Selectați pagina

Cum a fost aruncată Omenirea peste noapte în cea mai cruntă Dictatură

Cum a fost aruncată Omenirea peste noapte în cea mai cruntă Dictatură

Individul nu mai este apreciat și sancționat pentru faptele și gesturile sale, ci după starea sa de sănătate. O distopie pe care nici Orwell nu a putut-o imagina. ​_

O disecție pe trupul muribund al societății occidentale efectuată de bisturiul lucid al sociologului Shmuel Trigano pentru Le Figaro.

Odată apărută relaxarea, a devenit posibil să luăm puțină distanță pentru a reflecta la strania experiență pe care am trăit-o. Aș vrea să abordez aspectul politic al fenomenului. Terapia publică imaginată de guverne a implicat dispozitive de poliție și de supraveghere fără precedent.

Aș dori să le privesc din exterior, în mod obiectiv, fără intenția profilactică ce le animă și pe care toată lumea (sau aproape) le înțelege.

Un sistem de putere de un tip nou a fost instituit în această perioadă. Nu se aplica bunurilor sau serviciilor, ci condiției înseși a existenței, trupurilor indivizilor, care, pentru că erau bolnavi (sau puteau fi), s-au văzut privați de libertatea de a se deplasa, împiedicați de la socializare și chiar de la paternitate, până la a deveni niște obiecte anonime ale unei urmăriri digitale care le supraveghează faptele și gesturile.
A te vedea oprit și sancționat pentru că ai ieșit pe stradă și nu ai respectat izolarea are ceva fantastic în sine, apropiat de SF.

Faptul ca o maladie sau starea de sănătate să depindă de o responsabilitate pentru care trebuie să dai socoteală, este ceva cu totul nou.

La fel, a interzice persoanelor de peste 70 de ani de a se îndepărta de domiciliile lor. Înseamnă asta că vârsta însăși constituie o contravenție, în condițiile în care contaminarea și vârsta nu țin de alegere, ci de o condiție suferită pasiv?

Și protocolul de izolare, în cele mai mici detalii, inclusiv spațiul vital de care se bucură un individ în spațiul public (calificat „distanțare socială”) are ceva dantesc.

Cum să definești această nouă regulă? Ea este „ad personam” și nu are aplicabilitate universală. Acum nu mai sunt rasa ori religia cele care îl închid pe individ, ci starea sa de sănătate? Este un criteriu care ține de determinism, și nu de libertate.

În măsura în care acest regim nu mai depinde de un sistem medical (în cadrul unui spital), ci statal (spațiul public) el poate fi calificat în mod obiectiv drept regim polițienesc.

Este astfel prin modul în care își impune legea, adică teroarea, frica, panica la instaurarea căreia au contribuit declarațiile alarmiste ale puterii.

Această teroare a fost autoritatea absolută, de genul celor de care asculți fără constrângeri, ca de pildă din convingere sau rațiune, fără a întreba sau – cu atât mai puțin – a te revolta.

Această autoritate, de natură și anvergură politică, s-a bazat totuși pe o altă autoritate, cea a comisiilor de experți medicali, în spatele cărora puterea politică s-a ascuns de-a lungul acestei crize.

Aceasta lua deciziile: autoritate intangibilă, deoarece era nepolitică, netrebuind să dea socoteală decât comunității de cercetători. Prin urmare, deținătoare a unei puteri fără limite, confirmate în plus de aureola invincibilă a Științei, cu atât mai mult cu cât această știință se ocupa de viață și de moarte.

O asemenea putere este fără precedent pe scena politică, asemănătoare cu abuzul de putere juridică, ce caracterizează viața cetățenească, în care decizia depinde de un areopag de judecători (medici în cazul nostru), luând decizii fără a fi fost aleși, nici controlați.

(În Franța și Italia, problema de a ști dacă oamenii în vârstă trebuie intubați sau nu a făcut să planeze spectrul evoluției situației către un drept de viață și de moarte).

Controversa din Franța în jurul profesorului Raoult (promotorul tratamentului cu clorochină – n.r.) a avut din acest punct de vedere o consecință benefică, deoarece a arătat că Știința nu este infailibilă și că ascunde disensiuni, școli de gândire, grupuri care se înfruntă.

A arătat că Știința este animată de mize de putere și de conflicte de interese. La fel ca în politică.

Amenințarea unui „al doilea val” (în septembrie, cu zeci de mii de morți, anunțați ici și colo), arată că sistemul se perpetuează chiar și în relaxare, deși „valul doi” este doar o ipoteză, nu o certitudine („științifico-fantastică”, spune profesorul Raoult).

Unul dintre cele mai uimitoare aspecte ale acestui sistem se manifestă în plan economic: faptul de a asculta exigențelor sanitare ar trebui să fie gratifiant, însă el te aruncă, după cum ești puternic sau sărman, în ruină sau în sărăcie.

Și aici, uluirea este maximă: totul mergea (mai mult sau mai puțin) bine, apoi deodată totul s-a prăbușit și ne găsim cufundați într-o uriașă adversitate.

Regimul politic al pandemiei nu conferă astfel nici un avantaj membrilor săi, în afara celui de a trăi (în condițiile în care rata mică a mortalității pe plan general nu este ceea ce experții în statistică anunțau).

Supraviețuirea economică va depinde în aceste condiții de subvenții, de amânări de datorii etc., care vor face din Stat marele și unicul distribuitor al unui minimum vital.

Regimul pandemiei dorea să salveze populația cu prețul aruncării sale într-o prăpastie economică, atentând adică la susbzistența însăși a izolaților, din fericire scăpați (dar nimeni nu ar putea spune care ar fi fost situația, fără izolare).

În ceea ce privește exercitarea puterii, aceasta a fost încredințată artei cuvântului și dispozitivelor care o propagă, adică media de informare, care, în această perioadă, nu au vorbit decât de acest subiect, uitând de restul lumii și sporind angoasa populației.

La începutul epidemiei, presa a răspândit anunțul a sute de mii de morți posibili, anunț confirmat de OMS și de comunicările Chinei, și nu a încetat să revină de-a lungul timpului cu statistici zilnice.

Nimeni nu a spus limpede că s-ar putea ca modelele matematice ale „experților” să fie greșite.

Ieșirea din izolare se plătește cu un plus de control pe teren (de către poliție, armată în unele țări): autorizații de ieșire și deplasare pe anumite distanțe, dreptul de a folosi mijloacele de transport în comun vor perpetua astfel aplicarea polițienească a consemnelor.

De remarcat și că acest model de putere a generat o iluzie a comunității și a socializării, o socializare „virtuală”. Ea ne eliberează de greutatea corpului și de spațiu, reconstruindu-le în conformitate cu codurile de mediatizare, adică ale substituirii vieții reale cu o viață imaginară, eludând reflexivitatea socializării reale.

Decantarea acestei experiențe de coșmar va fi lungă. Să sperăm că ea nu va prejudicia ceea ce ar putea fi viitorul și care există deja în regimul totalitar chinez, care pare să fi servit de model (deși în mod subconștient) statelor occidentale.

Sursa: https://evz.ro/statul-cosmar-covid-19-cum-a-fost-aruncata-omenirea-peste-noapte-in-cea-mai-crunta-dictatura.html/

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *