Selectați pagina

Cultivarea inimii prin trezvie şi rugăciune

Cultivarea inimii prin trezvie şi rugăciune

cultivarea-inimii-prin-trezvie-si-rugaciuneUnul din principalii factori care contribuie la cultivarea inimii şi la efectuarea rugăciunii este atenţia. Pentru a-şi concentra mintea în inimă şi apoi s-o îndrepte către Dumnezeu, omul trebuie să se întrarmeze cu multă atenţie (luare aminte). Atenţia este cea care îl ajută pe om să-şi concentreze întreaga fiinţă în încercarea sa de a rămâne în prezenţa lui Dumnezeu şi de a ţine poruncile Sale.

În tradiţia ascetică, această atenţie se numeşte trezvie sau păzirea minţii. Trezvia este necesară atât pentru rugăciune, cât şi în împlinirea primei şi celei mai mari porunci, adică a iubirii faţă de Dumnezeu. Este cea care controlează fiecare mişcare a minţii şi a inimii, făcând în aşa fel încât întoarcerea omului către Dumnezeu să fie totală şi în conformitate cu voia Sa. Dumnezeu vrea întreaga inimă a omului. De aceea, creştinul trebuie să aibă grijă ce atitudine adoptă faţă de Dumnezeu încă de la începutul zilei. Atitudinea cea mai potrivită este să-şi coboare mintea în inimă şi să-şi păstreze permanent gândurile şi simţurile în prezenţa Domnului.

«Cuvintele grele» din Sfânta Scriptură fac inima să se cutremure. Aşa cum la Cincizecime s-a produs mai întâi o suflare puternică şi apoi a coborât Duhul Sfânt «în chip de limbi de foc», tot aşa şi acum, cutremurarea duhovnicească reînnoieşte inimile. Desigur, nu este vorba despre inima de piatră, ci despre inima sensibilă, care este capabilă să primească harul revărsat la Cincizecime. Această inimă este atât de preţioasă înaintea lui Dumnezeu, încât fiecare strigăt şi rugăciune rostită de ea atrage atenţia şi harul dumnezeiesc.

În aceeaşi perspectivă se încadrează şi exercitarea de bună voie a învinuirii de sine (auto-blamarea). Judecându-se cu asprime pe sine însuşi, omul se smereşte şi îşi adună toată mintea în inimă. Atunci poate să strige din toată inima către Dumnezeu şi să primească îndreptarea de la Acesta. Astfel este încurajată şi practicată trezvia, care împiedică accesul vrăjmaşului în inima credinciosului.

Atenţia credinciosului din timpul rugăciunii, numită şi «atenţie rugătoare», trebuie însoţită de auto-limitare şi răbdare. Acestea împiedică împrăştierea minţii, păstrând-o concentrată la lucrarea rugăciunii. Însă şi rugăciunea în sine, mai ales rugăciunea minţii, aşa cum este făcută ea în tradiţia ortodoxă ca scurtă invocare a numelui Domnului: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă», contribuie la atingerea acestui scop.

Prima parte a acestei rugăciuni cuprinde o mărturisire de credinţă în Dumnezeirea lui Hristos, dar şi în întreaga Sfântă Treime. A doua parte, «miluieşte-mă», reprezintă o spovedanie a celui care se roagă, care îşi recunoaşte căderea (universală şi personală), păcătoşenia şi nevoia de mântuire. Ambele părţi, adică mărturisirea de credinţă şi pocăinţa celui care se roagă, conferă rugăciunii plinătate şi conţinut. Această scurtă rugăciune, la început, se face cu gura, mai apoi cu mintea şi, într-un final, prin conlucrarea harului, mintea coboară adânc în inima omului şi rugăciunea se face cu inima. De aceea, se mai numeşte şi rugăciunea minţii sau a inimii.

Prin invocarea continuă a numelui lui Hristos şi prin concentrarea minţii la cuvintele rugăciunii, se cultivă o permanentă dispoziţie spre rugăciune. Astfel, rugăciunea devine modul firesc de existenţă a omului, îmbrăcămintea sufletului şi reacţia automată (care se declanşează de la sine) a inimii sale pentru fiecare fenomen al lumii spirituale. Această stare duhovnicească are o mare importanţă în perspectiva morţii. Lucrarea rugăciunii minţii îl pregăteşte pe om în vederea sfârşitului vieţii sale pământeşti, astfel încât naşterea sa în viaţa cerească să fie cât mai nedureroasă şi mai lipsită de primejdii.

Coborârea minţii în inimă nu se realizează prin mijloace artificiale, precum poziţia trupului sau controlarea respiraţiei. Desigur, aceste mijloace nu sunt cu totul inutile, ci au un rol ajutător în primele faze ale vieţii duhovniceşti, sub atenta supraveghere a părintelui spiritual şi cu atitudinea smerită a ucenicului începător. În orice caz, factorul esenţial, care contribuie la coborârea minţii în inimă şi la unirea cu aceasta, este harul lui Dumnezeu.

De multe ori oamenii din zilele noastre se află în confuzie şi rătăcire, fapt care are drept consecinţă amestecarea rugăciunii lui Iisus cu yoga, cu «meditaţia transcendentă» sau cu alte manifestări mistice preluate din religiile orientale. Însă asemănarea care există între acestea este numai aparentă şi aproape inexistentă. Diferenţa radicală dintre Creştinism şi celelalte religii orientale constă în faptul că rugăciunea lui Iisus are la bază Revelaţia Dumnezeului viu, personal şi întreit în Persoane, pe când în celelalte religii nu este posibilă cultivarea unei relaţii personale între Dumnezeu şi rugător.

În asceza Orientului necreştin este promovată eliberarea minţii de orice lucru relativ şi trecător, care duce la unirea omului cu Infinitul impersonal, despre care se crede că este de acelaşi gen, însă care, prin venirea sa în viaţa multiformă şi schimbătoare a lumii acesteia, s-a supus degradării şi stricăciunii. Acest tip de asceză este egocentric şi bazat pe voinţa omului. Are mai mult caracter intelectual şi nu face nici o referire la inimă. Conform acestei tradiţii, omul se luptă să se întoarcă în Infinitul supra-personal necunoscut, pentru a se uni cu el, doreşte să-şi contopească sufletul (atman) în oceanul necunoscut al Infinitului supra-personal.

Pentru a atinge acest ţel, ascetul religiilor orientale trebuie să se lepede de orice patimă şi de orice formă de instabilitate caracteristică existenţei trecătoare, pentru a se scufunda în sfera noetică abstractă a Existenţei pure. Acest tip de asceză este însă negativ şi impersonal, pentru că nu are drept scop vederea lui Dumnezeu, ci vederea de sine a omului. Inima nu este implicată în această procedură. Nicăieri în Upanişade nu este menţionată mândria ca obstacol în calea ascezei sau smerenia ca virtute. În cazul acestui tip de asceză, progresul depinde de voinţa omului, care are puterea de a-l prestabili. De asemenea, lipseşte dimensiunea dumnezeiască a ascezei, ca purtătoare de viaţă supranaturală, care îşi are izvorul în Dumnezeul revelat. Eliberarea minţii din cadrul Budismului, chiar şi în cea mai nobilă manifestare a sa, nu reprezintă decât o jumătate insuficientă dintr-un întreg. Există riscul ca, atunci când mintea se află goală în «norul eliberării», să se întoarcă spre sine pentru a-şi admira frumuseţea strălucitoare, dar creată şi pentru a venera creaţia în locul Creatorului. În acest caz se întâmplă exact ceea ce a prevestit Mântuitorul: «şi se vor face cele de pe urmă ale omului […] mai rele decât cele dintâi» (Luca 11, 26).

Aşadar această teorie orientală nu urmăreşte vederea lui Dumnezeu, ci vederea de sine a omului. Nu trece de limitele creatului, şi nici nu atinge existenţa primordială a Dumnezeului Celui viu şi revelat. Acest tip de asceză eventual poate că aduce vreo odihnă sau poate că ameliorează funcţiile psihice şi intelectuale ale omului, dar «ceea ce se naşte din trup tot trup este» şi nu poate să placă lui Dumnezeu.

Adevărata eliberare a minţii de orice formă de dependenţă împătimită faţă de lucrurile văzute şi trecătoare ale lumii acesteia se realizează, într-un mod cât se poate de firesc, în flacăra pocăinţei. Durerea inimii, care se naşte din harul pocăinţei, nu numai că eliberează mintea de cele stricăcioase, dar o şi conectează la cele nevăzute şi veşnice. Cu alte cuvinte, simpla eliberare a minţii propovăduită de concepţiile orientale reprezintă, aşa cum am spus mai devreme, numai jumătate din întregul cerut şi are de-a face strict cu factorul uman, în sfera creată a existenţei. În Creştinism însă, este practicată şi eliberarea sufletului cu ajutorul harului necreat al lui Dumnezeu, eliberare care reprezintă plinătatea vieţii nemuritoare.

Mulţi îl admiră pe Budha şi îl compară cu Hristos. Se spune că lui Budha, făcându-i-se milă de nefericirea omului, l-a învăţat, vorbind în cuvinte deosebit de frumoase, cum să scape de patimi şi să nu le mai simtă. De cealaltă parte, Hristos, Fiul Cel Unul născut al lui Dumnezeu, prin Patimile, moartea pe Cruce şi Învierea Sa, de bună voie, a luat asupra Sa durerea noastră şi a transformat-o într-un mijloc de exprimare a iubirii Sale nemărginite. Din iubire l-a vindecat pe om de boala grea a păcatului strămoşesc, transformându-l într-o «creatură nouă». De aceea, durerea este foarte de preţ în exercitarea rugăciunii, reprezentând garanţia faptului că ascetul nu se află departe de calea autentică şi sfântă a dragostei dumnezeieşti. Această dragoste este exprimată în cuvintele rugăciunii.

În concluzie, putem spune că rugăciunea este rodul iubirii. Dacă ne rugăm, înseamnă că Îl iubim pe Dumnezeu. Şi, desigur, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, atunci cu siguranţă că ne vom ruga. Măsura rugăciunii dezvăluie măsura iubirii pe care o simţim faţă de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Siluan identifică aducerea aminte de Dumnezeu cu rugăciunea. Sfinţii Părinţi sunt de părere că uitarea lui Dumnezeu reprezintă cea mai mare patimă. Atunci când ne luptă o patimă, putem să o biruim prin invocarea numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult şi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute, cu atât mai puternici devenim şi astfel reuşim să biruim patimile. Dacă însă uităm de Dumnezeu, atunci vrăjmaşul se va întări asupra noastră. De aceea Sfinţii Părinţi avertizează că uitarea de Dumnezeu este cel mai mare păcat.

Arhim. Zaharia Záharou
Ο κρυπτός της καρδίας άνθρωπος (Omul cel ascuns al inimii), editura Sfintei Mănăstiri Stavropegice a Sfântului Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 2012
Sursa: pemptousia.ro

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *