Selectați pagina

Conform tradiției noastre creștine, morții se înhumează și nu se ard. Incinerarea este o practică de sorginte păgână sau hinduistă

Conform tradiției noastre creștine, morții se înhumează și nu se ard. Incinerarea este o practică de sorginte păgână sau hinduistă

Conform tradiției noastre creștine, ba chiar și iudaice și musulmane, morții se înhumează și nu se ard. Incinerarea este o practică de sorginte păgână sau hinduistă. La începuturi, Biserica s-a confruntat cu practica greco-romană, care presupunea incinerarea morților, și a biruit-o.

Doar odată cu secularizarea și cu îndepărtarea societății Occidentale de Biserică, practica incinerării a reapărut în veacul al XIX-lea. Întâi discret, în Statele Unite, apoi în țările din Nordul Europei și în Marea Britanie.

S-a încercat, din motive ideologice, introducerea incinerării în Uniunea Sovietică, regimul ateu de acolo, vrând să sublinieze faptul că, odată cu moartea, totul s-a terminat, inclusiv rămășitele pământșsti trebuie făcute să dispară.

Biserica Creștină, în general, și cea Ortodoxă, în special, n-au fost de acord niciodată cu incinerarea defuncților. Biserica Ortodoxă a și interzis oficierea ceremoniei religioase pentru persoanele care sunt incinerate.

Dacă e să mergem pe firul istoriei, vom spune că Biserica Ortodoxă Română a luat poziție în mai multe rânduri împotriva incinerării. Pravila de la Govora, care apărea în anul 1641, spunea în glava 378: „Să nu se ardă trupurile!”

În 1923 Asociația generală a clericilor se opunea construirii crematoriului din București. În 1928 Sfântul Sinod hotăra: 1) preoții să-i prevină pe credincioși că, dacă cineva este incinerat, Biserica îi refuză orice serviciu religios; 2) înainte de a oficia slujba înmormântării, preoții îi vor întreba pe membrii familiei în care cimitir va fi înmormântat defunctul; 3) celor care au fost incinerați sau urmează să fie incinerați li se va refuza slujba înmormântării.

În 1933 Sfântul Sinod a emis o Pastorală în care li se atrăgea preoților atenția că, dacă vor oficia slujba înmormântării pentru cei ce urmează să fie incinerați, vor fi deferiți judecății Consistoriului disciplinar.

După 1989 Sfântul Sinod a mai abordat acest subiect, în legătură cu unii preoți indisciplinați care oficiau servicii religioase la crematoriul „Cenușa” din București, rămânând pe poziția hotărârilor amintite.

Biserica are rațiunile ei atunci când e vorba de respingerea incinerării. Nu e vorba că Dumnezeu, la Parusie, nu-i va putea învia și pe cei incinerati. Ci este vorba de alte considerente morale, dintre care, pe unele le trecem în revistă.

1. Este vorba de a respecta cuvântul lui Dumnezeu: „pământ ești si în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19). Acest cuvânt al Sfintei Scripturi este preluat de slujba înmormântării și de cea a parastasului.

2. Înmormântarea mărturisește atât stricăciunea, cât și preamărirea și învierea trupurilor. Incinerarea, promovată, în general, de oameni nereligioși, este o contramărturie pentru amândouă. Ar vrea să sugereze că nu este nici stricăciune a trupurilor, nici înviere a lor.

3. Ca și grâul, trupurile sunt puse în pământ pentru a renaște la o altă modalitate de existență.

4. Înmormântarea Domnului Hristos și Învierea Sa din morți au pentru creștini o valoare arhetipală.

Să nu mai adăugăm apoi faptul că tradiția noastră de două mii de ani are o mare valoare. Sufletul îți cere să ai un mormânt al celor plecați, lângă care să te reculegi, să pui o floare, să-ți dai seama că faci parte dintr-un sir nesfârsit de oameni minunati care-ți dau încredințarea că nu esti suspendat într-un vid, ci faci parte dintr-un neam. Vizitarea Cimitirului Central din Cluj, de exemplu, are un efect educativ deosebit.

Sursa: doxologia.ro

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *