Selectați pagina

Cuvânt în Miercurea cea Mare

Cuvânt în Miercurea cea Mare

I. Inima curatita prin dragoste si pocainta

Astazi am ascultat pericopa evanghelica despre cele petrecute în Miercurea Mare. Doar vorbind despre cumplita faradelege ce nu are asemanare în toata istoria lumii si simt ca ma cuprinde tulburarea. Ce ar mai fi de adaugat? Nimic. Vreau doar sa va aduc luarea-aminte asupra celor auzite, fiindca pe acest subiect se poate vorbi la nesfârsit, patrunzând în fiecare cuvânt al Evangheliei, iar a va învata sa faceti, asta e datoria mea, deoarece cuvintele evanghelice sunt sfinte, mari; cuvinte mai adânci si mai mari ca ele nu se gasesc în cartile omenesti.

Asadar, înaintea ochilor nostri duhovnicesti s-au înfatisat niste suflete omenesti cu totul deosebite între ele: unele negre, cumplite, altele gingase, pline de dragoste.

Iata, sub acoperamântul noptii merg, ca niste lilieci, carturarii si fariseii cei rai,“facând sfat asupra Domnului si asupra Hristosului Lui”, ca sa se împlineasca cele spuse prin prorocul David cu o mie de ani înainte: Statut-au de fata împaratii pamântului, si capeteniile s-au adunat împreuna asupra Domnului si asupra Unsului Lui (Ps. 2, 1). Merg în taina, fiindca se tem de popor si de Cel pe Care vor sa Îl omoare si se sfatuiesc cum sa-L ucida; schimba soapte cu limbile lor rele, ticaloase, ca sa se împlineasca prorocia: Asupra mea sopteau toti vrajmasii Mei, asupra Mea gândeau rele Mie. Cuvânt faradelege au pus asupra Mea (Ps. 40, 7-8).

Dar iata ca s-au adunat arhiereii, si carturarii, si mai-marii poporului în curtea arhiereului numit Caiafa, facându-si în sfatul lor planul de a-L prinde pe Iisus prin viclenie si a-L ucide; însa au spus: Nu în ziua praznicului, ca sa nu se faca tulburare în popor (Mt. 26, 5) – caci în adâncul inimilor lor negre simteau ce faradelege pusesera la cale, simteau ca Cel pe Care voiau sa îl omoare era cinstit si iubit de catre popor ca Mare Facator de Minuni si ca multi îl socoteau drept Mesia.

Pentru ce vreti sa-L omorâti, nenorocitilor? Pentru ca a învatat lumea ce este bunatatea si dreptatea? Pentru ca a luminat întunericul lumii cu lumina Duhului Sau Celui dumnezeiesc, cu dumnezeiasca lumina a propovaduirii Sale? Pentru ca a facut asemenea multime de minuni? Pentru ca a vindecat bolnavi, pentru ca a înviat morti? Pentru ca a poruncit marii si vânturilor sa se potoleasca si acelea s-au supus Lui? Da, tocmai pentru aceasta, fiindca, dupa cum spune evanghelistul Ioan Teologul, arhiereii si fariseii au adunat sinedriul si ziceau: “Ce facem, pentru ca Omul Acesta face multe minuni? Daca-L lasam asa, toti vor crede în El, si vor veni romanii si ne vor lua si tara si neamul” (In. 11, 47-48).

Asadar, se temeau ca din pricina multimii minunilor toti aveau sa creada în El. Asa si trebuia sa fie, ca toti sa creada în El din pricina minunilor negraite, a cuvintelor cum nu mai auzise nicicând lumea, si ar fi fost dupa dreptate! S-ar fi cuvenit sa se bucure pentru faptul ca poporul credea în Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul sau, Mesia! Punând pricina pentru planul lor cel nelegiuit izbavirea de navalirea romanilor, ei minteau, fiindca romanii pusesera deja stapânire pe Palestina, aceasta se întâmplase mai înainte. Nu cumva pentru romani pretextul de a pustii toata Palestina avea sa fie faptul ca acolo Se aratase Cel mai mare învatator al Dreptatii si binelui? Nu, sa nu-i învinuim de asta pe romani; este o clevetire împotriva lor.

Si totusi, ce a dus la aceasta înfricosatoare faradelege? De ce erau pline cu o asemenea rautate inimile carturarilor, fariseilor si arhiereilor? De ce îl urau ei pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, învatatorul dragostei, Mântuitorul lumii? Tocmai din pricina invidiei josnice, negre – caci înainte de venirea lui Hristos ei erau stapâni pe mintile si inimile poporului israelit, erau capeteniile si învatatorii lui; poporul îi socotea drept sfinti si drepti, supunându-se orisicarui cuvânt al lor. Acum însa ei pricepeau ca stapânirea lor, întemeiata pe urâta fatarnicie, în care nu era dreptate, nu era putere duhovniceasca adevarata, se va surpa în atingere cu adevarul dumnezeiestii stapâniri a Mântuitorului. Ei vedeau si simteau ca nimeni n-ar fi putut rosti vreodata cuvinte ca ale Lui, si se temeau ca îsi vor pierde autoritatea, ca din capetenii vor ajunge supusi – si dorind sa-si întareasca josnica stapânire, ei nazuiau sa curme viata lui Hristos.

Despre faptul ca îi calauzeau invidia si rautatea josnica si urâta da marturie Hristos însusi, înfierându-i cu asprime în public si vorbindu-le în fata asa cum nimeni n-ar fi cutezat nici macar sa gândeasca despre ei: Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca închideti împaratia Cerurilor înaintea oamenilor: ca voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu lasati (Mt. 23, 13).

Era vreo farâma de curatie, de sinceritate în inimile lor? Nu: acolo se afla întuneric de nepatruns, bezna nestrabatuta a pacatelor, urii si rautatii.

Iata alt chip, si mai cumplit: chipul apostolului lui Hristos Iuda, caruia Domnul i-a spalat picioarele, pe care l-a împartasit cu Trupul si Sângele Sau si care merge sa îl vânda pentru treizeci de arginti.

O, groaza! O, negraita josnicie, ticalosie neasemuita! El si-a vândut învatatorul, de la Care vazuse atâta bine! Dar ce s-a întâmplat în sufletul acestui om nenorocit? El era stapânit în întregime de catre dracul iubirii de bani; traia prin iubirea de bani, era un hot, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, purta ladita cu daniile pentru Mântuitorul si ucenicii Sai, din care fura bani pentru sine. Iubirea de bani l-a adus în asemenea hal ca numele lui a ajuns urât de întreaga lume: numele de Iuda a devenit sinonim cu tradarea, cu josnicia, cu miselia.

Sfântul Apostol Pavel ne spune ca iubirea de bani este radacina tuturor relelor (I Tim. 6, 10). Oare nu vedem întarirea acestor spuse în Iuda cel necredincios? Care dovada poate fi mai limpede? Nici una, fiindca orice alt rau este nimic pe lânga acel rau cumplit la care l-a împins pe el iubirea banilor. Si doar era apostol!

Evanghelia nu ne înfatiseaza însa doar întuneric; ea ne arata si lumina curata, harica. Iata în fata noastra chipul curvei pocaite, pe care toti o dispretuiau si o calcau în picioare. Cât de luminos este acest chip! Trebuie amintita aici si cealalta curva, care a spalat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, le-a sters cu parul sau si a primit de la Domnul iertarea tuturor pacatelor (Lc. 7, 38-48). Mânata de aceleasi simtaminte ale dragostei si recunostintei, s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare pret, si l-a turnat pe capul Lui pe când sedea la masa. Si vazând ucenicii, s-au mâniat si au zis: “Pentru ce risipa aceasta?” (Mt. 26, 7) – si lumea a auzit uluitoarele cuvinte ale Mântuitorului: Pentru ce faceti suparare femeii? Caci lucru bun a facut ea fata de Mine (Mt. 26, 10).

O, sfânta, curata dragoste, pe care a pus atât de mare pret Domnul Iisus Hristos, dragoste din care noi avem atât de putin si careia suntem datori sa îi urmam! Izbitoare este deosebirea dintre acele capetenii (Ps. 2, 2) si apostolul-tradator – suflete negre, necredincioase, ticaloase – pe de o parte, si curva dispretuita de catre toti, dar cu inima curatita prin dragoste si prin pocainta, pe de alta.

Sa urmam ei si dragostei ei fata de Domnul. Oare nu suntem pacatosi cu totii? Avem cumva multa dragoste? Si avem macar o picatura de pocainta adevarata?Este oare plina inima noastra de dragoste care sa stoarca râuri de lacrimi ori sa sparga într-un avânt evlavios vas de mult pret pentru Domnul?

Deci, iata cum sunt oamenii care s-au perindat prin fata ochilor nostri duhovnicesti când s-a citit Evanghelia de acum. Asa sunt si oamenii ce se perinda zilnic prin fata ochilor nostri, adica oamenii care ne înconjoara.

Legiuita este nemultumirea noastra împotriva carturarilor si a fariseilor – dar Sfânta Scriptura, nu ne arata degeaba chipuri de oameni plini de nedreptate, rautate si necredinta, ci ca pilda a ceea ce nu trebuie sa devenim noi însine.

Nu trebuie sa ne fie îndeajuns tulburarea si nemultumirea, ci trebuie sa cugetam si la noi însine cu adânca sinceritate: oare nu este si în noi ticalosia acestor carturari, farisei si arhierei? Domnul Iisus Hristos i-a numit fatarnici, fiindca fatarnicia si prefacatoria erau trasaturile de capetenie ale caracterului lor. Iata, se cuvine sa ne gândim daca nu este si în noi aceasta trasatura a fatarniciei – dupa care va trebui sa marturisim ca este.

Daca Domnul le-a spus fariseilor ca ei se îndeletnicesc doar cu curatirea pe dinafara a paharului si a blidului, în vreme ce pe dinauntru, sunt plini de rapire si viclenie, trebuie sa ne gândim si noi: nu cumva ne prefacem în fata oamenilor ca suntem buni, curati, evlaviosi, cum se prefaceau fariseii?

Din pacate, multi sunt si printre noi învatatorii de lege, fariseii, fatarnicii, care în Evanghelie sunt numiti pui de vipere (Lc. 3, 7), dar care se bucura de multa cinstire în popor. Se afla si printre noi unii asemenea cu Iuda, dar altii sunt asemenea curvei care s-a pocait, cu inima plina de dragoste pentru Domnul.

Sa luam aminte la inima noastra, sa cântarim ce iese din noi si din gurile noastre, nu ce intra în ele. Sa traim dupa poruncile sfintei dragoste, fiindca toata legea lui Hristos se cuprinde într-o rostire: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27). Sa ne amintim de lucrul acesta si atunci Dumnezeu ne va binecuvânta si ne va ierta toate pacatele. Amin.

(extras din Sfantul Luca al Crimeei – La portile Postului Mare. Predici la Triod)

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *