Selectați pagina

Criza ca pretext pentru o guvernare mondială

Criza ca pretext pentru o guvernare mondială

În această perioadă au loc pe plan mondial evenimente extrem de importante, care, pe de o parte, repetă istoria, dar care, pe de altă parte, anunţă şi viitorul, chiar viitorul destul de apropiat al lumii noastre. Este vorba de recenta criză financiară şi economică ce a marcat bursele, marile bănci sau antreprize de asigurări, şi, mai nou, şi marile firme, începând din SUA şi extinzându-se în Europa şi tot restul lumii. Practic, criza aceasta repetă criza financiară din 1929 de pe Wall-Street. Evident, anunţă acelaşi deznodământ, însă repetat la scară mult mai mare şi cu consecinţe mult mai grozave, poate fatale pentru libertatea omului.

Pe de o parte, criza este mai mult şantaj decât criză în sensul profund, duhovnicesc al cuvântului, aşa cum îl amintea Sfântul Ierarh sârb Nicolae Velimirovici. Asistăm, adică, nu atât la o judecată a Domnului, cât la o reacţie anticipabilă a sistemului financiar mondial. Crizele reale, acele judecăţi ale Domnului, care vin asupra omenirii spre pocăinţă, acele „crize” despre care citim în Apocalipsă, încă nu au venit. Tema crizei, în schimb, prezentată în mod paroxistic în mass-media, este menită să şantajeze tipul de om globalizat, dependent de prosperitate, obişnuit cu un nivel de trai foarte ridicat, acum pus sub semnul întrebării. Criza, desigur, are aspectele sale de realitate – falimente, şomaj, burse în cădere liberă, însă toate acestea, pentru cei care cunoşteau cum funcţionează sistemul global, nu sunt decât ceva inerent acestuia. Pe de altă parte, recunoaştem în această criză şi judecata lui Dumnezeu. Nu ar putea cineva, oricât de multă putere lumească ar avea, să provoace astfel de evenimente de însemnătate mondială, dacă nu ar îngădui Domnul să se petreacă astfel. Suntem mult prea atraşi de mirajul şi promisiunile de fericire ale acestei lumi ca să nu fim lăsaţi în mâinile celor care ne pregătesc „raiul” pe pământ.

Ultima mare criză financiară de pe Wall Street – începută în 1929 – a căzut „la ţanc”. Pe de o parte, sistemul „capitalist” trecea printr-o gravă şi cumplită criză, în timp ce în Rusia se construia societatea viitorului, cea a comunismului. Deci, avantaj pentru ideologia comunistă şi pentru sistemul sovietic.

O altă consecinţă, şi mai importantă pentru ce se întâmplă în zilele noastre, a fost NEW DEAL , care a însemnat o intervenţie fără precedent a statului în economie, adică instaurarea unui CONTROL fără precedent. Niciodată economia americană nu a mai arătat ca înainte. Sistemul statalo-financiaro-industrial, sau „complexul”, cum este numit de economiştii Şcolii Austriece, a pus stăpânire pe SUA şi şi-a consolidat dominaţia. Mecanismul logic este simplu: CRIZA determină INTERVENŢIA STATULUI care se finalizează în CONTROLUL aproape totalitar asupra societăţii. Acest mecanism este necesar pentru că în ţările capitaliste nu este posibilă instaurarea unui regim comunist ca în Rusia, pentru că raportul dintre societatea civilă şi stat este diferit. Aşa s-a recurs la o a treia cale – iar aceasta este a intervenţionismului.

În prezent se observă că formatorii de opinie publică, jurnalişti sau comentatori afiliaţi mainstreamului economic, reclamă insistent soluţia miraculoasă a unei intervenţii statale. Uneori afirmaţiile sunt de o sinceritate dezarmantă, ca în acest articol din Cotidianul: „Intervenţionismul a ajuns să fie singura soluţie de salvare de la colaps a economiei mondiale”. Alteori, comentatorii se indignează împotriva unui public încă nedisciplinat: „Alegătorii nu conştientizează că, fără o intervenţie masivă, ar putea să-şi piardă slujbele”.

Ce părere au însă alţi economişti, e adevărat, ignoraţi şi deliberat marginalizaţi, cum sunt cei cunoscuţi sub numele de „libertarieni” sau Şcoala Austriacă? Pentru aceşti economişti, planul administraţiei Bush (iar acum, cu atat mai mult, planul administratiei Obama, mult mai faraonic decat cel anterior) prin care 700 miliarde dolari, bani publici, sunt folosiţi pentru a fi daţi instituţiilor financiare de credit care se găsesc în pericol de a falimenta, nu este altceva decât jaf la drumul mare. De ce? Pentru că aceşti bani provin din taxele cetăţeanului obişnuit şi pentru că astfel, statul devine, de fapt, proprietarul unor afaceri private, care, în plus, sunt falimentare. Planul, pentru aceiaşi economişti, nu este altceva decât încă un pas spre socializarea economiei americane. Statul salvează însă doar giganţii financiari. Şi nu pe degeaba, ci ca să se creeze acel sistem perfect în care puterea politică se întrepătrunde cu cea economică si orice spaţiu de libertate este eliminat.

Consecinţa unor astfel de politici intervenţioniste puse în aplicare în SUA şi Europa este, astfel, extinderea controlului statal. Marile bănci europene, pentru a fi „salvate”, sunt naţionalizate. Fortis, Dexia, Hypo şi alte mari bănci europene, au fost deja naţionalizate.
Criza a constituit însă pretextul ideal ca Uniunea Europeană să se întărească şi să reclame, ca şi statul american, rolul de „salvator” de serviciu. Liderii celor 27 de state membre ale UE au pus la punct un plan mai amplu decât cel american: naţionalizarea băncilor aflate în dificultate, garantarea schimburilor interbancare şi injectarea în circuitul financiar a peste 2000 de miliarde de euro.

Lucrurile nu s-au oprit aici. Pe lângă intervenţionism, a fost reclamată şi necesitatea revoluţionării instituţiilor financiare mondiale precum şi impunerea unui guvern mondial economic. Unul din promotorii cei mai agresivi ai acestor idei a fost preşedintele Franţei, Nicholas Sarkozy, cel care a vorbit explicit de necesitatea existenţei unui guvern mondial care să reunească cele mai puternice naţiuni ale lumii şi a unei reformări profunde a întregului sistem financiar internaţional. Concluziile sale au fost asumate de liderii europeni şi, mai ales, de administraţia SUA. În urma unor discuţii între liderii europeni şi fostul preşedinte american George Bush s-a decis organizarea unor summit-uri internaţionale dedicate acestor schimbări fundamentale de paradigmă în ceea ce priveşte sistemul financiar mondial.

Noul Viţel de Aur al Noii Ordini Mondiale

Primul dintre aceste summit-uri a avut deja loc, în Washington, reunind 20 dintre cele mai dezvoltate ţări ale lumii. În cadrul acestei întâlniri s-au emis câteva mesaje de “anesteziere”, de calmare a neliniştilor celor ce sunt sceptici faţă de sistemele globale, afirmându-se, chipurile, că nu se va renunţa la principiul pieţelor libere şi că fiecare ţară va acţiona conform propriilor sale particularităţi. În realitate însă, se observă că sistemul globalist şi globalizant va fi întărit într-o măsură fără precedent. Astfel, se consideră că „textul final va include precizarea ca niciun produs financiar, piaţă sau instituţie de credit nu va scăpa reglementărilor stricte din domeniu”. Practic, sub pretextul reformării sistemului financiar internaţional, se afirmă explicit că toate procesele economice vor fi strict reglementate şi va fi eliminată orice fel de particularitate locală. Prin urmare, în noua ordine mondială financiară, nu vor exista nici pieţe libere şi nici ţări autonome sau libere de dictatul FMI şi Banca Mondială, într-o măsură mult mai drastică decât până acum. Declaraţiile liderilor mondiali sunt la fel de concludente în ceea ce priveşte scopul urmărit. Astfel, preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a declarat că „întreaga arhitectura financiară mondială trebuie reconstruită, în sensul de a o face mai deschisă şi mai dreaptă, eficace şi legitimă. În opinia noastră, G20 trebuie să devină principalul coordonator al reformei şi dezvoltării sistemului financiar mondial”. Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a declarat, mult mai făţiş, că statele membre G20 au căzut de acord asupra stabilirii „unei noi guvernări economice mondiale”.

Cu recent alesul preşedinte Obama în SUA, aceste summit-uri promit, într-adevăr, să fie paşi mari spre „noua ordine mondială” atât de clamată în ultima vreme de liderii politici.

Şi pe plan politic lucrurile se precipită. Criza devine pretextul ideal de a arăta iarăşi cu degetul la necesitatea istorică urgentă de realizare a unei Uniuni Europene centralizate, cu şef de stat şi puteri suverane, care controlează toată economia. Iată ce scria cotidianul francez Le Monde, preluat de Adevărul: „În 1970, Henry Kissinger ironiza: «Europa? Ce număr de telefon are?». Din păcate, gluma rămâne actuală. […] În acest context, a cere «un nou Bretton Woods», aşa cum a făcut-o Nicolas Sarkozy, e o idee bună. A da, însă, Europei puterea de a vorbi pe o singură voce ar fi o idee şi mai bună”.

Şi ideea nu a rămas fără ecou. Acelaşi lider francez, Nicholas Sarkozy, alături de şeful Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, au subliniat necesitatea instaurării unei preşedenţii permanente şi puternice a Uniunii Europene: „Pentru a conduce statele membre avem nevoie de o preşedinţie foarte puternică”, a afirmat Barosso.
O singură voce, un singur lider, un singur popor, o singură voinţă… Iată, aceasta este „soluţia”, mascată pentru publicul ignorant sau neatent, sub necesitatea avansării unor soluţii economice: crearea unui hiper-stat, impunerea unui control fără margini.

Deoarece, cu cât mai mare criza, cu atât mai mare CONTROLUL. Sub pretextul „salvării”…

Adaugire explicativa. Ce inseamna New Deal?

  1. Administraţia americană, condusă de F. D. Roosevelt, a adus şi pe acele vremuri „soluţia”. NEW DEAL era un program de „salvare” a naţiunii şi economiei americane, influenţat de teorii intervenţioniste în economie, etatiste, în spiritul unui John Maynard Keynes, reper al tuturor socialiştilor „moderaţi”. Acest program însemna, în primul rând, intervenţia masivă a statului federal american în economie şi în afacerile bancare. Pentru noi, crescuţi în comunism, este aproape de neimaginat o economie liberă de intervenţia statului. Însa SUA era un loc prin excelenţă al libertăţii economice şi al independenţei individului. Lucrurile au început să se schimbe radical odată cu naşterea monştrilor economici de tip Rockefeller, Ford, Morgan. Aceştia au fondat enorme instituţii economice, cam ce sunt astăzi companiile multinaţionale. Angajaţii acestor monştri economici nu mai aveau spiritul liberal al americanilor, ei aveau deja un spirit gregar, muncitoresc, foarte pasibil pentru doctrine ca socialismul şi foarte revendicativi ca statul să intervină. Pe Wall Street, în 1929, criza a fost declanşată în acelaşi mod în care s-a declanşat şi acum. Aceleaşi cauze, aceleaşi “remedii”, panacee universale care, sub pretextul “salvării”, au dus schimbarea mentalităţii americane până la una apropiată celei europene – dependenţa de stat, revendicarea intervenţiei etatiste, disponibilitatea pentru soluţii “miraculoase”. Ei bine, criza a fost pretextul ideal ca statul american să poată dezvolta politici de intervenţie pe o scară fără precedent. Cât despre Keynes, acesta a fost teoreticianul cel mai important al economiei de tip social-democrat (sau, mai franc spus, socialist) care susţine „statul-dădacă”, adica mega-statul care controlează, prin sistemul de asigurări sociale, toată viaţa individului de la naştere până la moarte sub pretextul securităţii şi bunăstării. Ei bine, în SUA erau cam greu de aplicat asemenea idei străine de spiritul liberal economic, specific americanilor. Doar o astfel de criză a făcut posibilă aplicarea unui program statal de intervenţie ca NEW DEAL-ul, prezentat în manualele comuniste drept un mare succes.
  2. Cotidianul, „Criza apropie Rusia de America: implicarea statului e singura soluţie”, 30.09.2008.
  3. Cum o face editorialistul Evenimentului Zilei, Christian Mititelu, în „Respingerea socialismului financiar”, 01.10.2008.
  4. Declaraţii preluate de pe portalul de ştiri Hotnews.
  5. Adevărul, ediţia din 01.10.2008.

Ioan BUCUR, Presa Ortodoxă, 2009

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *