ni se întâmplă nouă, au grabnică întoarcerea cea dintru dânsele. Că nu lasă Cel ce ne-a dat pe noi ca la multă vreme să fin stăpâniţi de dracul mâhniciunii. Noi cei ce am căzut mai înainte de toate să ne luptăm împotriva lui. Că el în vremea rugăciunii noastre, stând aproape de noi, şi de îndrăzneala noastră cea mai dintâi aducându-ne aminte, voieşte ca să ne înceteze pe noi de la rugăciune.

Să nu te minunezi dacă în fiecare zi cazi. Nici să te depărtezi de nevoinţă. Ci stai bărbăteşte. Şi negreşit se va cuceri nici de răbdarea ta îngerul cel ce te păzeşte pe tine. Rana până este proaspătă şi caldă are fire să fie lesne de vindecat. Că cele vechi şi negrijite, şi părăsite, sunt cu anevoie de vindecat şi au trebuinţă de multă osteneală, şi de fier, şi de brici, şi de focul cel de aici spre tămăduire. Multe cu vremea se alungă nevindecate, iar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Mai înainte adică de cădere, iubitor de oameni, iar după cădere aspru pe Dumnezeu Îl numesc dracii. Nu te pleca celui ce îţi zice ţie după cădere pentru greşelile cele mici, de n-ai fi făcut aceea. Că aceasta nu este nimic. Că de multe ori mici daruri multă mânie a judecătorului au îmblânzit. Cel ce întru adevăr se pocăieşte îşi ia semna de sine-şi, pe toată ziua întru care nu plânge, o socoteşte cum că a pierdut-o întru dânsa. Nimeni din cei ce plâng să nu aştepte deplin încredinţarea şi vestirea în vremea ieşirii sale. Că lucrul cel nearătat nu este adevărat. „Slăbeşte-mă prin deplin adeverirea ca să mă răsuflu mai înainte de a mă duce de aici neadeverit” (Psalmi 38, 18).

Unde este Duhul Domnului, acolo legătura s-a dezlegat (2 Corinteni 3, 17). Unde este smerenie neasemănată, acolo legătura s-a dezlegat. Că cei ce sunt fără de aceste două, să nu se amăgească, că legaţi sunt. Singuri numai cei din lume sunt străini de adeveririle acestea, şi mai ales de cea mai dintâi. Însă prin milostenie oarecare aleargă în vremea ieşirii cunoscându-şi câştigul lor. Cel ce se plânge pe sineşi, nu va cunoaşte plânsul, sau căderea altuia, sau prihănirea. Câinele de fiară muşcându-se, mai mult s-a mâniat asupra ei, pentru durerea rănii către dânsa cu neiertare tulburându-se. Să luăm aminte, ca nu cumva nu din curăţenie, ci căci s-a supărat ca [şi] cum, de a ne mustra [con]ştiinţa a încetat. Semnul dezlegării celei dintru cădere este a se socoti pe sineşi totdeauna dator. Nici un lucru [nu] este întocmai, sau mai mare decât îndurările lui Dumnezeu. Pentru aceea, cel ce se deznădăjduieşte, pe sineşi s-a junghiat. Semnul pocăinţei celei cu de-amănuntul şi adevărate este, a ne socoti pe [noi] înşine vrednici de toate necazurile cele văzute şi nevăzute care ni se întâmplă nouă, şi de cele mai multe decât acestea.

Moise după ce a văzut pe Dumnezeu în Rug, iarăşi în Egipt, adică întru întunecare, către facerea de cărămizi, poate a lui Faraon celui gândit s-a întors. Însă iarăşi s-a suit în Rug şi nu numai în Rug, ci şi în Munte. Cel ce a cunoscut privirea, niciodată pe sineşi nu se va deznădăjdui. S-a sărăcit marele Iov, dar iarăşi îndoit s-a îmbogăţit. Întru cei trândavi, cumplite sunt căderile cele după chemare, care pe nădejdea nepătimirii o pălmuiesc, şi îi pleacă să socotească întru fericit lucru, măcar pe scularea din groapă. Vezi, vezi, că negreşit nu prin calea prin care ne-am rătăcit, ne întoarcem, ci prin alta, scurtă. Am văzut pe doi de un nărav, şi de o vreme călătorind către Domnul. Şi unul adică dintre aceştia era bătrân şi covârşitor întru osteneli. Iar celălalt ucenic, şi a alergat mai degrab decât bătrânul, şi a venit mai întâi la mormântul smereniei.

Să luăm aminte toţi, iar mai mult cei ce au căzut, ca să nu cugete întru inima lor boala lui Origen a celui fără de Dumnezeu. Că pe iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pângărita învăţătură a lui înainte punându-o, lesne primită întru cei iubitori de dulceţi se face. Întru cugetarea mea, iar mai ales întru pocăinţa mea se va aprinde focul rugăciunii celei ce arde pe materie. Hotar şi chip şi pildă şi Icoană către pocăinţă să-ţi fie ţie sfinţii osândiţi cei mai înainte pomeniţi, şi nu vei avea trebuinţă de carne nicidecum întru toată viaţa ta, până când îţi va lumina ţie Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu întru învierea pocăinţei celei cu de-amănuntul şi curate. Amin.

Pe treapta a cincea te-ai suit cel ce te-ai pocăit, îndrăzneşte că pe cele cinci simţiri le-ai curăţit printr-însa. Şi de pedeapsa şi munca cea fără de voie prin însăşi cea de voie aleasă ai scăpat.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *