Selectați pagina

Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt

Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt

Până ce nu ne-am curăţit de patimi, nu se arată deplin darurile Duhului Sfânt, primite prin Taina Sfântului Mir, deşi lucrează şi ele în mod acoperit prin fiecare virtute. Dar o dată ce patimile care le acopereau sunt înlăturate, darurile Duhului Sfânt izbucnesc în conştiinţa noastră, din locul as­cuns al inimii, în toată strălucirea lor.

Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt

Cele şapte daruri ale Duhului Sfânt

Propriu-zis, aces­te daruri, spre deosebire de harul Botezului care conduce lucrarea de mortificare a omului vechi şi de creştere gene­rală a omului nou, au menirea de a reface şi intensifica pu­terile de cunoaştere ale sufletului şi de stăruirea bărbăteas­că în Dumnezeu, după ce sufletul L-a cunoscut. Sunt în primul rând daruri de luminare a minţii şi, tocmai de aceea, daruri de fortificare a ei în orientarea spre Dumnezeu. De aceea ele îşi arată deplin eficienţa numai când s-au dezvoltat su­ficient în noi puterile intelectuale, care colaborează cu ele. Fiind roadele unei Taine care ne împărtăşeşte daru­rile Duhului Sfânt, ele sunt menite să deschidă duhul din noi și să facă bogată viața „în Duh”, dar acest lucru nu se poate realiza înainte de purificarea de patimi.

Abia după terminarea operei de purificare, condusă în special de puterile Botezului şi ale pocăinţei, apare pe pri­mul plan lucrarea darurilor Duhului Sfânt.

Desigur, aceasta nu înseamnă că sufletul rămâne numai cu aceste daruri, ci începutul de activare a darurilor Duhu­lui Sfânt înseamnă şi o activare a înrâuririi Lui nemijlocite. Unde e harul sau darul, acolo e Duhul, de aceea se alter­nează expresiile: harul şi Duhul. Prin Taina Sfântului Mir, Duhul Sfânt Şi-a creat un sălaş în centrul ascuns al fiinţei noastre. El este mereu în contact cu noi din acel moment.

De acolo, harul Botezului pune în mişcare darurile Sfân­tului Duh, în lucrarea de străpungere a stratului gros de pa­timi, ca la sfârşit să ţâşnească, prin deschizătura operată, lumina lor, adică a Duhului Sfânt, de pe tărâmul adânc al fiinţei noastre. Dar această lumină se face tot mai transpa­rentă încă înainte de a ţâşni descoperit la sfârşitul totalei curăţiri de patimi. Prin fiecare virtute, dobândită o dată cu înlăturarea fiecărui strat pătimaş din noi, ea devine mai străvezie. Dar mai întâi simţim puterea ce lucrează în noi la această curăţire. Adică Duhul Sfânt la început îşi arată mai mult puterea, iar pe urmă mai mult lumina, până la izbuc­nirea iluminării depline în conştiinţa noastră. Astfel trebuie să înţelegem faptul că, din cele şapte daruri ale Duhului Sfânt: duhul temerii, duhul tăriei, duhul sfatului, duhul ştiinţei, duhul cunoştinţei, duhul înţelegerii, duhul înţelep­ciunii, primele două indică aproape exclusiv puterea făptuitoare: al temerii, reţinându-ne de la rele; al tăriei, îndemnându-ne la săvârşirea celor bune. Din această fază ini­ţială lipseşte deocamdată cunoaşterea lămurită. Ea vine abia pe urmă, fiind rezemată de celelalte cinci daruri.

După ce am progresat întrucâtva în dobândirea virtu­ţilor, începe să se înroşească orizontul conştiinţei noastre de avansurile iluminării, ca, pe culmea nepătimirii, să răsa­ră întreg soarele Duhului Sfânt.

Sfântul Maxim Mărturisitorul interpretează astfel daru­rile Duhului Sfânt: după încetarea de a păcătui prin temere şi după lucrarea virtuţilor prin tărie, dobândim prin darul sfatului deprinderea discernământului, care ne ajută să în­deplinim cu cea mai bună judecată poruncile dumnezeieşti şi să deosebim faptele ce se potrivesc mai bine în fiecare împrejurare. Aşadar, dacă la început lucrăm mai mult de frica lui Dumnezeu, împlinind poruncile pentru simplul fapt că Dumnezeu le-a dat, pe urmă începem să ne dăm seama prin proprie judecată că ceea ce ne porunceşte Dumnezeu să facem e lucru bun, iar ceea ce ne opreşte, e lucru rău. Totodată începem să pricepem ce e mai potrivit să împli­nim din porunci în fiecare împrejurare.

De la această primă licărire de lumină, progresăm la una mai sporită prin darul ştiinţei, care ne învaţă cum să reali­zăm practic binele ce ni s-a descoperit din porunci, în aşa fel ca să dobândim virtuţile. Căci se poate întâmpla ca cine­va să-şi dea seama de binele cuprins în porunci, şi totuşi să nu ştie cum să-l înfăptuiască în modul cel mai satisfăcător, lucrând fără judecată. Darul ştiinţei este deci acela care ne învaţă cum să făptuim un lucru bun, cu judecată.

Urmează la rând darul cunoştinţei, care, spre deosebire de darul sfatului, nu mai discerne numai în mod general binele dintr-o poruncă de răul din altă poruncă, ci desco­peră însăşi raţiunea sau motivaţia mai adâncă a fiecărei porunci şi a fiecărei virtuţi. Acum nu mai ştiu doar în gene­ral că e mai bine să fiu smerit decât mândru, ci-mi dau seama că prin smerenie ajung să văd măreţia lui Dum­nezeu, pe când mândria mă orbeşte, nelăsându-mă să mă văd decât pe mine.

De la acest dar ne ridicăm la cel  al înțelegerii, care preface pătrunderea mai mult teoretică a rațiunilor virtuților într-o identificare afectuasă a mea cu aceste rațiuni, ceea ce „produce o fuziune a puterilor noastre naturale cu modurile și cu rațiunile poruncilor”, sau „preface puterile noastre naturale în rațiunile cunoscute ale virtuților”.

De la darul acesta progresăm la cel din urmă, care este darul înţelepciunii. Acesta „ne face să ne înălţăm la Cauza raţiunilor duhovniceşti din porunci şi la unirea cu Ea. Prin aceasta, cunoscând, pe cât este cu putinţă oamenilor, în chip neştiut, raţiunile simple ale lucrurilor aflătoare în Dum­nezeu, scoatem ca dintr-un izvor ţâşnitor al inimii adevărul din toate, împărtăşindu-1 în chip felurit şi celorlalţi oameni”. Cu alte cuvinte, acest dar ne face parte de contemplarea simplă şi exactă a adevărului din toate lucrurile. „Pornind de aici vom scoate la iveală multele şi variatele raţiuni ale adevărului din contemplarea înţeleaptă a lucrurilor sensi­bile şi a fiinţelor inteligibile”. În tot ce facem sau înţe­legem acum avem o viziune a ansamblului, a legăturii faptei sau a lucrului nostru cu ordinea universală.

La înţelepciune am ajuns după ce am dobândit toate virtuţile, adică după ce am dobândit starea de nepătimire. Ea este ţâşnirea descoperită a luminii solare, după ce a fost anticipată prin raze tot mai intense. Cu această ţâşnire în­cepe iluminarea propriu-zisă. În toate virtuţile parţiale care au precedat starea de nepătimire s-a arătat o rază a înţelep­ciunii, în fiecare arătându-ni-se o parte a ei. Fiecare a fost un dar, din darurile iluminătoare ale Duhului Sfânt. Acum înţelepciunea apare întreagă, în acelaşi timp con­centrată şi simplă. Ea este unită totdeauna cu pleni­tudinea darurilor iluminătoare ale Duhului. Înţeleptul vede dintr-o dată, într-un mod larg cuprinzător, adevărul din toate, adică le vede pe toate într-o interdependenţă, avându-şi fiecare rostul său, şi, în acelaşi timp, în funcţie de cauza lor ultimă, de Dumnezeu.

Înţelepciunea e darul de a vedea pe Dumnezeu simultan cu toate sau prin toate, ca Făcătorul, Susţinătorul şi Cârmuitorul efectiv al tuturor. Ea ne ajută să înţelegem dintr-o ochire viaţa noastră trecută, rostul ei, linia pe care trebuie să mergem, înţelesul solidar al tuturor faptelor şi eveni­mentelor din viaţa omenească, al lucrurilor din natură, pen­tru că pe toate le explică Puterea şi Cauza cea unică ce stă la baza tuturor şi-Şi arată lucrarea deodată în toate.

În baza acestei priviri şi înţelegeri simultane, putem apoi desprinde înţelesul fiecărui lucru şi norma fiecărei fapte ce trebuie săvârşită. Dacă la început ne-am ridicat treptat de la parţialul cunoscut la universalul necunoscut, acum, de pe piscul vederii de ansamblu ne coborâm privi­rea când la un amănunt, când la altul din peisajul total, constatând îndată locul, înţelegând îndată rostul şi sta­bilind îndată norma lui în acest peisaj.

În altă parte, Sfântul Maxim Mărturisitorul deosebeşte între discernământ şi cunoştinţă. Cea dintâi e născută de activitatea virtuoasă, cea de a doua, din credinţă; cea dintâi e de ordin practic, cea de a doua, de ordin contemplativ. Prin cea dintâi deosebim binele de rău, prin cea de a doua cunoaştem raţiunile văzute şi nevă­zute, avându-şi fundamentul în Dumnezeu. Am putea să identificăm pe cea dintâi cu darurile sfatului, ştiinţei, cu­noştinţei şi înţelegerii, iar pe cea din urmă, cu darul înţelep­ciunii, întrucât, în alte părţi, Sfântul Maxim nu consideră credinţa dezvoltându-se în cunoştinţă pe o linie deosebită de cea a virtuţilor. Dar am putea socoti că discernământul practic şi cunoştinţa contemplativă sau înţelepciunea sunt două culmi convergente care, întâlnindu-se în iubire, nasc pe o treaptă superioară cunoaşterea tainică a lui Dum­nezeu, deosebită de înţelepciune, sau de cunoaşterea Lui din lucrurile lumii.

Darurile Duhului Sfânt ne călăuzesc şi ne susţin în cu­noaşterea mijlocită a lui Dumnezeu. Deosebită de ea este cunoaşterea directă a lui Dumnezeu, care va constitui faza a treia a urcuşului duhovnicesc, sau faza unirii sufletului cu Dumnezeu, sau a vederii luminii dumnezeieşti. În faza aceasta a doua, sau a iluminării, ne vom ocupa cu cunoaş­terea Lui prin mijlocirea naturii şi a faptelor omeneşti, indi­viduale şi colective. Ea este o cunoaştere ce urmează ime­diat după treapta nepătimirii, care este o curăţire de patimi, dar încă nu şi de chipurile simple ale lucrurilor. Abia după ce mintea se va curăţi nu numai de patimi, ci şi de imaginile şi reprezentările simple ale lucrurilor, se va produce cunoașterea directă a lui Dumnezeu, cunoașterea teologică, din faza a treia.

Dar întrucât şi cunoaşterea mijlocită a lui Dumnezeu este o cunoaştere prin Duhul Sfânt, adică prin darurile Lui, încă din faza aceasta a doua cunoaşterea omului a devenit o „cunoaştere în Duh”. Dar e cunoaştere prin Duhul Sfânt, adică prin darurile Lui, încă din faza aceasta pentru că are loc după ce omul prin virtuţile sale şi prin darurile Duhului Sfânt a descuiat sau a actualizat duhul din sine ca locul central şi intim al minţii, a deschis acest ochi destinat vede­rii lui Dumnezeu. Darurile iluminătoare ale Duhului se fac vădite omului de-abia prin deschiderea acestui ochi al său, a acestei cămări menite să se umple de lumină dumneze­iască. Duhul Sfânt ni Se face cunoscut numai activând du­hul nostru.

De aceea cunoaşterea prin Duhul Sfânt este o cunoaş­tere a minţii reîntoarse în duhul său, din împrăştierea la suprafaţă. Cunoaşterea „în duh” este o cunoaştere din inte­riorul acesta intim al omului, din mijlocul luminii dum­nezeieşti care umple acest duh. Prin lumina aceasta toate lucrurile devin transparente în faţa celui ce cunoaşte „în duh”, încât, pentru vederea lui, suprafaţa lucrurilor şi a fap­telor omeneşti nu mai este un zid opac, ci un transparent prin care se străvăd înțelesurile și legăturile lor cu Dumnezeu. El nu se mai oprește, prin patimi, la această suprafață: a străbătut dincolo de suprafața sa și de suprafața îngroșată a lucrurilor.

E o mare taină vederea aceasta în adâncimile lucru­rilor şi destinelor omeneşti. Aceste adâncimi nu pot fi deschise exclusiv prin sesizarea senzorială a lucrurilor, pen­tru că atunci oricine ar putea să le sesizeze, aşa cum sesi­zează structura lor sensibilă, prin raţiunea generalizatoare, sau fascicolele de însuşiri comune ale exemplarelor din aceeaşi specie, prin aşa-numitele „noţiuni” sau „esenţe” ima­nente ale lucrurilor. Dar dacă adâncimile se fac străvezii numai celui ce s-a ridicat la cunoaşterea „în duh”, celui ce s-a ridicat din coaja lui îngroşată în „duhul lui”, înseamnă că acest duh este o putere care pătrunde în adâncimile lucru­rilor, fie că lumina din duh pătrunde dincolo de stratul opac al lucrurilor, fie că face lumina ascunsă în ele să devină transparentă. Numai în măsura în care şi-a devenit cineva transparent lui însuşi, i se fac transparente şi lucrurile. Căci aceeaşi putere care lucrează în el se întinde apoi în afară. Sfinţii Părinţi folosesc această asemănare: aşa cum, pentru ca ochii noştri să vadă lumina fizică şi lucrurile din lume, trebuie să se fi umplut în prealabil ei înşişi de lumina aceasta, tot aşa, pentru ca ochii sufletului nostru să vadă lumina realităţilor inteligibile şi divine, adică adâncimile lucrurilor, trebuie să se fi umplut în prealabil de lumina care iradiază din ele. în cel ce vede trebuie să se afle ceva din ceea ce vede. De aceea Sfântul Maxim numeşte adân­cimea Scripturii „duhul ei”, aşa cum adâncimea din om o numeşte „duhul” omului. Duhul Scripturii îl sesizează cel ce privește în ea din duhul său. În alţi termeni, adâncimile din om şi adâncimile lucrurilor sunt luminate de o lumină comună, sau iradiază din ele o lumină comună. O lumină comună uneşte subiectul cu lucrurile sau cu semenii. Cine a primit această lumină în sine a pătruns în zona adâncimi­lor deosebite de sine. Sinea sa şi acele adâncimi formează prin acea lumină o unitate duală, aşa cum într-o măsură mai redusă formează o astfel de unitate şi zona vizibilă a lumii prin lumina fizică ce o învăluie, sau o străbate, cu puterea văzătoare a simţurilor trupeşti.

Un gânditor creştin spune că această cunoaştere tai­nică în duh a depăşit „ruptura gnoseologică dintre subiect şi obiect, ca şi absorbirea realităţii în lumea subiectului sau a obiectului. Experienţa duhovnicească … e în afară de opoziţia dintre subiect şi obiect, în afară de ipostazierea lor. Viaţa duhovnicească e tot aşa de puţin subiectivă, pe cât e de puţin obiectivă. Ea este obiectivă, dar nu în sensul raţionalist al cuvântului. Ea prinde subiectul şi obiectul la o adâncime incomparabil mai mare. Realităţile aşa-numite obiective sunt realităţi de al doilea rang, nu de primul; sunt realităţi simbolice, nu realităţi în sine. Dar nici realităţile subiective, realităţile trăirii psihice, realităţile subiectului şi ale lumii sale subiective, nu sunt primare; ci sunt tot secun­dare, tot simbolice”.

Separaţia între subiect şi obiect e depăşită pe acest plan, fără ca acestea două să se confunde. Subiectul şi obiectul sunt deosebite, dar nu despărţite. E depăşită se­paraţia subiectului de obiect, şi totuşi se salvează acestea amândouă, pentru că subiectul experiază în adâncurile sale un „obiect” deosebit de sine. Dar obiectul experiat în lăuntru fiind o realitate spirituală sau legat interior cu su­biectul, e într-o continuitate sau intercomunicare cu subiectul cunoscător și, amândouă, cu Subiectul suprem de la baza tututor lucrurilor. Desigur, acea realitate spirituală nu e uniformă, ci variată, e o lume plină de raţiuni, din care se încorporează structura proprie a fiecărui lucru în înfă­ţişarea văzută a lui, structura proprie a unei persoane, a unei acţiuni deosebite. Dar nu e mai puţin adevărat că ele sunt împletite într-un ansamblu, sau sunt scăldate în aceeaşi lumină înţeleasă şi înţelegătoare. Şi când lumina aceea ne-a umplut lăuntrul nostru, nu ne apare limitată de marginile fiinţei noastre, ci extinsă peste toate cele cu care ne unim prin curăţie şi dragoste.

Am spus că prin această lumină lucrurile singulare şi firea în totalitatea ei devin un transparent prin care se străvăd raţiunile lor mai înalte şi legăturile lor cu Dumnezeu. Prin lucruri se vede în oarecare fel Dumnezeu însuşi.

Despre această cunoaştere de Dumnezeu din creaţie vom purcede să tratăm acum, căci ea constituie, după Evagrie şi după Sfântul Maxim Mărturisitorul, esenţa fazei a doua din urcuşul omului credincios spre îndumnezeire, a fazei iluminării.

Sursa: Preotul Profesor DUMITRU STĂNILOAIE, ASCETICĂ ȘI MISTICA BISERICII ORTODOXE

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Статьи на русском языке

Статьи на русском языке