Selectați pagina

Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei (Cuvânt teologic al Pr. Dumitru Stăniloaie)

Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei (Cuvânt teologic al Pr. Dumitru Stăniloaie)

dumitru-staniloaeOrtodoxia este identică în credinţa şi cultul ei cu conţinutul de credinţă şi de cult al creştinismului originar. Dar faptul paradoxal şi absolut autentic este că, fiind în esenţă prelungirea credinţei, cultului şi spiritualităţii Bisericii nedivizate de la început, Ortodoxia răspunde totuşi perfect necesităţilor spirituale de azi ale popoarelor care au păstrat-o. Ea nu s-a modificat esenţial după perioadele istorice prin care a trecut omenirea în cele două mii de ani. Ea nu a făcut din elementul trecător al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esenţiale ale fiinţei ei ca să-i fie greu acum să le elimine. Ea nu s-a medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului renascentist ca protestantismul, şi nu caută nici acum o modificare esenţială pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a rămas la valorile esenţiale şi permanent umane ale evlaviei, la preocupările simple, adânci şi netrecătoare ale omului în raportarea lui la absolut. Ea l-a ajutat pe om să-şi dea un răspuns la întrebările trecătoare ale epocilor prin răspunsul ce l-a dat întrebărilor lui fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie şi cu formele complicate de luptă ale cavalerului medieval sau cu haina severă şi cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci şi-a păstrat vioiciunea de mişcări şi simplitatea de gândire şi de manifestare directă şi esenţială a omului natural de totdeauna, putând fi totdeauna aceeaşi şi totdeauna actuală.

Ortodoxia n-a introdus în sanctuarul său interior şi n-a lăsat să pătrundă în trăsăturile simple al credinţei sale invenţiile mărunte şi complicate ale unor meşteri stăpâniţi mai mult de dorinţa unor delicii de gimnastică intelectuală decât de fiorul adânc şi covârşitor al tainicului raport dintre om şi Dumnezeu. Ortodoxia n-a amestecat arabescurile neesenţiale ale minţii umane în esenţa simplă, misterioasă şi măreaţă, permanentă şi inevitabil trăită a datelor fundamentale ale misterului mântuirii. Am putea zice că ea şi-a păstrat un caracter popular, iar poporul, cu simplitatea lui, rămâne deschis întotdeauna numai problemelor reale şi esenţiale ale vieţii.

De aceea Ortodoxia a câştigat, cu prezentarea datelor simple şi fundamentale ale misterului mântuirii, atenţia omului din orice timp. Ea a câştigat înţelegerea omului de totdeauna, pentru că i-a actualizat trăirea acestor trebuinţe şi răspunsuri fundamentale, indiferent că a fost omul evului mediu, al Renaşterii sau al erei noastre, căci omul rămâne cu aceste trebuinţe şi cu această sensibilitate în orice timp. Ortodoxia n-a avut nevoie de speculaţiile scolastice, ale evului mediu, pentru a întâlni în mod real pe oamenii de atunci, după cum nu are nevoie nici azi să se autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan.

Dimpotrivă, ea intuieşte că printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atenţia acestui om, căci nu i-ar mai aduce răspunsul la problemele fundamentale ale mântuirii, care continuă să-l frământe în adâncul fiinţei lui.

Ortodoxia s-a adaptat, desigur, şi ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au rămas fidele în toate împrejurările de viaţă prin care au trecut şi în toate nevoile lor. Dar adaptarea Ortodoxiei n-a însemnat o schimbare esenţială a ei ca mister, sau o înlocuire a misterului ei cu o ideologie determinată de un timp sau altul. Ea a rămas mereu acelaşi mister al datelor simple, fundamentale şi necesare ale trăirii religioase. Dar misterul răspunde nu numai acestor trebuinţe fundamentale de totdeauna, ci tuturor trebuinţelor vieţii. Misterul creştin trebuie pus în evidenţă, în orice timp, în acord cu modul de înţelegere al acelui timp, dar trebuie pus în evidenţă totdeauna în aceeaşi integritate deplin satisfăcătoare a trebuinţelor mântuirii. Oamenii vor trage apoi concluzia teoretică şi practică, înţelegând că misterul mântuirii răspunde şi problemelor speciale ale timpului lor, dar tocmai în calitatea lui de mister integral al creştinismului de totdeauna, fără să se îngusteze la rolul de simplu răspuns al acestor probleme speciale.

Aşa a făcut Ortodoxia totdeauna şi aşa face şi azi. În acest sens, ea comunică oamenilor pe „Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi“ (Evrei 13, 8), pe Iisus Hristos, Care, fiind acelaşi, răspunde totuşi tot aşa de perfect azi cum a răspuns şi ieri. Legea Veche era supusă schimbării, pentru că revelaţia ei sporea, iar faptul acesta modifica mereu sensul ei, până când, la urmă, a trebuit să fie înlocuită cu Hristos. Modificarea ei provenea din nedesăvârşirea ei ca mister al mântuirii. Ea se desfiinţează „pentru neputinţa şi nefolosul ei. Căci Legea n-a desăvârşit pe nimeni“ (Evrei 7, 18-19). „Aici însă Iisus rămâne în veac, pentru că poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie… Căci pururea e viu, ca să mijlocească pentru ei“ (Evrei 7, 24-25).

Ortodoxia a înţeles că nu trebuie să schimbe ceva din arhieria desăvârşită a lui Hristos, să adauge sau să reducă ceva din ea, ci numai să o pună iarăşi şi iarăşi în evidenţă în deplinătatea ei. Ortodoxiei îi sună străin dictonul «Ecclesia semperreformanda» („Biserica în permanentă nevoie de reformare“), pentru că ea Îl comunică integral pe Hristos care e «semperconformis cum omni tempore» („permanent conform cu orice timp“). Creştinismul occidental a pornit, începând din evul mediu, prin scolastică, pe o cale de „definire“, adică de delimitare sau îngustare a misterului mântuirii, după măsurile minţii omeneşti şi pe calea aceasta s-a lăsat antrenată şi Reforma, care a odrăslit din catolicism. Abordarea intelectuală a misterului creştin a înlocuit trăirea misterului integral cu reflexiunea asupra unor frânturi rupte din el.

Ortodoxia a trăit misterul mântuirii în deplinătatea lui totdeauna. Cei câţiva termeni noi adoptaţi de Sinoadele Ecumenice au avut rostul nu să reducă misterul la o definiţie raţională, ci tocmai să-l ocrotească împotriva tentativelor de a-l raţionaliza şi limita, sau de a-l face să se evaporeze. Acei termeni au avut rostul să ocrotească trăirea pentru totdeauna a misterului vestit în Noul Testament că suntem mântuiţi de Fiul lui Dumnezeu, Care în acest scop S-a făcut om şi rămâne etern acelaşi, Dumnezeu şi om, pe deplin accesibil nouă. Sinoadele au ocrotit misterul mântuirii noastre, conform căruia sursa infinită de viaţă ni s-a făcut accesibilă prin maxima accesibilitate a umanului, a semenului nostru. Ele au refuzat ispita raţionalistă care golea misterul mântuirii şi zădărnicea mântuirea însăşi, reafirmând separarea omului de Dumnezeu, sau identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu. Misterul mântuirii nu poate fi redat decât paradoxal şi Ortodoxia a ocrotit caracterul paradoxal al misterului creştin împotriva destrămării lui prin propoziţii raţionale unilaterale.

Se aduce Ortodoxiei obiecţia că, aşa cum creştinismul occidental s-a adaptat mentalităţii medievale şi renascentiste, aşa s-a adaptat ea mentalităţii bizantine, îngropând miezul viu al misterului creştin într-un fast formalist şi aristocrat, care nu mai corespunde timpului nostru. Nu negăm că Ortodoxia a suferit o anumită influenţă bizantină. Dar influenţa aceasta n-a atins esenţa misterului creştin. Dimpotrivă, trăirea misterului a rămas vie şi în perioada bizantină şi se poate spune că nu gândirea bizantină a generat spiritualitatea creştină din acea perioadă, ci invers, trăirea creştină originală a generat gândirea şi arta bizantină. Nu viziunea bizantină despre existenţă a produs Liturghia Bisericii, ci Liturghia Bisericii primare a produs viziunea bizantină despre lume.

Ceea ce se consideră moştenire bizantină în viaţa Bisericii Ortodoxe este, în special, mulţimea de simboluri în care este exprimată credinţa creştină şi trăirea ei în cult, în artă, în viaţă. Dar influenţa bizantină a dezvoltat doar un simbolism inerent redării misterului creştin. Definiţiile intelectuale şi expunerile doctrinare prin care Occidentul a căutat şi caută să înlocuiască redarea simbolică a misterului mântuirii pornesc din convingerea că acest mister poate fi exprimat exact de cuvintele omeneşti. În realitate, acest mister, atunci când îl reduc la sensul exact al cuvintelor şi definiţiilor intelectuale, e îngustat sau evaporat. Plenitudinea paradoxală a misterului mântuirii este mai real sugerată prin simboluri. Vorbirea despre cruce şi înviere în mod general, privirea lor în imagini, exprimarea lor prin acte simbolic-liturgice, sugerează mai real şi mai existenţial misterul mântuirii decât teoria satisfacţiei lui Anselm, sau teoria penală protestantă, care nu pot reda decât o latură din misterul incomprehensibil al mântuirii.

Aceste teorii sunt bune numai dacă nu pretind să înlocuiască misterul însuşi, în plenitudinea lui incomprehensibilă, ci să redea ceva din el în mod relativ şi provizoriu. Influenţa bizantină a constat în voinţa de a orândui toate amănuntele cultului, ale artei, ale gesturilor vieţii religioase în aşa fel ca să exprime în mod intuitiv simbolic diferite detalii ale misterului mântuirii. Acestea pot da impresia de formalism, numai dacă nu sunt manifestate cu seriozitate şi cu convingere. O liturghie săvârşită într-o parohie de sat, cu credincioşi obişnuiţi cu graiul ei natural-simbolic, redă în mod clar şi pătrunzător trăsăturile esenţiale ale misterului mântuirii. În orice caz, acest grai al simbolu-rilor mari şi clare e cu mult mai accesibil şi mai grăitor credincioşilor în orice timp decât graiul doctrinar, încărcat de subtilităţi care în Occident a căutat prea adeseori să se substituie sugerării misterului prin simboluri. Dacă Ortodoxia are trebuinţă de o anumită adaptare la trebuinţele omului de azi, aceasta nu poate consta într-o părăsire totală a exprimării simbolice, ci numai într-o simplificare a acestei exprimări, ca să se vadă imediat marile simboluri ale misterului creştin, corespunzătoare marilor, simplelor şi permanentelor evidenţe şi trebuinţe spirituale ale omului de totdeauna.

Dar trebuie să recunoaştem că în era bizantină Ortodoxia a mai prezentat o caracteristică (simfonia dintre Biserică şi Stat – n.r.). Creştinii occidentali o menţionează şi pe aceasta, dar recunosc satisfăcuţi că azi nu o mai are. Vrem să ne oprim asupra ei, deoarece socotim că nici pe aceasta nu a produs-o propriu-zis era bizantină, ci influenţa bizantină doar a accentuat-o, fiind o notă inerentă a creştinismului autentic şi ca atare, rămânând în oarecare fel proprie Ortodoxiei astăzi.

Câtă vreme în Occidentul medieval şi următor evului mediu a apărut şi s-a dezvoltat ideea a două imperii separate şi opuse, sau a două săbii în luptă, în Orientul creştin s-a afirmat unitatea lumii, susţinută de acelaşi Hristos Pantocratorul, imperiul era înduhovnicit din interior, nu era silit din exterior să se supună, de o sabie ce se pretindea spirituală, dar care, în fond, lucra tot lumeşte şi care a supus provizoriu imperiul secular printr-o superioritate tot lumească. Imperiul bizantin se simţea aflându-se în interiorul aceleiaşi zone în care se află şi Biserica, în cadrul ordinii universale a Pantocratorului Mântuitor, deşi avea în acest cadru alte slujiri şi autonomia unei ordini proprii. Aceasta era o viziune care se apropia de cea cuprinsă în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii“ (Efeseni 1, 22).

În secolele din urmă lucrurile s-au dezvoltat în oarecare măsură şi în Orient în sensul concepţiei occidentale, ajungându-se la o separaţie a statului de Biserică. Dar influenţa occidentală în acest sens s-a exercitat mai mult asupra statului decât asupra Bisericii. Ortodoxia a păstrat şi mai departe viziunea lumii ca o ţesătură unitară de raţiuni, care îşi au centrul şi finalitatea în acelaşi Pantocrator. De aceea Ortodoxia n-a făcut din partea ei nimic care să adâncească separarea, sau ca să o transforme în tot felul de antagonisme şi conflicte între ordinea bisericească şi ordinea statului sau a culturii. A găsit totdeauna în solicitudinea pentru aspiraţiile profunde ale poporului o platformă de înţelegere şi de colaborare cu statul. (…)

Trăirea misterului integral al mântuirii de către Ortodoxie este una cu experienţa vie a Duhului Sfânt, ca suflare a vieţii din planul divin. Duhul Sfânt este cel ce face mereu contemporan, mereu trăit misterul mântuirii. De aceea Duhul Sfânt ocupă un loc atât de important în preocuparea şi vorbirea Ortodoxiei. În Duhul Sfânt, sau prin Duhul Sfânt, Ortodoxia trăieşte continuu întregul mister al mântuirii, trăieşte pe Hristos cel întrupat, răstignit şi înviat, în comunicarea vie a Sa şi a stărilor Sale către credincioşi.

S-a vorbit şi se vorbeşte mult şi în protestantism despre Duhul Sfânt. Dar Duhul Sfânt a devenit acolo factorul susţinător al individualismului orgolios, al unei originalităţi de înţelegere individuală nouă a credinţei, nu al experienţei mai presus de înţelegere a misterului. Duhul Sfânt a fost identificat cu fenomenele intelectuale şi sentimentale imanente şi individualiste. Dar experienţa autentică a Duhului ne ridică la percepţia mai presus de minte şi de orgoliu individualist a misterului, care ni se deschide ca o realitate neinventată de noi, pentru toţi. Duhul Sfânt e capătul lucrării divine a Treimii ajunsă în intimitatea noastră subiectivă şi revelându-ni-se ca atare, cum spun Părinţii orientali. El ne revelează de aceea realitatea divină nu ca teorie intelectuală, ci ca viaţă misterioasă, mai presus de viaţa noastră imanentă. El pune la priza vieţii noastre sufleteşti viaţa lui Hristos cel răstignit şi înviat, făcând-o viaţa comună şi nouă. De aceea Duhul e dătător de viaţă şi ne face vii, pentru că ne ridică din speculaţiile despre Dumnezeu şi despre mântuire, făcute de la distanţă, în însăşi experienţa misterului divin în lucrarea lui mântuitoare. Ortodoxia, fiind experienţa Duhului – ca experienţă a misterului integral al mântuirii -, este totdeauna actuală, pentru că totdeauna această experienţă răspunde unei necesităţi umane fundamentale, spre deosebire de orice teorie intelectuală, care prin firea ei îngustă şi unilaterală e lipsită de viaţă şi este depăşită după un nou pas al spiritului pe linia progresului intelectual. Această împărtăşire din realitatea misterului divin al mântuirii, prin Duhul Sfânt, este o adevărată viaţă pentru suflet, cu tot ce înseamnă o astfel de viaţă. De aceea şi cântă Ortodoxia: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază“, „prin Duhul Sfânt e începătura vieţii“. „Duhul mişcă făptura“, unde vine El „odrăsleşte viaţa“, „se înnoiesc toate“, „prin Duhul Sfânt e înţelepciunea“ şi „toată buna dăruire“.

(…)

Ortodoxia este doxologică în sensul larg că toată cunoştinţa despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui mântuitoare este orientată practic, existenţial, este transformată în rugăciune, în grăire directă către Dumnezeu, în conţinutul dialogului nostru cu Dumnezeu, în substanţă a raportului nostru personal şi viu cu El. Ortodoxia a păstrat caracterul autentic al religiei ca dialog al credinciosului cu Dumnezeu, pe când în creştinismul occidental s-a dezvoltat caracterul de doctrină, de filozofie al creştinismului, de gnoză, care transformă pe Dumnezeu în obiect, diluându-i realitatea şi subordonându-L minţii umane.

Dar numai în relaţia dialogică Dumnezeu e trăit intens şi adevărat. De aceea Ortodoxia e o experienţă vie a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, ca partener în dialogul cu credinciosul, lucrează, la rândul Său, asupra partenerului uman, îl binecuvintează, îi răspunde la cereri cu mângâierile şi darurile Sale.

Dumnezeu lucrează asupra credincioşilor prin cult, prin sacramente, iar credincioşii simt şi mărturisesc prezenţa lui Dumnezeu în cântările de laudă şi rugăciunile ce-I aduc. Cultul ortodox sacramental este un dialog ontologic între Dumnezeu şi credincioşi şi numai după aceea este şi un dialog verbal. Dumnezeu lucrează asupra noastră, în timp ce ne rugăm Lui, după ce am amintit faptele Lui mântuitoare şi L-am lăudat pentru ele. Iar lucrând asupra noastră, Dumnezeu ne deschide ochii sufletului ca să intuim lucrarea Lui, ca să o simţim şi ne mişcă să dăm expresie de laudă şi de mulţumită pentru această simţire a noastră. Aşa fiind, cultul sacramental nu e numai forma de rugăciune a cunoştinţei de Dumnezeu, ci şi izvor de cunoaştere şi de continuă verificare a cunoştinţei de totdeauna a Bisericii, forma principală a tradiţiei vii a Bisericii. Cuvintele cultului sunt călăuză spre experienţa conţinutului lor şi exprimarea acestei experienţe.

Credincioşii Bisericii Ortodoxe nu şi-au însuşit învăţătura Bisericii în genere din catehisme şi expuneri doctrinare, ci mai mult din cult, din practica sacramentală a misterului mântuirii. Gândirea despre Dumnezeu e cult şi cultul e gândire, călăuză în gândire. Credinciosul ortodox nu dispreţuieşte reflecţia despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui mântuitoare, dar această reflecţie o face în spiritul dialogului cu Dumnezeu, e reflecţia partenerului care laudă pe Dumnezeu, Îi mulţumeşte şi Îi cere ceva, e o reflecţie în cadrul viu al dialogului, în experienţa misterului divin. Gândirea ortodoxului despre Dumnezeu este cult, chiar dacă nu se realizează în vremea cultului.

Aşa fiind, în cultul sacramental al Ortodoxiei, care e şi gândire, e lucrător Duhul Sfânt, Care e capătul lucrării divine străbătută în interiorul nostru cel mai intim. În ordinea cultului se produce continuu evenimentul întâlnirii cu Dumnezeu aşa cum în matca unui râu se fac experienţele adâncurilor. În cult vorbim lui Dumnezeu cântând, pentru că numai cântarea dă expresie căldurii experienţei mai presus de cuvânt. În cântare fiinţa noastră devine sensibilă la experienţa misterului, e răpită de entuziasmul produs în ea de trăirea misterului, a Duhului de viaţă dătător şi găseşte forma de comunicare a acestei trăiri entuziaste. Cântarea eliberează cuvintele de sensurile lor intelectuale limitate, făcându-le adecvate vieţii inefabile a misterului trăit.

Dar cultul mai este, în acelaşi timp, şi vorbirea omului cu Dumnezeu despre trebuinţele sale şi ale semenilor săi, ale lumii întregi ca şi despre bucuriile sale pentru darurile primite. În cult, omul îşi vede şi îşi trăieşte, profund şi existenţial, trebuinţele sale de Dumnezeu şi ia cunoştinţă de ceea ce devine el prin împărtăşirea cu Dumnezeu. Căci în Duhul Sfânt, omul se vede pe sine nu în impasul neputinţei şi al nefericirii pe care le trăieşte în necunoaşterea lui Dumnezeu, ci în nădejdea optimistă a împlinirii sale şi în începutul acestei împliniri, care se ţese în dialogul misterios şi mântuitor cu Dumnezeu. De aceea cultul este optimist. Omul se trăieşte pe sine, în cadrul lui, înălţat şi gustă de mai înainte înălţările sale viitoare, inclusiv viaţa sa eternă în Dumnezeu, în Duhul iubirii şi al comuniunii cu Dumnezeu şi cu oamenii Săi. Icoanele sfinţilor, imnele de laudă cântate lor, trăirea comuniunii cu ei măresc acest optimism. Acestea cuprind o adevărata doctrină optimistă despre om, despre ceea ce poate omul să ajungă, prin adâncirea dialogului său viu cu Dumnezeu şi cu semenii săi, o doctrină a măreţiei care aşteaptă pe om, o doctrină a nădejdii pentru fiecare credincios, a unei nădejdi pregustate. Icoanele şi imnele adresate sfinţilor îl ţin pe credincios în tensiune între arvuna primită şi desăvârşirea făgăduită, pe drumul dezvoltării dialogului ontologic cu Dumnezeu, care e un drum eshatologic. Perspectiva eshatologică a cultului proiectează o lumină de optimism asupra vieţii prezente.

 Temeiul cel mai adânc al nădejdii, al bucuriei care străbate tot cultul ortodox şi caracterizează Ortodoxia este Învierea. Sărbătoarea Paştilor, care stă în centrul cultului ortodox, este o explozie de bucurie, asemenea celei trăite de ucenici când au văzut pe Domnul înviat. Este explozia bucuriei cosmice pentru biruinţa vieţii, după tristeţea intensă pentru moartea pe care a trebuit să o suporte chiar Stăpânul vieţii prin faptul că S-a făcut om. „Cerurile să se veselească şi pământul să se bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că a înviat Hristos, veselia cea veşnică“. Totul s-a umplut de siguranţa vieţii, după ce totul înainta inexorabil spre moarte. Teologul Al. Schmemann spune că aceasta e vestea cu adevărat bună, sau evanghelia pe care a adus-o şi pe care o propovăduieşte creştinismul lumii: bucuria Învierii. Dacă creştinismul n-ar mai da lumii această bucurie unică, raţiunea lui de a fi ar înceta. Bucuria Învierii este vestită de creştinism în fiecare duminică. Căci fiecare duminică este închinată Învierii. Dar tot cultul vibrează de bucuria Învierii şi e străbătut prin aceasta de tensiunea eshatologică a nădejdii în înviere. „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul“, proclamă Biserica în noaptea Învierii. În noaptea lipsei de sens a lumii supuse morţii, acoperită de un cer a cărui intenţie nu se cunoştea, a timpului care purta totul spre moarte, având imprimată în sine pecetea nonsensului, a izbucnit viaţa din mormânt, care umple de lumina sensului întreaga lume şi timpul ei, care ne-a descoperit intenţia binevoitoare a cerului faţă de lume şi a descoperit chiar şi îngerilor sensul creaţiei. Timpul a devenit acum din timp spre moarte, din timp ce se desfăşura în întunericul lipsei de sens, un timp spre înviere, o desfăşurare luminoasă, o continuă sărbătoare. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sărbători, asigurându-ne că ne duc spre înviere, cum au dus spre viaţa de slavă pe sfinţii pe care-i fericim în ele. Mai bine zis, au devenit un ajun al duminicii veşnice, cum zilele săptămânii sunt ajunuri ale duminicii, căci ele ne obligă încă la un efort, asemănător efortului de pe pământ al sfinţilor, pentru a ajunge la fericita lor odihnă.

Ortodoxia accentuează cu deosebită stăruinţă credinţa creştinismului în biruinţa vieţii. Lupta atâta timp nedecisă între viaţă şi moarte s-a terminat cu biruinţa definitivă a vieţii. Acum nu ne mai temem de moarte, acum nu ne mai întristează moartea, căci ea e trecere la viaţa adevărată, pe care o pregustăm de pe acum. Amestecul de sens şi de nonsens, imprimat în toate, prin faptul că pe de o parte existau, pe de alta toate erau supuse morţii, a devenit acum numai sens. Viaţa a biruit deplin şi definitiv asupra neantului şi a tristeţii. Creaţia întreagă e destinată, prin înviere, vieţii netrecătoare, creaţia întreagă e recuperată de Cel ce a creat-o.

  Articol publicat în revista Mitropolia Olteniei, 1970, nr. 7-8, pp. 730-738

Pentru textul (slujba) sinodicon-ului Ortodoxiei, faceti click AICI.

1 Comentariu

  1. simona

    “Viaţa a biruit deplin şi definitiv asupra neantului şi a tristeţii. Creaţia întreagă e destinată, prin înviere, vieţii netrecătoare, creaţia întreagă e recuperată de Cel ce a creat-o “.

    Cata nadejde in aceste cuvinte , cata lumina si inviere!

    Dumnezeului care nu minte , slava!

    Răspuns

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: