Select Page

Cum papistaşii au înţeles cultul moaştelor: Au marinat cadavrul lui Thoma d’Aquino – l-au decapitat, l-au fiert şi l-au preparat

Cum papistaşii au înţeles cultul moaştelor: Au marinat cadavrul lui Thoma d’Aquino – l-au decapitat, l-au fiert şi l-au preparat

Cred că ar fi util să citim un pasaj instructiv dintr-o carte a lui Johan Huizinga, pentru a observa la ce excese barbare s-a ajuns.

Transcriu, deci:

„În ceea ce priveşte moaştele, profunda credinţă medievală nu se teme de nici o demitizare sau profanare. Poporul din munţii Umbriei, în jurul anului 1000, voia să-l omoare pe sfîntul anahoret Romuald, ca să nu piardă osemintele lui. Călugării de la Fossanuova, unde murise Thoma d’Aquino, au marinat literalmente cadavrul nobilului învăţător, de frică să nu le scape preţioasele moaşte: l-au decapitat, l-au fiert, l-au preparat.

Cînd sfînta Elisabeta de Thuringia urma să fie pusă în mormînt, a venit o ceată de credincioşi nu numai ca să taie sau să smulgă bucăţi din giulgiul în care era înfăşurat trupul ei; i s-au tăiat părul şi unghiile, ba chiar şi bucăţi din urechi şi sfîrcurile sînilor. Cu prilejul unui ospăţ solemn, Carol al VI-lea distribuie coaste ale strămoşului său, sfîntul Ludovic…” (Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, traducere de H. R. Radian, Bucureşti: Editura Meridiane, 1993, p.264).

Giovanni Boccaccio a privit cu ironie negoțul cu moaște.

În ultima poveste din ziua a șasea a Decameronului, un călugăr hîtru, pe nume Cipolla, pretinde că a văzut și a pipăit el însuși, pe cînd a mers la Ierusalim, următoarele relicve cît se poate de abstracte:

a) degetul Sfîntului Duh, nevătămat și întreg,

b) o unghie de heruvim,

c) un petic din veșmîntul sfintei Credințe catolice,

d) cîteva raze din steaua urmată cîndva cu încredere de magii de la Răsărit,

e) falca morții sfîntului Lazăr,

f) un sfînt canin din sfînta dantură a Sfintei Cruci,

g) o fărîmă din sunetul clopotelor adăpostite în templul lui Solomon,

h) o pană din aripile arhanghelului Gabriel, căzută în timpul Bunei Vestiri…

Dincolo de tonul glumeț al enumerării de fantezie, este bine să remarcăm îndrăzneala (și inventivitatea poetică) a(le) lui Boccaccio, care scria (totuși!) la mijlocul secolului al XIV-lea.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.