Selectați pagina

Cel mai bun educator sexual pentru copil trebuie să fie familia

Cel mai bun educator sexual pentru copil trebuie să fie familia

Notă: Gîndurile de mai jos vin ca o reacţie la articolul publicaţiei Deutsche Welle, care sună cam aşa:  Autorităţile din Berlin au plasat copii pedofililor, timp de 30 de ani. Articolul în engleză poate fi citit accesînd acest link: Berlin authorities placed children with pedophiles for 30 years

Nu știu de ce, dar i-am socotit mereu pe pedofili cea mai perversă populație psihiatrică. Mult mult mai alunecoși decît majoritatea criminalilor, incredibil de greu de prins, de-o agilitate și disimulare incredibile; ăsta e unul din motivele pentru care discursul pro educație sexuală îmi trezește neîncredere: mă gîndesc mereu ca marii lui promotori ar putea fi niște mari șerpi.

educatia sexuala vs inocenta copiilor

Cel mai bun educator sexual pentru copil trebuie să fie familia

Tragedia e că în lumea asta care apără dreptul la educație sexuală găsim și șerpi, dar și victime reale ale abuzului sexual. Știm că printre promotorii educației sexuale se găsesc persoane care au vorbit deschis despre abuzurile lor sexuale, despre mediul ostil femeii (trupului) în care au trăit încă din a treia copilarie, apoi în adolescență, culminînd cu viața matură. Problema e că discursul acestor persoane pare să filtreze educația exclusiv prin traumă. Dar tocmai acesta e dezastrul traumei, că intoxică și atacă relația cu realitatea, dezastru pe care terapia caută să îl repare. Ne găsim în plin paradox: educație prin traumă.

De pildă:

“Cînd apare cîte un caz oripilant în care o fată e tratată așa cum sîntem sau am fost majoritatea dintre noi…”

Dacă o femeie a fost tratată “oripilant”, socotesc că ea nu poate fi promotorul unui discurs rezonabil despre sexualitate, ci cel mult despre traumă. Eu lucrez cu femei (chiar și bărbați) care au trecut prin experiențe sexuale extreme și ajung la terapie fiindcă sunt bîntuiți de anvergura abuzului, de nefasta lui capacitate de a perturba funcțiile interiorității; aceste persoane caută în permanență soluții împotriva unei prigoane psihice care a marcat decisiv interioritatea, funcțiile și resursele acestei interiorități; frica se cronicizează, apar atribuirile catastrofante, anticiparile catrastrofante, atașamentele insecurizante, relațiile instabile, invazia gîndurilor, disocierile etc.

Mai vedem că experiența violulului se asociază cu un cămin slab, lipsit de coeziune, incapabil să își protejeze fiicele și fiii. În absența unor modele de sine și modele despre ceilalți fiabile, aceste fete ajung în lume neechipate să recunoască indiciile care semnalează riscul, amenințarea sau periculozitatea. Mai mult, valoarea lor de sine n-a fost ocrotită in familie, astfel că ea nu poate fi pusă cu adevărat in slujba discernămîntului care semnifică, în definitiv, încredere în propria judecată, în propria capacitate de a evalua încărcătura unei situații, a unui anturaj, a unor interacțiuni. Fetele acestea sunt pe cont propriu. Și cînd spun asta am în vedere însingurarea, confuzia și izolarea în care se trăiesc pe sine, în baza unui mediu familial anapoda. Ele nu au pe cine să-și cheme în ajutor (chiar și la nivel mental).

Cine le apără pe aceste fete? Școala? Mira-m-aș. Familia te apără de viol, de note mici, de delincvență, de abuz de substanțe, de sarcini nedorite, de obezitate. Dar nu orice fel de familie.

Cîteva statistici din America:

– in America 43% dintre copii cresc fără tată.

– 90% dintre copiii străzii și copiii care fug de acasă sunt copii fără tată.

– 80% dintre violatorii violenți (rapists with rage) provin din familii fără tată.

– 39% dintre detinuții din închisori au crescut fără tată.

– procentul abuzurilor și relelor tratamente aplicate copiilor e de 27,3 la mia de copii în familiile fără tată în comparație cu 15,5 la mia de copii în familiile cu doi părinți (Center of Disease and Control).

– copiii care cresc fără tată riscă de 2 ori mai tare să devină obezi decît copiii cu un tată prezent.

– 71% dintre adolescentele care rămîn însărcinate provin dintr-un cămin fără tată.

– 63% dintre sinuciderile în rîndul tinerilor se petrec în căminele lipsite de tați.

-85% dintre copii cu tulburări de comportament provin din aceleași cămine fără tați.

– adolescentele care cresc fără tată sunt de 7 ori mai predispuse să rămînă însărcinate

– rata morții infantile în cămine lipsite de tați e de 2 ori mai mare decît în familiile în care e prezent un tată.

– 71% dintre copiii care abandonează școala provin din familii fără tată.

– delicvenții minori provin 90% din familii fără un tată prezent.

– preșcolarii care au un tată implicat dezvoltă abilități de vorbire mai bune.

– băieții iau note mai mari la școală dacă au un tată prezent în viața lor.

– fetele sunt mai bune la matematică dacă au un tată implicat.

Dar acest discurs în favoarea întăririi familiei lipsește cu desăvîrșire în rîndul unor membri reformiști ai societății. Pretențiile lor rulează în plină contradicție. Comunitatea progresistă nu crede neapărat în familie, însă îi vrea pe copiii ei “safe”, liberi și neasupriți. Cum concep ei eliberarea acestor copii independent de ocrotirea conferită de o familie robustă, nu mi-e clar deloc. Ei sunt cei care se oripilează sincer (și pe bună dreptate) la cazurile de abuz (fete violate, incendiate), însă tot ei sunt cei care declară răspicat: “Copiii nu sunt proprietatea părinților. Copiii au drepturi”.

Conflictul acesta în care se găsesc fac imposibile soluțiile reale. Ei vor binele acestor copii, însă în absența unor modele părintești fiabile, binele nu poate dura. Ei doresc să construiască pe o o lipsă flagrantă de fundamente. De aici rezultă o permanentă stare revendicativă, surmenată, rezistentă la consolare. Putem presupune cu destul de mare încredere că militanții provin din familii care au hrănit un model aberant de raportare la copii, fiindcă altfel nu văd cum putem explica această neîncredere și ostilitate îndreptate invariabil împotriva părinților, concepuți mereu ca stupizi, retrograzi, absurzi; aceste reprezentări par să poarte amprenta propriilor experiențe personale.

Sursa: Andrada Ilisan, profilul său de socializare

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *