Select Page

Creștinismul “roz” vrea să avem o iubire pompoasă, fără însă a avea frică-respect față de Dumnezeu

Creștinismul “roz” vrea să avem o iubire pompoasă, fără însă a avea frică-respect față de Dumnezeu

La sfârșitul secolului al XIX-lea, cugetătorul, filosoful și teolog ortodox Constantin Leontiev (1831-1891) a observat apariția așa-numitului creștinism „roz”, pe care îl caracteriza ca o atitudine pre-revoluționară a intelectualității de atunci, care punea întrebarea: „Frica de Dumnezeu? Care frică? De ce? Că doar Dumnezeu este iubire și numai iubire.”

Mai mult, chiar și unii reprezentanți ai clerului dovedeau superficialitate și spuneau că „frica de Dumnezeu” ar fi doar rezultatul unei culturi superficiale. Însă Domnul Hristos nu spune așa ceva. Astfel că ieromonahii de la Optina l-au binecuvântat pe Constantin Leontiev să continue studiul lui referitor la creștinismul „roz”, care promovează numai iubirea.

În epoca lui Leontiev, creștinismul „roz” își făcuse apariția mai ales în cercurile nebisericești ale intelectualității. Astăzi însă el apare deja și în cercurile bisericești. Tendința sufletească ce se exprimă prin expresia: „Dumnezeu este numai iubire și niciodată nu este judecător” din păcate astăzi este într-o continuă creștere în lumea aceasta pământească. Creștinismul „roz” vrea să avem o iubire foarte mare, pompoasă înlăuntrul nostru, fără însă a avea și un spirit de jertfă față de credința în Dumnezeu, fără ținerea în frâu a patimilor noastre sau înfrânarea de la ele, fără abnegație, fără frică-respect față de Dumnezeu.

O asemenea iubire umanistă sentimentală și superficială se manifestă nu prin lucrarea Sfântului Duh, ci prin participarea duhului celui potrivnic. Această stare a creștinismului „roz” poate fi considerată ca starea noastră de cădere. Din această cădere provine dorința noastră da a avea o credință care ar da astăzi lumii iubire, fericire, bucuria numai aici în viața aceasta pământească a noastră.

Cuviosul Paisie de Svetogoreț a dat următoarea interpretare creștinismului „roz”: „oamenii vor să poată să păcătuiască încontinuu, însă să aibă un Dumnezeu „cumsecade”, care să îi ierte mereu și ei să continue să păcătuiască. Adică ei vor să facă ceea ce vor și Dumnezeu să le ierte toate din pricina marii Lui iubiri, dar ei să continue să trăiască în egoismul lor, cu nedreptățile lor, în chip păcătos și fără mustrări de conștiință, fără să încerce să se schimbe în bine, fără pocăință adevărată, cum le cere tuturor cuvântul lui Dumnezeu și fără să ceară harul Lui, prin rugăciuni și prin cunoașterea de sine.”

Astfel se naște încet-încet un creștinism în care fundamentele credinței ortodoxe sunt date la o parte în tăcere și întregul ei duh este denaturat și interpretat greșit până în punctul în care sensul cuvântului „iubire” devine unul necunoscut.

Creștinismul „roz” contemporan are următoarele simptome-puncte caracteristice:

1) Apologia iubirii, însă tăcere deplină referitoare la Judecata lui Dumnezeu sau la A Doua Venire a Domnului.

2) O dogmatică abstractă, teoretică, un pluralism sau sincretism dogmatic.

3) Pierderea adevărului absolut al Revelației dumnezeiești prin ideea că și ceva este adevărat, dar și opusul lui este adevărat. Este considerat adevărul ca o sinteză pluralistă de diverse formulări relative și individuale referitoare la cele scrise în Sfânta Scriptură.

4) Lipsa de înțelegere sau absența cunoașterii rânduielilor vieții duhovnicești.

5) Schimbarea vieții personale ascetice cu o viață intensă și zilnică orientată spre cele lumești.

6) Negarea oricărei experiențe și trăiri bisericești ascetice, care îl aduc încet-încet pe om spre harul dumnezeiesc și spre luminarea prin Sfântul Duh.

Rezultatul tuturor acestor principii ale creștinismului „roz” este că adevărata sfințenie, care se dobândește numai prin viața liturgică bisericească ortodoxă, este retrogradată, desigur prin batjocorire, la nivelul unei „morale” a umanismului, la limitele sentimentelor „frumoase” omenești care nu au nevoie nici de frica de Dumnezeu, nici de smerenie, nici de ascultare.

Mulți dintre credincioșii ortodocși susțin cu tărie ideea că „Dumnezeu este bun și nu este judecător, ci numai iubire și nimic altceva.” Ei ignoră astfel cuvântul lui Dumnezeu, al Evangheliei și al Sfinților Părinți.

Astăzi, mai mult ca oricând, poporul este provocat sau chemat să accepte ideea aceasta a creștinismului „roz.” Această idee ne place așa de mult încât ajungem să mergem la biserică nu pentru dobândirea iertării păcatelor noastre, nici pentru a avea o viață cinstită și cuviincioasă de dragul lui Hristos, a învățăturilor și a poruncilor Lui, ci doar pentru iubirea și bunătatea Lui, care desigur că există, însă pe care noi o pretindem și credem că este așa cum o vrem noi.

În general, referitor la subiectul: „Dumnezeu este numai iubire și El nu pedepsește pe nimeni” ar fi interesant dacă am fi putut să discutăm cu locuitorii Sodomei și ai Gomorei! Însă unde sunt aceștia? De la crearea lumii și până la înfricoșătoarea Judecată făcută de Dumnezeu, El este și va fi nu numai iubire, ci și Judecător. De aceea și Judecata este numită pe bună dreptate ca fiind înfricoșătoare. De altfel, prima lucrare a dreptății lui Dumnezeu a fost alungarea lui Adam și a Evei din rai.

Logic, omul care iubește îl acceptă pe cel pe care îl iubește așa cum este și nu îi cere acestuia să se schimbe. Astfel și patimile și păcatele mele, spune omul, Dumnezeu nu le va judeca, deci nu este nevoie să fim obligați să împlinim în practică învățătura Lui doar datorită fricii de El.

Cu doar o singură rugăciune către El, Dumnezeu devine iubire și mă primește în Împărăția cerurilor. Omul crede că cu logica, cu rațiunea lui le va rezolva pe toate. De asemenea, unii predicatori teologi sunt de părere că orice este permis și accentuează că fără apologia iubirii (însă trecând sub tăcere cele legate de înfricoșătoarea zi a Judecății lumii de către Dumnezeu) misiunea lor nu este reușită, adică inițierea altora în creștinism.

Un asemenea creștinism fals, cosmopolit, fără o dogmă clară, doar cu predica iubirii și fără propovăduirea respectului față de Dumnezeu, a ascultării cu evlavie de poruncile Lui, poate să ducă numai la dispariția credinței. Un asemenea creștinism este vinovat în fața lui Hristos.

Atunci a vrea cineva să se roage lui Dumnezeu nu are niciun sens. Creștinismul „roz” acceptă numai o latură a învățăturii lui Hristos, cea a iubirii, omițând latura spovedaniei, a pocăinței, a iertării, a ascultării, a strădaniei de biruire a patimilor, a recunoașterii păcătoșeniei omului.

Constantin Zaițev scria: „când va veni sfârșitul istoriei lumii și va rămâne în veșnicia fericită numai Dumnezeu, iar alături de El și cei din Împărăția Lui, bucurându-se de mila Lui, atunci va rămâne numai iubirea, pentru că orice altceva se va anula. Desigur, vor fi anulate și virtuțile noastre înalte ale credinței și ale nădejdii, pentru că ele vor rămâne fără un scop, căci deja se va împlini legământul dintre Dumnezeu și oameni pentru câștigarea Împărăției lui Dumnezeu” 

Iubirea adevărată și autentică creștină și nu cea „roz”, care este sentimentală și umanistă, este scara desăvârșită a urcușului duhovnicesc spre îndumnezeire, spre scopul nostru final.

Părintele Gheorghe Belandurov din orașul Dver remarcă: „Nu există îndoială că Dumnezeu îl iubește pe om, devreme ce el L-a trimis pe Fiul Său Unul-Născut pentru mântuirea noastră.” Însă cum vom interpreta atunci cunoscutul cuvânt al lui Dumnezeu că „pe cel pe care Îl iubesc, pe acela îl cert”, cuvânt care exprimă și el de asemenea iubirea dumnezeiască față de om?

Oare însă nu este și Pronia sau Purtarea de grijă a lui Dumnezeu tot un fel de Judecată, devreme ce prin ea ne anunță dinainte, în fiecare zi, trimițându-ne reușite, nădejdi și bucurii, dar și suferințe, boli, întristări și moarte? Însă ne trimite și bogata Lui milă, pentru ca să Îi mulțumim și să Îl slăvim. Noi însă de cele mai multe ori trecem cu vederea mulțumirile și doxologia adresată Lui. Dacă nu trăim creștinește, duhovnicește, nu înțelegem Pronia lui Dumnezeu.

De aceea nu ne îndoim că toți oamenii vor fi supuși marii Judecăți dumnezeiești, devreme ce Dumnezeu Însuși a spus aceasta. Însă este posibil ca judecata lui Dumnezeu să se facă fără iubirea Lui? Este imposibil!

Și oare toți vor intra în Împărăția cerurilor? Și cei buni și cei răi? Și cei care au făcut fapte bune, cei milostivi și mărinimoși, dar și cei lacomi, zgârciți și avizi? Vor intra în Împărăție și cei care au manipulat pe oameni și cei cu inima împietrită și criminalii și toți cei nepocăiți de păcatele lor? Nu, desigur, acolo, în Împărăția lui Dumnezeu nu este posibil – devreme ce Însuși Domnul Iisus Hristos a spus aceasta –  să nu existe dreptate și iubire.

articol al lui Veaceslav Malțev

(în ziarul „Sankt-Petersburgul Ortodox”)

Sursa – https://synaksiorthodoxon.blogspot.com/2018/12/blog-post_78.html
traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.