Selectați pagina

Coji de cartofi cu zahăr și Colinde – la Sărbătoarea Nașterii Domnului în lagărul din Siberia

Coji de cartofi cu zahăr și Colinde – la Sărbătoarea Nașterii Domnului în lagărul din  Siberia

Oleg DombrovschiPe 22 iunie 1941, când armata româna a început să lupte pentru recucerirea Basarabiei, Oleg Dombrovschi (născut la 18 februarie 1919, în Orhei, Basarabia) era deja ofițer. Retragerea dincoace de Prut îl prinsese cu mana pe armă. Între timp, Oleg luase examenul de sublocotenent – la 10 mai, cu promoţia „Regele Mihai” –, se întorsese pe malul Prutului, la artilerie, comandant la o baterie de tragere din satul Cotu Morii (zona Huşi), şi se hotărâse: voia înapoi Basarabia… Cu cedarea Basarabiei, “patria mea”, cum îi spune Dombrovschi, nu s-a împăcat niciodată. La razboi a plecat într-o noapte, călare. Trei ani, Oleg Dombrovschi a luptat pentru Basarabia și pentru Regat. A scăpat miraculos de la Cotul Donului, a fost decorat cu medalia “Coroana României”. În august 1944 a fost luat prizonier de ruși. A trecut prin 32 de lagare în sapte ani și nu s-a trădat pe sine nici măcar o singură data, suportând cu demnitate bataia și mizeria. În 1958 a fost arestat din nou, târât prin infamele beciuri ale Securității la interogatorii și prin pușcăriile lugubre ale României comuniste (în special Jilava și Aiud). A fost eliberat în 1964, an de grațiere pentru deținuții politici. Oleg Dombrovschi e un înțelept care a iertat fără să uite: “Războaiele nu rezolvă niciodată nimic. Aduc doar ură și moarte”.

Istoria lui Oleg, ajuns atăzi la venerabila vârstă de 93 de ani, strânge, în mic, traumele unui veac apocaliptic, în care omenirea s-a măcelarit pe sine. Bătrânul de astăzi şi-a înţeles pe propria piele secolul. O viață chinuită prin stepele ruseşti şi prin maltratările torţionarilor, dar mai mult decât atât: o luptă de supraviețuire între teroare şi speranţă.

Un ziar l-a botezat “Un om cât tot secolul XX”.

Orice mărturie de pe front este echivalentă cu un certificat de onoare, iar Oleg Dombrovschi este un adevărat notar al cinstei. Un martir care trăieşte.

Oleg a încărunţit cu dramele unui război care i-a luat totul, zilele, familia, visele, lacrimile, dar care i-a lăsat demnitatea. Războiul acesta îl ia cu el, în fiecare noapte, în întuneric şi în amintire:

Masa de Craciun: coji de cartofi cu zahar

Oleg Dombrovschi are poveşti, dar nu are nepoţi. Pe fiul său, singurul său fiu, l-a pierdut când acesta abia împlinise 24 de ani. Locuieşte singur, în aceeaşi casă din 1951. În faţa uşii e spânzurată o iederă prin care razele soarelui nu pot pătrunde. Bătrânul se uită la ceas. Începe istoria.

Amintirile frumoase, ca ale oamenilor comuni, se sfârşesc în jurul anului 1937, atunci când a părăsit casa părintească. „Eram în clasa a şaptea, la liceu, când am plecat la Chişnău. De atunci, regimentul era casa mea. Cu el te mutai, cu el locuiai!”. Acasă… Acasă era altfel, mai simplu şi mai bine.

„În Ajunul Crăciunului, nu intram în casă, stăteam în curte, înfriguraţi şi ne era foame. Dar nu puteam să mâncăm decât după ce apărea primea stea pe cer. Noi aveam curte mare şi ne uitam după fiecare crăpătură dintre nori. Cum apărea o stea începeam toţi copiii să strigăm fericiţi şi imediat veneam în casă. Acolo, găseam mereu masa pusă, cu mâncăruri tradiţionale, cum nu mai sunt acum. Şi atunci erau oameni mai avuţi şi mai puţin avuţi, dar tradiţiile acestea erau la fel pentru toată lumea”.

Strălucirea care nu contează

Trecutul se zbate în inima lui Oleg Dombrovschi, aşa cum se zbat bucuria şi deznădejdea prin vieţile noastre. Întâi fericirea, apoi războiul, lagărul, închisorile politice.

Deocamdată, să zăbovim acolo unde e bine. Citiţi cu atenţie fraza aceasta. S-ar putea să găsiţi aici ceva ce am pierdut noi, cei care dăm şi treizeci de lei pentru o ciorbă:

„Tot în Ajun, întâi de toate, ne izolau în casa bunicilor până ce se orna bradul. În ziua de Crăciun, când era întuneric şi zăpadă de un metru şi jumătate, ieşeam în cămăşi de noapte şi desculţi şi dădeam buzna să ne ducem la pom. Aveam o verişoară care făcea, din resturi de lână, figurine cu care ornam bradul până ce era plin de omuleţi coloraţi diferit, cu fustiţă sau căciuliţă. Nu ne-au interesat niciodată cadourile sau strălucirile. Ne uitam la figurinele din lână mai mult decât la globuri”.

„Colindul Prizonierului”, împăcarea istorică între nemţi şi români

La doar câţiva ani după ce striga când pe cer apărea prima stea, Oleg Dombrovschi răcnea din tranşee. Despre anii ce urmează, bătrânul vorbeşte simplu. Nu de metafore are el nevoie.

„Eram în prag de a intra la Politehnică, în 1939, şi cineva din Siguranţa statului m-a chemat şi ne-a spus că «Miroase a război şi la noi. Feriţi-vă de facultăţi acum, duceţi-vă la armată, pentru că doar aşa scăpaţi de perioda asta nesigură. Toate organele de supraveghere, de Siguranţă, toate stau cu ochii pe studenţi şi la fiecare două săptămâni îi controlează»”.

Oleg a crezut. Au urmat stagii de pregătire, şcoli militare, starea de încordare şi întâlnirea cu frica de moarte.

Războiul a venit repede, iar sfârşitul lui avea să aducă şi mai multă suferinţă.

„Armistiţiul s-a încheiat pe 23 august 1944, dar noi am făcut parte dintr-un detaşament care în dimineaţa zilei de 27 încă trăgea cu tunul. Asta până ce au venit, ne-au călcat în picioare şi ne-au dezarmat”.

Nu le-a spus numele, dar erau cei care aveau să-l plimbe prin toată Uniunea Sovietică, prin lagăre.

O linguriţă de zahăr şi cojile de cartofi

„În iarna dintre ‘44 şi ‘45 făceam o foame cum nu s-a mai pomenit. Se apropia Crăciunul şi toţi aşteptau să le pice norocul, să se ducă la corvoadă la bucătărie, fiindcă de acolo puteau să fure foi de varză”, povesteşte Oleg Dombrovschi. Proviziile de iarnă capătă alt sens atunci când raţia de mâncare abia te trece de azi pe mâine.

„Când curăţam cartofi, celor neiniţiaţi le ziceam: «Curăţă mai gros, să bagi la buzunar». Mâncam acele coji aşa crude cum erau. Raţia pentru o zi mai avea şi două linguriţe de zahăr. Dintr-o linguriţă şi câteva coji de cartofi ieşea un adevărat deliciu”.

Apropierea sărbătorilor i-a unit pe cei care îşi târau viaţa prin zăpadă, acolo unde se termină lumea şi începe Siberia. Erau colegi de lagăr cu ofiţeri nemţi, elita armatei germane, care acuzau românii că de pe 23 august 1944 i-au lăsat fără benzină. Adică, fără nicio şansă. „Între noi şi nemţi era o ostilitate şi o tensiune grozavă. Noi le explicam că au pierdut războiul pentru că nu aveau cum să îl câştige”, însă orgoliul german nu putea fi stăvilit, fiind dincolo de raţiune.

„Am avut mulţi învăţători, toţi ofiţeri de rezervă, toţi cunoscători ai tradiţiilor. Între aceştia, era un dirijor al corului partriarhiei de la Iaşi. Era şi compozitor şi profesor de muzică. El a zis să facem un cor, să ne mai amintim măcar Craciunul. Am format atunci un grup cu voci puternice, toţi cu o cultură muzicală suficientă şi am început să învăţăm colinde”, rememorează veteranul. În faţa armelor şi a comportamentului mizerabil al tuturor paznicilor, românii erau mai aproape de casă în fiecare zi de repetiţii.

Şi nemţii plâng câteodată

Au compus chiar un colind al lor, „Colindul Prizonierului”. Şi, nu se ştie de ce, atunci când îl cântau erau mai puternici. Îndurau mai uşor frigul şi moartea. „La fereastra amintirii … că am murit mai târziu în puşcărie” e tot ce-şi mai aminteşte Oleg Dombrovschi din magicul cântec. Şi cine spune că nemţii nu plâng niciodată, nici măcar în lagăr?

„A venit Ajunul şi am hotarât să le facem o surpriză. Când s-a întunecat puţin, ne-am strecurat în clădirea lor. Ştiam că jos, la parter, erau ofiţerii superiori. Ne-am dus acolo, într-un hol mare, şi ne-am înghesuit în jurul dirijorului. Am început să cântăm «Bună Dimineaţa la Moş Ajun» şi, în câteva clipe, pe holul scării, erau toţi nemţii ieşiţi, cap lângă cap. N-am spus «Stille Nacht, heilige Nacht» pentru că nu ştiam versurile. Când am terminat de cântat la parter, am început să urcăm la etaje. Acolo deja toată lumea ne aştepta. Când am plecat, au aplaudat încontinuu, până a ieşit ultimul“, povesteşte veteranul.

Nemţii aplaudau şi unii aveau lacrimi în ochi. A doua zi, o delegaţie de cinci colonei, a venit să mulţumească „din partea întregului corp ofiţeresc german”. A fost prima dată, după război, când militarii, români şi germani, au dat mâna.

Ultimul Crăciun împreună

Epilogul nu este neapărat fericit.

„Până anul următor, ne-am destrămat. Fiecare a fost mutat în alt lagăr. De atunci, de Crăciun, ne rezumam doar la poveşti în camerele în care eram închişi. Mereu spuneam că am cântat colinde nemţilor. De sărbătorit, cu adevărat, n-am mai sărbătorit niciodată Crăciunul în lagăre”.

În lagăre, adică acolo unde pâinea era, de fapt, un terci dezgustător, untul semăna la gust cu ceara de lumânări, iar în loc de carne li se „serveau” oase. Şi totuşi… „Înainte cu câteva zile, mai furam o crenguţă de brad. Să nu uităm “.

Adaptat după: razbointrucuvant.ro

 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *