Selectați pagina

Care sunt justificările pentru a scri şi a rosti Iisus Hristos şi nu Isus Cristos?

Care sunt justificările pentru a scri şi a rosti Iisus Hristos şi nu Isus Cristos?

Pornind de la constatarea că numele Mântuitorului înregistrează, în scriere şi în pronunţare, o anumită inconsecvenţă, autorul articolului oferă o serie de explicaţii istorico‑etimologice, pentru a justifica recomandarea pentru opţiunea Iisus Hristos.

Numele propriu cel mai important pentru creştini este cel purtat de Fiul Domnului, destinat să fie Mântuitorul neamului omenesc, fiul Mariei şi al lui Iosif din Nazaret, Iisus Hristos, cel născut în Bethleemul Iudeii, în anul 753 de la întemeierea Romei şi al 31‑lea an al domniei lui Augustus. De aceea, evoluţia în timp, formală şi designativă, a acestui nume, corect interpretată, ne poate furniza informaţii esenţiale despre istoria diferitelor comunităţi sau naţiuni, fie acestea creştine sau ne‑creştine. Limba, cultura şi istoria românilor nu constituie o excepţie.

Vom pleca de la constatarea că nu există un consens în privinţa (orto)grafiei şi, implicit, în ceea ce priveşte pronunţarea acestui nume în limba română contemporană. Nu avem nevoie de prea mult spirit de observaţie ca să constatăm că, pe lângă forma mai frecventă, Iisus Hristos, în uz, adică în texte scrise (tipărite) sau în rostire, mai apar şi alte forme, precum Isus Cristos, Isus Christos, ori alte combinaţii ale acestui nume propriu compus.

Mulţi din vorbitori, în special persoanele aflate prin profesie în contact direct cu problemele confesionale (preoţi, pastori, profesori, scriitori, ziarişti etc.) îşi dau seama că aceste diferenţe nu sunt întâmplătoare, ci au o justificare confesională sau culturală, într‑un sens mai larg. Varianta cea mai larg răspândită, Iisus Hristos, este o normă implicită, obligatorie în textele de orientare ortodoxă.

Cu intenţia asumată de diferenţiere confesională, catolicii şi greco‑catolicii români, precum şi neo‑protestanţii de diferite orientări (baptişti, adventişti, penticostali etc.) folosesc în mod consecvent forma Isus Cristos cu un singur i şi cu C în loc de H. Mai rară, varianta Christos, cu Ch, rezultă din aplicarea convenţiilor de echivalare a literelor greceşti prin litere latineşti şi apare la unii autori cu instrucţie clasicistă sau la intelectuali clasicizanţi.

Constatăm aşadar absenţa unui consens, mai mult, există şi dispute, chiar polemici, pe aceast temă, între reprezentanţii diferitelor culte, fiecare invocând în sprijinul propriei opţiuni argumente mai mult sau mai puţin juste din punct de vedere lingvistic şi istoric. Am publicat cândva un studiu aprofundat al acestei problematici şi voi prezenta în rezumat concluziile cercetării mele obiective, bazate pe principiile ştiinţifice ale filologiei şi ale metodei comparativ‑istorice, proprii studiului adecvat al limbilor.

O primă distincţie se impune. În absenţa unei indicaţii normative ferme, codificată în vreun dicţionar, îndrumar sau orice alt instrument normativ al Academiei, criteriul corectitudinii este, în, acest caz, inoperant. Nu se poate spune că una sau alta dintre forme este mai corectă decât celelelte, justificarea opţiunii fiecărui vorbitor/scriitor fiind, repet, prioritar confesională. Ne rămâne acum să apelăm la alte criterii, cel al frecvenţei şi cel istoric‑etimologic.

În ceea ce priveşte frecvenţa, dat fiind procentul foarte mare de ortodocşi în masa populaţiei din România, varianta „ortodoxă” Iisus Hristos, cu doi de i în primul element al compusului şi cu H la începutul celui de‑al doilea element al compusului, este, statistic, prin natura lucrurilor, de departe cea mai des întrebuinţată. Dacă s‑ar pune deci problema recomandării unei forme normate unice, frecvenţa înaltă a opţiunii „ortodoxe” ar constitui un avantaj decisiv.

În ceea ce mă priveşte, ca profesor de limbă română, folosesc eu însumi, în scris şi în rostire, forma „ortodoxă” Iisus Hristos, pe care am recomandat‑o întotdeauna şi o recomand constant şi studenţilor mei de la facultatea de filologie. Ca un argument în plus, pe lângă frecvenţa superioară în uzul general, în favoarea formei Iisus Hristos mai vorbeşte şi faptul că aceasta este cea mai veche formă, atestată ca atare în toate textele româneşti vechi, nu doar în cărţile bisericeşti manuscrise şi în tipăriturile lui Coresi (Psaltiri, Evangheliare, Cazanii, Liturghiere etc.) din secolul al XVI‑lea, în Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi Biblia de la Bucureşti (1688) şi în scrierile marilor ierarhi‑cărturari din secolele al XVII‑lea – al XVIII‑lea, mitropoliţii Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu, Chesarie de Râmnic – pentru a nu‑i numi decât pe cei mai importanţi – ci şi în scrierile cărturarilor laici, cronicarii sau Dimitrie Cantemir.

Reamintesc cititorului că, în toată epoca veche a culturii scrise româneşti, până la 1861, grafia tradiţională a fost la români cea chirilică, iar prescurtările cuvintelor cu frecvenţă mare, cum este şi numele Iisus Hristos, erau foarte des întrebuinţate în scris. De aceea, numele Mântuitorului apare în textele vechi, chirilice, prescurtat prin secvenţele IS. HS., aşa cum vedem generalizat astăzi şi pe inscripţia obişnuită de pe crucile din cimitire.

Dacă lectura Hristos este indubitabilă, sub sigla IS nu am avea, în principiu, cum să presupunem neapărat dublul i, aşadar Iisus. Nesiguranţa este însă eliminată atunci când constatăm că, în pasajele, mai rare, este drept, în care numele este scris în întregime, avem întotdeauna Iisus Hristos. După o oarecare nesiguranţă ortografică, manifestată în aşa‑numita „perioadă de tranziţie” de la grafia chirilică la cea modernă cu litere latineşti, perioadă care a durat aproximativ cinci‑şase decenii, către începutul secolului al XX‑lea se stabilizează situaţia descrisă mai sus, adică alternanţa, pe baze confesionale, între formele Iisus Hristos (ortodoxă) şi Isus Cristos (catolică şi neoprotestantă). Din motivele indicate mai sus (frecvenţa în uzul general, vechimea atestării scrise), practic în scris şi recomand şi altora varianta Iisus Hristos.

Mă opresc deocamdată în acest punct al discuţiei. În partea a doua a acestui articol voi comenta alte aspecte etimologice şi istorice a numelui Mântuitorului în limba română şi în alte limbi importante.

Autor: Eugen Munteanu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *