Selectați pagina

Creştinul, care priveşte fără contenire la Pronia lui Dumnezeu, păstrează în mijlocul celor mai cumplite restrişti o bărbăţie statornică şi o tărie neclătinată

Creştinul, care priveşte fără contenire la Pronia lui Dumnezeu, păstrează în mijlocul celor mai cumplite restrişti o bărbăţie statornică şi o tărie neclătinată

Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu! Pentru tot ce văd în mine însumi, în toţi, în toate – slavă lui Dumnezeu!

Dar ce văd în mine însumi? Văd păcat, păcat necon­tenit: văd necontenita călcare a preasfintelor porunci ale lui Dumnezeu, Ziditorul si Răscumpărătorul meu. Şi Dumnezeul meu vede păcatele mele, le vede pe toate, vede mulţimea lor fără de număr. Atunci când eu, om, făptura mărginita, care prin neputinţa mea mă asemăn cu iarba si floarea cămpului, privesc mai bine la păcatele mele, acestea mă umplu de groază, atât prin mulţimea, cât şi prin felul lor.

Şi până acum Dumnezeu caută cu îndelunga răb­dare la poticnirile mele! Pâna acum nu mă dă pierzarii pe care demult o merit şi o chem! Nu se deschide sub mine pământul, nu il inghite pe nelegiuitul ce îl impo­vărează! Cerul nu isi pogoara focul, nu-l arde pe calca­torul poruncilor ceresti! Apele nu ies din vistieriile lor, nu se napustesc asupra pacatosului care pacatuieste pe fata inaintea a toata zidirea, nu il rapesc, nu il ingroapa in adancurile prapastiilor intunecate! Iadul este oprit: nu i se da jertfa pe care el o cere cu dreptate, asupra caruia are drepturi de netagaduit!

Cu evlavie si frică privesc la Dumnezeu, care caută la păcatele mele, care le vede mai limpede decat le vede conştiinţa mea. Minunata Lui indelunga rabdare ma aduce la uimire, la nedumerire: dau multumita, slavoslovesc aceasta neurmata Bunătate. Se pierd in mine gân­durile; sunt cuprins cu totul de multumita si slavoslovie: multumita si slavoslovia ma stapanesc pe de-a-ntregul, astern o tacere evlavioasa peste minte si peste inima. A simţi a gândi, a rosti cu limba pot doar un singur lucru: slavă lui Dumnezeu!

Pe unde te mai porti, gandul meu? Priveste neabătut păcatele tale, stârneşte in mine tanguirea pentru ele: am nevoie de curatirea prin plans amar, de curatirea prin lacrimi necurmate. Gandul nu ia aminte, ci zboara – de neoprit se asaza pe o necuprinsa inaltime! Zborul ei se aseamana cu alergarea fulgerului, atunci cand fulgerul se atinge se se atinge in acelasi timp de amandoua capetele orizontului. Si s-a urcat gandul la inaltimea vederii duhovnicesti, de unde priveste o vedere neobisnuita, nespus de cuprinzatoare, o priveliste cat se poate de pitoreasca si uimitoare. Inaintea ei sta intreaga lume, toate vremurile de la facerea si pana la sfarsitul lumii, toate cate au avut loc in lume – si trecute, si de fata si viitoare; inaintea ei sta soarta fiecarui om in toate amanuntele ei aparte; peste vremuri, peste intamplarile obstesti si peste soarta fiecarui om se vede Dumnezeu, Făcătorul tuturor fapturilor si Stapanul lor neingradit, Care toate le vede, toate le carmuieste, oricarui lucru si oricarui om ii hotaraste dinainte telurile, ii da rostul lui aparte.

Dumnezeu ingaduie ca omul sa fie privitor al câr­muirii Sale – dar pricinile judecatilor Lui, temeiurile poruncilor Dumnezeiesti sunt cunoscute doar lui Dumnezeu: Cine a cunoscut gandul Domnului? Sau cine s-a facut Lui sfetnic? (Rom. XI, 34) si faptul ca i se ingaduie omului sa-L priveasca pe Dumnezeu in Pronia Lui, in carmuirea fapturii de catre Dansul, in judecatile Lui, este un bun nespus de mare pentru om din care izvoraste pentru el imbelsugat folos sufletesc.

Vederea Facatorului si Domnului tuturor zidirii vazute si nevazute il imbraca pe privitor cu putere mai presus de fire: cu aceasta vedere este unita recunoasterea neingraditei stapaniri asupra fapturii a Atotputernicului Imparat al fapturii. Perii capului nostru, peri atat de neinsemnati dupa neputincioasa parere a oamenilor, sunt numarati inaintea acestei intelepciuni Ne­marginite, Atotcuprinzatoare, si sunt păziţi de Ea (Mt. X, 30; Lc. XXI, 18) – cu atat mai mult nu poate fi savar­sita fara porunca Ei nici o intamplare insemnata, nici o cotitura in viata oamenilor. Creştinul, care priveşte fără contenire la Pronia lui Dumnezeu, păstreaza in mijlocul celor mai cumplite restrişti o bărbăţie statornică şi o tărie neclătinată. El graieste dimpreuna cu sfântul Psalmist şi Prooroc:

Mai inainte am vazut pe Domnul inaintea mea pururea, ca de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin (Ps. XV, 8):

Domnul imi este Ajutator – nu ma voi teme de nici un fel de necazuri, nu ma voi lasa pra­da trandaviei, nu ma voi cufunda in marea adanca a intristarii! Pentru toate – slava lui Dumnezeu!”.

Vederea Proniei Dumnezeiesti insufla omului o nemarginita supunere faţă de Dumnezeu. Îl impre­soară pe robul lui Dumnezeu felurite şi incurcate necazuri? El işi mangaie inima rănita in acest chip: „Dum­nezeu vede toate acestea. Dacă din pricini cunoscute de El, Preaînteleptul, necazurile acestea nu mi-ar fi fost folositoare şi trebuincioase, El, Atotputernicul, le-ar fi îndepartat. El, însa, nu le îndeparteaza: aşadar, este sfânta Lui voie ca aceste necazuri să mă strâmtoreze. Preţioasa este pentru mine aceasta voie, mai preţioasă decât viaţa! Mai bine sa moara făptura decât să lepede voia Făcătorului! In aceasta voie este viaţa cea ade­vărată! Cine moare pentru a implini voia lui Dum­nezeu, acela intră în mai mare implinire a vieţii. Pentru toate – slavă lui Dumnezeu!”.

Vederea Proniei Dumnezeiesti formeaza in suflet o blandete adanca si o neschimbata dragoste catre aproa­pele, pe care nici un fel de vifor nu poate sa le zdruncine, sa le tulbure. Pentru un asemenea suflet nu exista jigniri, nici vatamari, nici paguba: intreaga faptura lu­creaza la porunca ori cu ingaduinta Facatorului; faptura este doar o unealta oarba. Intr-un asemenea suflet rasu­na glasul smereniei ce il invinuieste de nenumarate pa­cate, care le da dreptate semenilor ca unor unelte ale Proniei drept judecatoare. Mangaietor rasuna acest glas in mijlocul patimirilor, aducand tihna si mangaiere; el ves­teste lin:  „Cele vrednice de faptele mele primesc. Mai bine sa patimesc in viata cea vremelnica si scurta decat sa patimesc vesnic in muncile cele vesnice ale iadului. Pacatele mele nu pot ramane nepedepsite: cere acest lucru dreapta judecata a lui Dumnezeu. In faptul ca ele sunt pedepsite in scurta viata pamanteasca vad ne­graita milostivire dumnezeiasca”. Slavă lui Dumnezeu!

Vederea Proniei Dumnezeiesti apara, face sa creasca credinta in Dumnezeu. Cel ce vede Mana cea nevazuta si atotputernica – carmuitoarea lumii, acela ramane netulburat in cumplitele furtuni care inviforeaza marea vietii: el crede ca starea obstii, carma Bisericii, soarta fiecarui om sunt in dreapta cea atotputernica si preainteleapta a lui Dumnezeu. Privind la valurile salbatice, la furtunile cele infricosate, la norii cei intunecosi, el se multumeste si se impaca cu gandul ca Dumnezeu vede ceea ce se savarseste. Omului – faptura slaba – i se cuvine supunerea linistita, smerita, evlavioasa cunoastere, contemplare a judecatilor dumnezeiesti. Sa se indrepteze toate pe caile dinainte hotarate lui, spre telurile randuite de Sus! Pentru toate – slavă lui Dumnezeu!

Inaintea privelistii Proniei Dumnezeiesti pier nu doar necazurile vremelnice, ci si acelea care il asteapta pe om la intrarea lui in vesnicie, dincolo de granita mormantului. Pe acestea le lipseste de putere, le nimiceste mangaierea harica ce se pogoara totdeauna asu­pra sufletului care s-a lepadat de sine pentru a se supune lui Dumnezeu. Pentru cel ce s-a lepadat de sine, care s-a incredintat voii lui Dumnezeu, moartea insasi nu este de temut: robul credincios al lui Hristos isi da su­fletul si soarta vesnica in mainile lui Hristos, le da cu credinta, nestramutata in Hristos, cu neclintita nadejde in bunatatea si puterea Lui. Atunci cand sufletul se des­parte de trup si ingerii aruncati dim cer se apropie de el cu obraznicie, prin lepadarea sa de sine el ii loveste, ii pune pe fuga pe ingerii intunecati si plini de rautate.

„Luaţi-mă, luaţi-mă”, le spune el cu barbatie, „aruncaţi-mă in adâncul intunericului si flacarii, aruncati-ma in adancul iadului, daca aceasta este voia Dumnezeului meu, daca a iesit de la dansul astfel de hotarare in privinta mea: mai usor imi este sa ma lipsesc de dulcetile Raiului, sa indur vapaia din iad, decat sa incalc voia, hotararea Marelui Dumnezeu. Lui m-am daruit si ma voi darui! El, iar nu voi, este judecatorul nepu­tintelor si pacatelor mele! Voi si in nesupunerea voas­tra nebuneasca sunteti numai implinitorii hotararilor Lui”. Se cutremura, cad in nedumerire slugile stapanitorului lumii acesteia, vazand lepadarea de sine cea barbateasca, blanda, plina de supunere in fata voii lui Dumnezeu! Lepadand aceasta fericita ascultare, ei s-au facut din ingeri luminosi si buni, demoni intunecati si plini de toata rautatea. Asadar, se vor departa cu rusi­ne, iar sufletul isi va indrepta fara impiedicare umble­tul intr-acolo unde este comoara lui: Dumnezeu. Acolo Il va vedea fata catre fata pe Cel vazut aici prin credinta in Pronia Lui, si vesnic va glasui: slavă lui Dumnezeu.

Slavă lui Dumnezeu! Puternice cuvinte! In vremea incercarilor si a necazurilor, atunci cand inima este in­conjurata, impresurata de gandurile indoielii, putinatatii de suflet, nemultumirii, cartirii, trebuie sa ne silim a repeta adesea, fara graba, cu luare aminte, cuvintele: slava lui Dumnezeu! Cel ce va crede intru simplitatea inimii sfatului infatisat aici si ii il va pune la incercare atunci cand se va ivi nevoia, acela va vedea minunata putere a slavoslovirii lui Dumnezeu, acela se va bucura de aflarea unei noi cunostinte atat de folositoare, se va bucura de aflarea unei arme atat de puternice si lesnicioase impotriva vrajmasilor ganditi. Singur rasunetul acestor cuvinte rostite atunci cand navalesc multime de ganduri ale intristarii si trandaviei, singur rasunetul acestor cuvinte rostite cu silire de sine, parca numai cu gura si parca in vazduh, capeteniile vazduhului se cu­tremura si se intorc fugind; se imprastie cum e imprastiat praful de vantul puternic, toate gandurile intunecate; se departeaza apasarea si tanjeala de la suflet; la acesta vin si in el se salasluiesc usurimea, linistea, pacea, mangaierea, bucuria. Slavă lui Dumnezeu!

Slavă lui Dumnezeu! Sarbatoresti cuvinte! Cuvinte care sunt o vestire de biruinta! Cuvinte care sunt veselie pentru toti robii credinciosi ai lui Dumnezeu, frica si infrangere pentru toti vrajmasii Lui, sfaramare a armei lor. Aceasta arma este pacatul; aceasta arma este cuge­tarea trupeasca, intelepciunea omeneasca aflata in starea de cadere. Ea a aparut in urma caderii, are ca pricina incepatoare a sa pacatul, este lepadata de Dumnezeu, pe Care Il vrajmaseste neincetat, neincetat se leapada de El. La cel ranit de necaz degeaba se aduna toti inteleptii pamantului; zadarnica este doftoricirea lui cu doctoriile elocintei, filosofiei; zadarnica e oste­neala insusi celui bolnav, daca acesta vrea sa descurce multincurcatul lat al necazului prin sfortarile ratiunii sale. Foarte adesea, aproape intotdeauna ratiunea se pierde cu desavarsire in aceasta plasa atat de incur­cata! Adeseori se vede incalcita, inchisa din toate par­tile! Adesea izbavirea, mangaierea insasi par deja cu neputinta! Si multi pier sub nesuferita apasare a intris­tarii cumplite, pier de o boala omoratoare, de boala necazului, neafland pe pamant nici un mijloc destul de puternic pentru a vindeca aceasta boala. Intelepciunea pamanteasca s-a infatisat cu toate mijloacele sale: toate s-au aratat neputincioase, nimicnice. Dispretuieste, preaiubite frate, ceea ce este lepadat de Dumnezeu! Lasa deoparte toate armele ratiunii tale! Ia arma pe care ti-o da nebunia propovaduirii lui Hristos. Intelepciunea omeneasca zambeste batjocoritor vazand arma cu care imbie credinta; ratiunea cazuta, avand in fire vrajmasia fata de Dumnezeu, nu va intarzia sa vina cu impotriviri foarte sofisticate, pline de scepticism si ironie cultivata. Nu lua deloc aminte la cele lepadate de Dumnezeu, la vrajmasii lui Dumnezeu. In necazul tau sa incepi a rosti din suflet, a repeta – fara sa stai deloc pe ganduri – cuvintele: slava lui Dumnezeu! Vei vedea un semn, vei vedea o minune: aceste cuvinte vor alunga necazul, vor chema in inima mangaiere, vor savarsi ceea ce n-au putut savarsi ratiunea (priceperea) priceputilor si intelepciunea inteleptilor pamantului. Sa se rusineze, sa se rusineze aceasta ratiune, aceasta intelepciune; iar tu, izbavit, vindecat, crezand cu credinta vie, dovedita tie in tine insuti, vei inalta cuvintele: slavă lui Dumnezeu!

Slavă lui Dumnezeu! Multora dintre bineplacutii lui Dumnezeu le placea sa repete adeseori aceste cuvinte: ei gustau puterea tainuita in ele. Sfântul Ioan Gura de Aur, atunci cand statea de vorba cu prietenii si fratii duhovnicesti despre oarecare imprejurari, mai ales de necazuri, punea drept piatra, drept dogma de temelie a convorbirii cuvintele: slava lui Dumnezeu pentru toate! Obiceiul sau, pastrat de istoria bisericeasca pentru vi­itorime, era de a-si incepe totdeauna cuvantarile, lovind cu aratatorul mainii drepte in palma mainii stangi, prin cuvintele: slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Fratilor! Sa ne deprindem si noi a slavoslovi adesea pe Dumnezeu; sa folosim aceasta arma in necazurile noastre; prin neincetata slavoslovire a lui Dumnezeu sa-i alungam, sa-i zdrobim pe vrajmasii nostri – si mai ales pe cei care se straduiesc sa ne doboare prin intris­tare, putinatate de suflet, cartire, deznadejde. Sa ne spalam prin lacrimi, prin rugaciune, prin citirea Sfintei Scripturi si a scrierilor Parintilor, ca sa ne facem privi­tori ai Proniei Dumnezeiesti, care toate le vede, toate le stapaneste, toate le indrepteaza potrivit neurmatelor Sale judecati spre telurile stiute doar de Dumnezeu. Facandu-ne privitori ai dumnezeiestii carmuiri, intru evlavie, in nestricata pace sufleteasca, in deplina supu­nere si credinta nestramutata sa ne minunam de mari­rea Neurmatului Dumnezeu, sa-I inaltam slava acum si in vecii vecilor.

Cu vrednicie si cu dreptate este ca zidirea sa te slavosloveasca necurmat pe Tine, Dumnezeu Ziditorul, Care ne-ai adus intru fiinta din nefiinta numai din nesfarsita si neajunsa Ta bunatate, Care ne-ai impodobit cu frumusetea, cu slava chipului si asemanarii Tale, Care ne-ai adus in fericirea si desfatarea Raiului carora nu este randuit sfarsit.

Cu ce am rasplatit noi Facatorului de bine? Ce a adus Ziditorului ca semn de recunostinta tarana ce a primit viata de la Dansul?

Ne-am invoit cu vrajmasul Tau, cu ingerul care s-a rasculat impotriva lui Dumnezeu, cu incepatorul rau­lui. Ne-am plecat urechea cuvintelor de hula impotriva Facatorului de bine si Ziditorului nostru; Atotdesavarsita Bunatate ne-am hotarat s-o banuim de zavistie.

Vai, ce intunecare! Vai, ce cadere a mintii! De la inaltimea vederii si cuvantarii de Dumnezeu, intr-o cli­pita neamul nostru, in protoparintele nostru, se pra­buseste in prapastia mortii vesnice…

La inceput a cazut satana; ingerul luminos s-a facut demon intunecat: neavand trup, el a pacatuit cu mintea si cu cuvantul. In loc sa Il slavosloveasca pe Dumnezeu – Facatorul de bine intru neprihanita veselie, dimpre­una cu ceilalti sfinti ingeri, el a iubit hulirea lui Dumnezeu. De-abia a zamislit gandul intunecat, ucigas, de-abia l-a infaptuit prin cuvantul cel pierzator, aseme­nea unei otrave cumplite, ca s-a intunecat, s-a schim­bat, a fost aruncat cu negraita repeziciune din inaltul Eden pe pamant. Despre repeziciunea caderii sale da marturie Cuvantul Cel mai inainte de veci: Am vazut, spune El, pe satana cazand ca un fulger din cer (Lc. X, 18).

Tot atat de grabnica a fost si caderea omului care a urmat ingerului cazut, punand inceput caderii sale cu primirea gandului intunecat, hulitor de Dumnezeu, dupa care a urmat incalcarea poruncii Lui.

Vai, ce orbire! Ce pacat infricosator! Ce cadere gro­zava! Inaintea acestui pacat, inaintea acestei caderi, pe­depsele sunt nespus de marunte: izgonirea din Rai, cautarea painii celei de toate zilele intru sudoarea fetei, durerea nasterii de prunci, intoarcerea in pamant, din care trupul nostru a fost luat de catre Facatorul.

Dar Tu ce faci, Bunatate Nemasurata? Cu ce ras­platesti pentru rasplatirea noastra, cu care Ti-am ras­platit noi pentru facerile Tale de bine cele dintai? Cu ce rasplatesti pentru primirea cumplitei hule impotriva Ta – impotriva Ta, Care esti Bunatatea Insasi, Desavarsirea Insasi?

Tu răsplateşti prin noi faceri de bine, mai mari decât cele dintai. Prin una din Dumnezeiestile Tale Fete iei omenitate; iei, in afara de pacat, toate neputintele noas­tre, ce s-au lipit de firea omeneasca dupa caderea ei. Apari ochilor nostri ascunzand nesuferita slava a Dumnezeirii prin trup omenesc; Cuvantul lui Dumnezeu fiind, ne vestesti noua cuvantul lui Dumnezeu in sune­tele cuvantului omenesc. Puterea Ta este puterea lui Dumnezeu. Blandetea Ta este blandetea mielului. Nu­mele Tau este nume de om. Acest atotsfant Nume ras­toarna cerul si pamantul. Cat de mangaietor si de ma­ret suna numele Tau! Atunci cand el intra in auz, cand iese din gura, intra si iese ca o comoara fara pret, ca un margaritar fara pret! Iisus Hristos! Tu esti si Domnul oamenilor, si Om! Cat de minunat, cat de ales e chipul in care Tu unesti Dumnezeirea cu omenirea! Ce minu­nat lucrezi! Tu esti si Dumnezeu, si Om! Tu esti si Sta­pan, si Rob! Tu esti si Jertfitorul, si Jertfa! Tu esti si Mantuitorul, si Nemitarnicul Judecator al lumii, Care va sa vina! Tu vindeci toate bolile! Tu cercetezi, pri­mesti pe pacatosi! Tu invii mortii! Tu poruncesti ape­lor marii, vanturilor cerului! In mainile Tale painile cresc in chip minunat, dau seceris inmiit: sunt sema­nate, culese, coapte, frante in acelasi timp, intr-o sin­gura clipa! Si flamanzesti ca sa ne izbavesti pe noi de foamete! Si insetezi ca sa alungi setea noastra! Si cala­toresti pe taramul pribegiei noastre ostenindu-Te, ca sa ne inapoiezi firea cereasca, pasnica, plina de bunatati, pe care am pierdut-o! Si versi sudoarea Ta in gradina Ghetsimani ca noi sa incetam a mai varsa sudoarea noastra cautand paine pentru pantece, sa invatam a o varsa la rugaciune pentru impartasirea vrednica cu painea cea cereasca. Spinii ce ni i-a odraslit pamantul blestemat i-ai luat pe capul Tau! Ne-am lipsit de po­mul vietii care este in rai si de roada lui, care imparta­sea nemurirea celor ce ar fi mancat din ea; Tu, intinzandu-Te pe lemnul crucii, Te-ai facut pentru noi roada ce daruieste viata vesnica celor ce se impartasesc de Ea. Si roada vietii, si pomul vietii au aparut pe pamant, in taramul surghiunului nostru. Acest pom si aceasta roa­da sunt mai minunate, mai presus de cele din Rai; ace­lea impartaseau de nemurire, acestea impartasesc de nemurire si de Dumnezeire. Prin patimirile Tale ai var­sat dulceata in patimirile noastre. Lepadam desfatarile pamantesti, ne alegem ca soarta patimirile, numai ca sa ne facem partasi ai dulcetii Tale! Aceasta, ca pregustare a vietii vesnice, este mai dulce si mai de pret ca viata cea vremelnica! Ai adormit cu somnul mortii, care n-a putut sa te tina in adormire vesnica pe Tine, Care esti Dumnezeu! Te-ai sculat si ne-ai daruit trezirea din acest somn, din somnul cel cumplit al mortii, ne-ai da­ruit fericita si slavita inviere! Ai inaltat firea noastra innoita la cer, ai asezat-o de-a dreapta Parintelui Tau Celui mai inainte de veci, impreuna-Vesnic cu Tine! L-ai facut pe Parintele Tau si Parinte al nostru! Ne-ai deschis calea catre cer! Ne-ai pregatit lacas in cer! Ca­lauzesti la el, primesti, odihnesti, mangai in el pe toti pribegii osteniti ai pamantului ce au crezut in Tine, au chemat sfant numele Tau, au facut sfintele Tale porunci, au slujit Tie cu dreapta credinta si cucernicie, au purtat crucea Ta si au baut paharul Tau cu barbatie, multumindu-Ti, slavoslovindu-Te!

Slavă Ţie, Ziditorule al celor ce nu erau! Slavă Ţie, Răscumpărătorule şi Mântuitorule al celor căzuti şi pierduţi! Slavă Ţie, Dumnezeul şi Domnul nostru! Dă-ne nouă pe pământ şi în cer să slavoslovim bună­tatea Ta, să-i mulţumim, să o lăudam! Dă-ne să vedem cu faţa descoperită înfricoşata, neapropiata, preaîncuviinţata Ta Slavă, în veci să o privim, să ne închinăm Ei şi să petrecem întru fericire în ea. Amin”.

(in: Sfăntul Ignatie Briancianinov, “Experienţe ascetice”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *