Selectați pagina

Care va vrea să fie mare între voi să fie slujitor al vostru, şi cel care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă

Care va vrea să fie mare între voi să fie slujitor al vostru, şi cel care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă

 PREDICI

de SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI

17. DUMINICA A V-A DIN POSTUL MARE

Evanghelia despre slujirea şi patimile Fiului lui Dumnezeu

Marcu 10:32-45

Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să  vă fac? Iar ei i-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi să fie slujitor al vostru, şi cel care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

Smerenia Domnului nostru Iisus Hristos este un lucru de mare măreţie, fiindcă minunile Sale sunt o mare uimire, dimpreună cu Învierea Sa – acea minune a minunilor. Luând trup împuţinat şi strâmt, de rob, El a ajuns slujitorul robilor Săi.

De ce încearcă oamenii să pară mai mari şi mai buni decât sunt? Iarba de pe câmp nu încearcă aceasta, şi nici peştii din apă sau păsările din văzduh. Atunci, de ce oamenii fac aceasta? Pentru că, odinioară, ei au fost cu adevărat mai mari şi mai buni decât sunt acum, şi umbra acestei amintiri îi îndeamnă la exagerarea măreţiei şi bunătăţii lor – pe o coardă întinsă prea tare şi să fie mânuiţi de demoni.

Dintre toate lucrurile pe care trebuie să le înveţe omul, smerenia este lucrul cel mai greu. De aceea, Domnul Iisus Şi-a făcut cunoscută învăţătura Lui despre semerenie în termenii cei mai limpezi cu putinţă, atât în cuvânt, cât şi în faptă, aşa încât nimeni să nu poată pune la îndoială însemnătatea de nemăsurat şi de neînlăturat a smereniei, în lucrarea de mântuire a omului. De aceea a venit El îmbrăcat în trup omenesc stricăcios, întocmai aşa cum se făcuse cel al lui Adam, ca pedeapsă pentru căderea lui în păcat. El, Domnul Cel fără de păcat şi Făcătorul heruvimilor minunaţi şi strălucitori, S-a îmbrăcat în veşmânt gros, stricăcios, de întemniţat vinovat. Nu este aceasta, în sine, o lecţie destul de limpede, despre smerenia pe care trebuie să o înveţe oamenii cei păcătoşi? Domnul a repetat această lecţie prin naşterea Lui în peştera păstorilor, în locul unei curţi împărăteşti, aflându-Se în preajma păcătoşilor şi săracilor care erau batjocoriţi, prin spălarea picioarelor ucenicilor Lui, luând de bunăvoie Patima Lui asupra Lui şi, în cele din urmă, răstignindu-Se pe Cruce, prin înghiţirea până la fund a paharului suferinţei celei mai amare. Cu toate acestea, oamenii au socotit că  învăţătura despre smerenie este cea mai grea de priceput, şi la fel este să o pună în lucrare. Chiar şi ucenicii lui Hristos, care fuseseră dimpreună cu bunul şi smeritul lor Domn în fiecare zi, nu au fost în stare să înţeleagă bunătatea Lui şi nici să înveţe smerenia Lui. Preocuparea pe care o aveau pentru ei şi situaţia lor, slava şi răsplata lor, s-a pus în privelişte chiar în clipele cele mai hotărâtoare, când ei ar fi trebuit să se gândească cel mai puţin la aceste lucruri. Dar aceste slăbiciuni li s-au arătat în acele clipe cu îngăduinţa lui Dumnezeu, astfle ca neamuri de-a rândul să vadă toate slăbiciunile, căderea păcătoasă şi nimicnicia firii omeneşti. De exemplu, când Domnul a rostit cuvinte grele despre bogaţi: „Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”, Petru L-a întrebat pe Domnul despre răsplata pentru fiecare ucenic: „Cu noi oare ce va fi?” (Matei 19:24, 27). Cu un alt prilej, când Domnul a vorbit ucenicilor Lui despre vindere, chinuire şi moartea Fiului lui Dumnezeu, ucenicii mergeau în urma Lui, vorbind între dânşii care era mai mare. Cunoscându-le gândurile şi auzind vorbirea lor şoptită, Hristos, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor şi, luându-l în braţe, i-a mustrat pentru cearta lor despre întâietate, folosind copilul drept exemplu (Marcu 9:31-37). Iarăşi, în ultima Lui călătorie la Ierusalim, când Domnul vorbea mai amănunţit despre suferinţa Lui, spunând dinainte că Fiul Omului va fi dat în mâinile păgânilor: „Şi-L vor batjocori şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” – în ceasul acela însemnat şi îngrozitor, când Domnul Slavei vestea umilirea Lui de la urmă, şarpele mândriei a mai ridicat o dată capul şi a îndemnat pe doi dintre ucenicii apropiaţi să rostească  o întrebare linguşitoare, care părea mai mult o batjocură faţă de marile şi îngrozitoarele suferinţe ale Domnului. Evanghelia de astăzi vorbeşte despre întâmplarea cea din urmă.

Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple. Nu era acum nici prima, nici a doua, nici ultima oară când Mântuitorul le vestea dinainte despre Patima Lui care urma să vină. Urcând din Galileea la Ierusalim, ca să nu Se mai întoarcă pe calea aceea în haina cea trupească, Domnul a repetat ucenicilor Săi lucrurile pe care El le mai spusese lor de câteva ori. De ce repeta El acelaşi  lucru de atâtea ori? Pentru a scoate din rădăcină şi ultima încolţire a mândriei pe care El o mai putea vedea în lăuntrul lor şi care se arăta în clipa aceea. Mai mult, pentru ca ei să nu fie luaţi, fără să-şi dea seama, de valul acestor întâmplări îngrozitoare şi să fie aruncaţi în deznădejde, năruindu-li-se toată nădejdea pe care o  aveau în inimile lor. În felul acesta, zicerea cu limpezime a vestirilor tuturor întâmplărilor care urmau să se întâmple, le va aduce lumină ucenicilor Săi, ca o rază neobişnuită şi tainică, luminându-le şi încălzindu-le sufletele în vremea celor mai întunecate clipe ale scurtei biruinţe a păcătoşilor asupra Celui Singur Drept. În sfârşit, şi pentru a-i pregăti pentru propria lor suferinţă şi cruce, „Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?” (Luca 25:31). „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni.” (Ioan 15:20). El este primul care primeşte suferinţa, dând exemplu tuturor. În ultima Lui călătorie către Ierusalim, Domnul a arătat aceasta ucenicilor Săi, nu numai prin cuvinte, ci şi prin faptele Sale, căci Evanghelistul Marcu aduce această lămurire uimitoare chiar înainte de începerea Evangheliei de astăzi: şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. (Marcu10:32). Se pare că în chip cu totul deosebit faţă de obiceiul Lui, El mergea înaintea lor, ca să le arate grăbirea de bunăvoie către patima Sa şi supunerea Sa faţă de Voia Tatălui Său, şi ca să le mai arate exemplul Său de a fi primul la suferinţă. Şi atunci, ucenicii trebuie să-şi urmeze Domnul lor Cel sfânt, care este primul în suferinţă şi, de bunăvoie, îi îndeamnă şi pe ei către sfârşitul lor mucenicesc. Dar ucenicii erau uimiţi, pentru că ei nu pricepeau umilirea şi moartea Celui Unul care, de atâtea ori Se arătase în priveliştea lor, ca fiind mai puternic decât oamenii, decât natura şi decât legiuni întregi de draci. Şi ei, urmându-L pe El, se temeau, pentru că, deşi nu înţelegeau, totuşi ei simţeau că toate lucrurile acelea cumplite şi de neînchipuit despre care vorbise El de atâtea ori, urmau să se întâmple.

„Că iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da pe mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” Acestea toate urmau să se petreacă pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, numai după puţine zile. Prevestirea dată de El era atât de adevărată, cum numai El putea face, căci ochii Lui puteau vedea în acelaşi timp prezentul şi viitorul, El fiind Cel care vede la fel de limpede ceea ce trebuie să se întâmple şi ceea ce s-a întâmplat deja. Înălţat deasupra tuturor celor ale firii, Domnul Iisus Se ridica şi deasupra veacurilor. Întâmplările tuturor vremurilor I se arătau în privelişte, la fel cum toate întâmplările care au loc pe stradă, sunt limpezi pentru ochii omului obişnuit care se află de faţă. Cel care putea vedea întregul trecut al femeii samarinence şi viitorul întregii lumi până la sfârşitul veacurilor, putea să vadă lesnicios şi limpede, ceea ce urma să I se întâmple Lui după ce urca dealurile Iudeii spre Ierusalim, pentru ultima oară. În vreme ce ucenicii aşteptau de la El, în felul lor omenesc, minuni tot mai mari şi mai mari, şi slavă tot mai mare şi mai mare, El Se vedea în mijlocul mulţimii de popor, legat, batjocorit, scuipat, sângerând şi răstignit pe cruce. Înainte de a ajunge la ultima şi cea mai mare minune a Sa, El trebuia să ajungă să fie murdăria lumii, un fleac pe care să-l scuipe cei mai murdari păcătoşi, pe care i-a cunoscut lumea. Înainte de Înălţarea Sa la cer, El trebuia să Sr pogoare în adâncul cel mai de dedesubt al pământului, mai adânc decât mormintele, chiar până în adâncurile iadului. Înainte de a intra în slava cea cerească şi de a-Şi lua locul pe tron ca Judecător al cerului şi al pământului, El trebuia să îndure bătaie şi ruşine. „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24). Fără suferinţă, nu există înviere; fără umilire nu există preamărire. El desluşise aceasta ucenirilor Săi vreme de trei ani întregi şi acum, chiar înainte de a Se despărţi de ei, era limpede că ei nu L-au înţeles. Fiindcă vedem acum doi dintre ucenicii Săi cei mai apropiaţi venind la El, cu o cerere de felul acesta:

Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să  vă fac? Iar ei i-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Acestea erau gândurile şi doririle care îi urmăreau pe aceşti doi ucenici chiar în ajunul sfârşitului cumplit, pe care avea să-l îndure Învăţătorul lor! Aceasta este firea omului învârtoşată, grosolană, pe care Domnul, Vindecătorul, căuta să o înmoaie şi să o îndumnezeiască! După ce întărise şi tot repetase că „şi mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi”,  această învăţătură a fugii de mărirea şi de slava lumească, după ce dăduse pilda supunerii faţă de Voia lui Dumnezeu şi, în cele din urmă, după prevestirea cumplită a ultimei Sale umiliri şi suferinţe nedrepte – aceşti doi ucenici ai Săi, care erau dintre cei mai apropiaţi, se osândesc pe ei, prin căutarea răsplătirii şi slavei lor de la Domnul! Gândurile lor zboară de la suferinţele cumplite prevestite ale Domnului, ei se gândesc numai la slava Lui cea mai dinainte spusă. Ei cer partea leului din această slavă, numai pentru dânşii: să stea unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga Domnului când El va veni să împărăţească! Cel fel de prieteni sunt aceştia care nu sunt prinşi de suferinţă, la gândul tuturor suferinţelor prietenului lor, care aveau să vină? „Voi sunteţi prietenii Mei!” (Ioan 15:14), le-a spus Domnul. Iar ei se poartă cu atâta necugetare faţă de suferinţele Lui şi îşi cer partea lor – şi aceasta pare foarte îndestulătoare – a slavei care va fi a Lui, numai după umilirea, sudoarea, vărsarea de sânge, suferinţa şi durerea prin care avea să treacă. Ei nu cer să fie părtaşi la suferinţele Lui, ci numai la slava Lui. Dar pe ce bază învinuim noi pe aceşti doi fraţi? S-au întâmplat toate astea pentru a scoate la iveală stricăciunea adâncă a firii omeneşti. Căutarea slavei fără suferinţă de către Iacov şi Ioan este căutată de către toţi urmaşii lui Adam – întotdeauna slava fără suferinţă. Ori de câte ori vorbea Domnul despre slava Lui viitoare, El vorbea întotdeauna şi despre suferinţa care va fi mai înainte. Dar Apostolii Lui, ca şi ceilalţi oameni, voiau să sară peste suferinţă în slavă, în chip nemijlocit. Oamenii de până în ziua de astăzi, care nu cunoşteau tainele suferinţei lui Hristos, legătura dintre suferinţă şi viaţă, între durere şi slavă, nu puteau pricepe ce se întâmplă. Ei îşi doreau mereu să vină o zi cînd se va despărţi viaţa şi slava de suferinţă şi durere, binecuvântând şi însuşindu-şi cu tărie doar partea cea dintâi, dar hulind şi neprimind cealaltă parte. Aceasta au încercat să facă Iacov şi Ioan în această împrejurare; şi, făcând aşa, ei au dat la iveală nu numai propria lor slăbiciune, ci slăbiciunea întregii omeniri. Şi Domnul nostru dorea ca slăbiciunile nici unuia dintre ucenicii Săi să nu rămână nescoase la iveală, pentru ca astfel să poată primi ajutor întreaga omenire. El a venit ca Doctorul şi Izvorul Tămăduirii. Slăbiciunea omului a fost descoperită prin Apostoli şi, în sfârşit, vindecarea şi puterea lui Hristos se făceau văzute prin ei. Cu acest prilej, Domnul i-a pus încă o dată pe Apostoli faţă în faţă cu chipul suferinţei Lui şi al slavei Lui. Pentru fiii lui Zevedeu, aceasta a fost o ispită la care nu s-au putut  împotrivi, şi au căzut: ei au ales slava şi nu au primit suferinţa. Domnul a dorit să smulgă ultima urmă de trândăvire din sufletele ucenicilor Săi, înainte de răstignirea Sa. Cuvintele Lui despre suferinţă şi slăvire au apăsat cu putere mare asupra sufletelor celor doi şi, prin această apăsare, El a curăţit din sufletele lor ultima rămăşiţă puturoasă a mândriei. Domnul a săvârşit această lucrare duhovnicească asupra sufletelor celor mai iubiţi prieteni ai Săi, atât pentru sănătatea lor, cât şi pentru a noastră.

Nimeni dintre noi să nu creadă că este deja vindecat de slăbiciunea sa păcătoasă, chiar dacă acesta s-a ţinut departe de rele vreme îndelungată şi a postit şi a făcut milostenii, chemându-L pe Domnul Iisus în ajutor. Aceşti doi Apostoli petrecuseră trei ani în prajma Domnului întrupat; ei L-au văzut la faţă, au primit învăţătura din gura Lui, au fost de faţă la minunile Lui, au mâncat şi au băut dimpreună cu El şi apoi, după toate astea, şi-au arătat rănile lor încă nevindecate ale deşertăciunii, ale iubirii de sine, ale cunoaşterii nelucrătoare lumeşti şi ale neputinţei duhovniceşti. Ei mai aveau încă gândirea de evrei, nu de Creştini: ei mai credeau într-o împărăţie pământească pentru Mesia, în biruinţa Lui pământească asupra vrăjmaşilor Lui şi în puterea şi slava Lui lumească, ca şi puterea şi slava purtată de către David şi Solomon. O, creştinilor, gândiţi-vă şi hotărâţi: cum vă veţi vindeca de rănile voastre şi cum veţi ajunge la desăvârşirea smereniei şi ascultării faţă de Voia lui Dumnezeu, când aceşti doi fraţi minunaţi nu au fost în stare să dobândească aceasta în cei trei ani, pe care i-au petrecut în legătură neîntreruptă, nemijlocită, cu Dumnezeul Cel viu? Ei au dobândit aceasta mai târziu, când Duhul lui Dumnezeu a pogorât în chip de limbi de foc în inimile lor, aprinzându-i cu iubire pentru Hristos. Atunci, ei nu  au râvnit slavă fără de suferinţă, dar, ruşinându-se de mândria lor de odinioară, au împărtăşit de bunăvoie suferinţele Domnului lor, pironindu-şi inimile pe Crucea Prietenului lor.

Să ascultăm atunci răspunsul Domnului la cererea ucenicilor Săi aceştia: Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Ce bun şi blând este Domnul! Oricare învăţător obişnuit, muritor, s-ar fi mâniat pe asemenea ucenici şi ar fi ţipat la ei: “Plecaţi de la mine; nu sunteţi vrednici să vă dau învăţătură duhovnicească! De trei ani de zile vă tot spun şi vă explic, şi voi mai vorbiţi ca şi cum nu înţelegeţi nici măcar un lucru!” Totuşi, Domnul le-a răspuns lor lămurit, dar tot cu blândeţe şi cu bunătate: “Nu ştiţi ce cereţi.” Asta înseamnă: voi vă gândiţi la Mine în chip materialnic, nu duhovnicesc; voi nu căutaţi slava lui Dumnezeu, ci pe a voastră. Voi încă nu aţi înţeles desăvârşit cine sunt Eu şi care este Împărăţia Mea. Voi tot numai ca Mesia al poporului evreu Mă vedeţi şi credeţi că Împărăţia Mea ar fi asupra acestui neam. De aceea voi cutezaţi să căutaţi mărire în această împărăţie. Dar Eu sunt Mesia tuturor neamurilor, Mântuitorul celor vii şi al celor morţi şi Împăratul Împărăţiei celei nevăzute, în care toate neamurile şi popoarele una sunt. Cete de îngeri fără de număr se bucură că se pot numi slujitori în această Împărăţie. Serafimii şi heruvimii, pe care se sprijină tronul lui Dumnezeu, nici nu visează să caute mărire în această Împărăţie. Cel mai mic în această Împărăţie a Mea este mai mare şi mai slăvit decât cel mai mare şi cel mai măreţ dintre împăraţii lumii acesteia. Voi nu ştiţi, atunci, ce cereţi. Dacă aţi cunoaşte Împărăţia Mea, nu v-aţi gândi ca în ea să aveţi vreo mărire, ci numai la o cale ce duce spre aceasta: a suferinţei şi a durerii despre care v-am vorbit de fiecare dată, când v-am vorbit despre Împărăţie. De aceea, Eu vă cer vouă aceasta – ceea ce este de preţ mai mare şi de folos mai mare decât preocupările şi doririle voastre deşarte:

“Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” Domnul se gândeşte acum la paharul morţii şi la botezul cu sânge – prin mucenicie. Acesta este cel de-al treilea botez; primul a fost botezul lui Ioan cu apă, cel de-al doilea este botezul lui Hristos, cu apă şi cu Duh – şi numai unora le este dat botezul cu sânge: cununa muceniciei. Este de netăgăduit faptul că botezul cu sânge este legat de jertfa cea mai mare, dar este legat şi de slava cea mai mare. Apostolii lui Hristos trebuie să se boteze cu acest botez şi de aceea Domnul a dat cea mai mare grijă pregătirii ucenicilor Săi pentru viitoarea mucenicie, fiindcă nu este nimic mai cumplit sau ucigător de suflet decât să slăbească sub chinuire şi să se lepede de Hristos. De îndată ce Iuda a simţit apropiata umilire şi suferinţă a Învăţătorului său, acesta s-a lepădat de El şi, făcând aşa, s-a dat pierzării pentru veşnicie. El era unul dintre cei care aşteptau în deşert să-L vadă pe Hristos împărăţind în Ierusalim şi să-şi primească propria  sa slavă pentru partea sa, în aceasta. Cu toate acestea, când el a văzut că, în locul cununei împărăteşti, Hristos va purta cunună de spini, el s-a întors de la el şi s-a dat de partea celor care dădeau impresia că sunt mai bogaţi şi mai slăviţi în lumea aceasta decât Mântuitorul.

Iacov şi Ioan au răspuns la întrebarea lui Hristos fără şovăire: “Putem.” Totuşi, acest răspuns arată cât de mult Îl iubeau ei pe Domnul lor. Este limpede faptul că întrebarea cumplită a lui Hristos despre pahar şi despre botez, a făcut o mare impresie asupra fraţilor, precum doctoria amară asupra omului bolnav, pentru că ei şi-au venit în sine degrabă, şi s-au ruşinat de gândurile lor de mărire, tocmai atunci când gândurile lor trebuiau să se adâncească asupra suferinţei. Având o pricepere fără de asemănare în călăuzirea sufletului omenesc, Domnul, într-o clipă a îndreptat sufletele lui Iacov şi Ioan, întorcându-le de la dorirea de mărire la primirea de îndată a suferinţei şi a morţii. Ce învăţătură minunată, desăvârşită, este aceasta pentru noi toţi, creştinii! Ori de câte ori ne închipuim în Împărăţia fără de moarte a lui Hristos şi umblăm pe acolo, căutându-ne locul nostru şi mărirea noastră, Domnul ne pune aceeaşi întrebare pe care a pus-o fiilor lui Zevedeu: puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? El ne călăuzeşte întotdeauna către dreapta socoteală, nu a cetăţii cereşti unde noi nu am ajuns încă, ci a căii pe care noi încă nu am călătorit ca să ajungem acolo. Trebuie să răbdăm suferinţa înainte de a ajunge la slavă. Visele noastre de slavă sunt deşarte, dacă suferinţa vine asupra noastră şi ne găseşte nepregătiţi, şi ne lepădăm de Domnul. Atunci ne va aştepta ruşinea în locul slavei şi pieirea veşnică în locul vieţii. Binecuvântaţi sunt aceia dintre noi care, la întrebarea lui Hristos dacă putem bea paharul  suferinţei pentru El, sunt pregătiţi oricând cu răspunsul: “Doamne, putem!” Dar cine va sta la dreapta sa şi la stânga Sa nu este important să cunoaştem. Domnul, în smerenia Lui, răspunde: “Nu este al Meu a da.” Numai după ce El a înviat şi S-a înălţat, El va fi ca Dumnezeu, Judecătorul celor vii şi al celor morţi. Acum, El încă Se află în trup, muritor şi fără slavă, în starea umilă de rob pentru întreaga lume; şi acum, când Îl aşteaptă cea mai mare încercare de smerenie şi desăvârşire a ascultării Lui, faţă de Voia Tatălui Său, înainte de venirea chinurilor de umilire şi suferinţă, El nu va lua hotărâri despre felul locului şi al  cinstirii din viitoarea Lui Împărăţie. Ca om, El nu va primi ceea ce este a Lui, ca Dumnezeu. Numai după ce va fi băut paharul Său cel amar şi Se va fi botezat cu botezul sângelui, chiar la răstignirea Sa pe Cruce, El va cuteza să făgăduiască raiul tâlharului pocăit – pentru ca, prin asemenea lucrare, să-i înveţe pe oameni smerenia, smerenia singură, fără de care întreaga zidire a mântuirii se va fi ridicat fără temelie. Ceea ce Domnul spune: “Nu este al Meu a da” nicidecum nu se poate tălmăci să însemne că Fiul lui Dumnezeu este mai puţin Dumnezeiesc decât Tatăl în Împărăţia cerurilor, cum au înţeles unii eretici. Pentru că Cel care a spus: “Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10:30) nu s-ar putea lepăda de Sine. Cuvintele “nu este al Meu a da” se pot înţelege corect numai atunci când se socoteşte în termeni vremelnici, nu veşnici – într-o vreme trecătoare, în starea Sa de umilire ca om în trup.

Mai mult, în clipa dinaintea celei mai mari umiliri, Domnul Iisus, din voia Sa liberă şi pentru învăţătura şi mântuirea noastră, nu Şi-a făcut cunoscute toată dreptatea şi puterea întreagă, pe care urma să le aibă Domnul Cel biruitor mai târziu, după înviere şi slăvire. Numai după Învierea Sa şi după ce a fost slăvit în trup şi după ce a fost biruitor asupra lui Satan, asupra lumii şi a morţii, Domnul a spus către ucenicii Săi: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ.” (Matei 28:18). Dar la toată această lămurire, noi trebuie să mai adăugăm ceva, ceva ce arată grija cea mai înţeleaptă şi atotvăzătoare a Domnului, în rânduiala mântuirii omului. El doreşte să arate că nu se află aici nici o pagubă, nici o părtinire, căci nu este părtinire la Dumnezeu (Romani 2:11). Domnul vrea să spună că Apostolii nu trebuie să fie încrezători în mântuirea şi slăvirea lor doar pentru că au fost chemaţi la apostolat. Căci, chiar şi printre Apostoli se află unul care va pieri. Împărăţia este pregătită pentru toţi cei care, în viaţa aceasta, se arată vrednici de ea, fără să socotească în vreun fel chemarea sau apropierea de la suprafaţă faţă de Hristos, sau vreo legătură de sânge cu El, aşa cum era situaţia cu aceşti doi fraţi – Iacov şi Ioan. Umilirea până la batojocura de sine şi dragostea până la moarte – acestea sunt cele două pilde pe care Domnul a căutat să le sădească în inimile ucenicilor Săi, scoţându-le din rădăcină buruienile mândriei, ale părerii bune despre sine şi deşertăciunea înfumurării.

Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Mânia celorlalţi zece împotriva celor doi nu s-a ivit din înţelegerea lor mai duhovnicească şi mai desăvârşită a Împărăţiei lui Hristos, decât înţelegerea lui Iacov şi Ioan, ci din curată pizmă omenească. Ne va face această întrebare să socotim că înţelegerea vinderii lui Hristos şi a Împărăţiei Sale este mai desăvârşită decât înţelegerea lui Iacov şi Ioan? “De ce să se socotească Iacov şi Ioan pe o treaptă mai ridicată decât noi ceilalţi?” – aceasta era întrebarea cea ascunsă, principalul izvor al mâniei şi răzvrătiriirii lor împotriva celor doi. Prin mânia lor pizmuitoare, cei zece Apostoli au dat la iveală pe neştiute, faptul că ei pricepeau la fel de puţin ca Iacov şi Ioan sau, mai degrabă, că nu înţelegeau Împărăţia duhovnicească a lui Hristos şi slava Lui cea cerească. Dar noi ştim că Domnul Iisus nu a ales pe cei mai înţelepţi dintre înţelepţii lumii acesteia ca să-I fie ucenici, ci, dimpotrivă, cu adevărat erau cei mai simpli dintre cei simpli. El i-a ales pe cei mai împuţinaţi ca să-i facă cei mai mari: El i-a ales pe cei mai simpli ca să-i facă cei mai înţelepţi; El i-a ales pe cei mai slabi ca să-i facă cei mai tari; El i-a ales pe cei mai nesocotiţi ca să-i facă cei mai slăviţi. Şi Domnul a izbutit în această treabă anevoioasă în chip la fel de minunat, ca în toate celelalte. Puterea Lui făcătoare de minuni nu s-a arătat aici mai puţin, decât în potolirea furtunii sau înmulţirea pâinilor. Arătându-se slăbiciunile ucenicilor, Evangheliştii insuflaţi de Dumnezeu, ai lui Hristos, săvârşesc un scop îndoit: mai întâi, ei ne arată în felul acesta propria noastră slăbiciune; şi în al doilea rând, ei arată măreţia puterii lui Dumnezeu şi înţelepciunea mijloacelor Sale de tămăduire şi mântuirea oamenilor.

Acum, când ceilalţi zece ucenici au dat la iveală faptul că ei nu pricepeau slava lui Hristos, şi au mai arătat în acelaşi timp că sufereau de pizmă omenească obişnuită, Domnul a folosit prilejul pentru a le mai da o pildă de smerenie:

Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitor al vostru, şi care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă. Aici este o nouă stare de lucruri! Aici este o nouă rânduială a oamenilor, neştiută şi neauzită în lumea păgână, înainte de Hristos. Între păgâni, căpeteniile şi-au pus în lucrare puterea prin silire şi cârmuitorii au stăpânit prin tăria puterii lor, prin moştenire sau bogăţie. Ei au cârmuit şi au stăpânit, şi toţi ceilalţi le ştiau de frică şi le slujeau cu înfricoşare. Ei se socoteau cei dintâi, cei mai mari, mai preamăriţi şi mai buni, numai pentru că erau ridicaţi deasupra celorlalţi prin locul ocupat între oameni, puterea şi cinstea lor. Locul dintre oameni, puterea şi bogăţiile erau măsura de măsurare a preamăririi printre oameni. Domnul Iisus nu primeşte această socotinţă, şi statorniceşte slujirea ca mijloc de mărire între cei care cred în El. Ochii oamenilor nu-l văd ca fiind cel mai înălţat, pe cel care este cel dintâi, ci pe cel pe care inimile oamenilor îl simt că este bun. Într-un popor creştin, cununa nu aduce locul cel dintâi prin dreptul pe care îl are în sine, şi cu bogăţiile este acelaşi lucru, şi puterea nu dă preţuire persoanei. Chemarea şi locul rămân chipuri goale dacă nu sunt întregite cu adevărata slujire a celorlalţi, în numele lui Hristos. Toate semnele şi simbolurile de suprafaţă ale preamăririi sunt numai o aparenţă fără conţinut, dacă preamărirea nu a fost câştigată şi îndreptăţită prin slujire. Cel care se aşează în vârf prin putere, se află într-un loc foarte primejdios; şi atunci când cade, el ajunge în locul cel mai de jos. Cel care îşi cumpără un loc de vază îşi va primi răsplata de pe buzele oamenilor şi din mâinile oamenilor, dar va fi batjocorit în inimile oamenilor. Cel care prin putere s-a ridicat în fruntea oamenilor, va şedea pe un vulcan de ură şi pizmuire – până când vulcanul erupe şi acesta piere în lavă. „Dar între voi nu trebuie să fie aşa” este porunca Domnului. O asemenea rânduială socială vine de la diavol, nu de la Dumnezeu. Fiii întunericului vieţuiesc aşa, nu fiii luminii. Şi voi sunteţi fii ai luminii. Între voi să domnească întâietatea dragostei şi tăria dragostei să-şi arate puterea. Acela dintre voi, care îi va sluji cel mai mult pe fraţii săi, din dragoste, acela va fi cel dintâi în ochii lui Dumnezeu şi întâietatea lui va dăinui atât în lumea aceasta, cât şi în cea viitoare.  Moartea nu are nici o putere asupra dragostei, nici asupra a ceea ce a zidit dragostea. Cel care ajunge la întâietate prin dragoste în viaţa aceasta, asemenea o va păstra şi în viaţa cea viitoare: aceasta nu i se va lua de la el, ci va spori şi se va întări cu tărie care nu trece.

Cel care ştie cât de mult rău s-a adus în lume şi încă se aduce prin lupta de mărire, va pricepe că această învăţătură a lui Hristos aduce pace. Prin aceasta s-a pus început celei mai mari şi mai binecuvântate revoluţii din societatea omenească –  începând de la cea dintâi societate omenească. Gândiţi-vă ce-ar însemna pentru oameni dacă asemuirea şi rangul lor ar depinde de slujire şi de dragoste, în locul puterii, bogăţiei, îndestulării sau învăţăturii înşelătoare. O, câţi dintre cei care se socotesc că sunt cei dintâi, se vor afla dintr-o dată cei de pe urmă; şi câţi care se socotesc cei de pe urmă, vor fi cei dintâi! O, ce bucurie ar umple inimile oamenior – şi câtă rânduială, pace şi armonie ar fi! Cu toţii s-ar întrece în slujirea celorlalţi, decât să stăpânească peste ei. Cu toţii s-ar grăbi să dăruiască şi să ajute, decât să ia şi să zidească împiedicări. Fiecare inimă va fi plină de bucurie şi lumină în locul răutăţii şi întunecimii. Atunci diavolul ar lua o lumânare şi ar căuta un necredincios în toată lumea – dar nu ar găsi nici unul; acolo unde domneşte dragostea, Dumnezeu este lesne de înţeles şi de văzut, pentru toţi. Şi faptul că această învăţătură nu este o utopie – un vis de nepriceput  – se arată prin ultimele cuvinte ale lui Hristos din pericopa Evanghelică de astăzi: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” Domnul nostru nu a dat nici măcar o singură poruncă oamenilor, pe care chiar El să nu o împlinească cu desăvârşire; şi în aceasta El ne-a lăsat tuturor o pildă. Domnul a împlinit porunca despre slujirea oamenilor de-a lungul întregii Sale existenţe pământeşti – şi chiar în felul în care a venit pe pământ – în moartea Lui şi, în sfârşit, în lucrarea Lui neîncetată, plină de dragoste pentru oameni, prin Duhul Sfânt, după moartea Sa şi Învierea Sa cea slăvită. Prin moartea Lui, El Şi-a dat sufletul Său „răscumpărare pentru mulţi”. El nu spune „pentru toţi”, ci „pentru mulţi”, ceea ce înseamnă că există unii care nu vor primi dragostea Lui sau nu vor preţui jertfa Lui. Slujirea Lui cu dragoste L-a dus la suferinţă şi moarte, căci cine slujeşte din dragoste, iar nu doar dintr-un simţ al datoriei, nu se va împuţina prin moarte. De asemenea, pentru că slujirea lui Hristos pentru oameni nu este mărginită de vremelnicie, suferinţă sau moarte, are, prin urmare, toate semnele unei jertfe desăvârşite, izbăvitoare. Prin această slujire, Domnul a scos omenirea de sub puterea diavolului, a păcatului şi a morţii. Dar Domnul nu ar fi putut nici să săvârşească nici să desăvârşească asemenea slujire fără umilirea Lui cea mare şi de neîntrecut. Fiind Cel Dintâi în toată veşnicia, El S-a făcut cel de pe urmă, venind în lume ca rob şi slugă, pentru ca, prin slujirea oamenilor, să ajungă încă o dată la preamărirea de neîntrecut şi, prin aceasta, să arate oamenilor calea către mărirea cea adevărată, către înţelepciunea preamărită şi dăinuitoare. Unii bărbaţi au pus în inima lor această pildă dată de Fiul lui Dumnezeu şi, urmându-L pe El, şi în numele Lui, s-au dat cu totul slujirii oamenilor cu dragoste, dar alţii au nesocotit pilda Lui şi învăţătura Lui. Ce s-a întâmplat cu cei dintâi şi ce s-a întâmplat cu cei din urmă? Vedem răspunsul în grăirea Apostolilor lui Hristos:

Iuda nu a primit nici pilda, nici învăţătura Lui şi a sfârşit viaţa sa pământească în chip josnic şi ruşinos: spânzurându-se; dar ceilalţi unsprezece Apostoli, care au pus în inima lor cuvintele despre smerenie din pericopa Evanghelică de astăzi şi au pornit să urmeze pilda Învăţătorului lor de slujire cu dragoste, sunt slăviţi pe pământ şi în cer, vremelnic şi veşnic. Toţi cei care nu au primit învăţătura şi pilda lui Hristos, au mers pe urmele lui Iuda, dar toţi cei care au primit această învăţătură mântuitoare şi au urmat această pildă de neîntrecut, au mers pe urmele celor unsprezece Apostoli. Istoria lumii a consemnat mii de Iuda, dar şi mii de mii de ucenici adevăraţi şi credincioşi şi următori ai Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aşa cum Domnul a fost biruitor la sfârşitul scurtei Sale vieţi pământeşti, tot aşa El va fi Biruitorul la sfârşitul întregii şi îndelungatei istorii a lumii. Armata următorilor mântuiţi şi slăviţi ai Săi va fi neasemuit mai mare, decât aceea a vrăjmaşilor Săi – prietenii diavolului şi vrăjmaşii lui Dumnezeu. O, să dea Dumnezeu să ne aflăm în acea armată a mântuiţilor şi slăviţilor! O, Domnul Iisus să ne milostivească pe noi în Ziua cea de Apoi, când soarele pământesc se va întuneca, fără să mai strălucească vreodată! O, Doamne Dumnezeule preadulce şi de viaţă dătător, iartă-ne nouă păcatele noastre, înainte de venirea Zilei aceleia! Îndepărtează toate lucrările noastre cele necurate şi fără de folos şi ne mântuieşte pe noi în nemăsurata Ta milostivire, prin care Tu ai venit pe pământ ca să ne mântuieşti, deşi noi suntem nevrednici. Slavă Ţie, o, Doamne Dumnezeule, care eşti mare şi minunat, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: