„Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare această credință poate să-l mântuiască?”
Drumul către credință este pocăința. Ce spun oamenii care se pocăiesc? „Am păcătuit, n-am să mai fac. Nu voi mai păcătui, deci voi trăi potrivit poruncilor.”
Întrucât pocăința nu încetează o dată cu primirea credinței, ci, împreunându-se cu ea, rămâne până la sfârșit, reiese că și hotărârea aceasta — de a trăi potrivit poruncilor — rămâne în vigoare și după primirea credinței.
De aceea, credinciosul, dacă a venit la credință pe calea cea dreaptă — adică pe calea pocăinței —, este un râvnitor al plinirii poruncilor sau săvârșitor al faptelor bune. Credința îi dă cel mai puternic imbold spre a face aceasta; tot credința îi dă și puterile harice trebuincioase, prin Sfintele Taine.
Într-acest chip, credința ajută faptelor, iar faptele fac credința desăvârșită: căci până când omul nu împlinește lucrul în care a crezut, credința nu este credință adevărată. Credința se vădește numai în fapte, și nu numai se vădește, ci se și întărește. Faptele lucrează, la rândul lor, asupra credinței și o întăresc.
Sfântul Teofan Zăvorâtul; Tâlcuiri din Sfânta Scriptură
