Selectați pagina

Cand mancarea devine o nenorocire

Cand mancarea devine o nenorocire

Patima lăcomiei pântecelui e foarte răspândită în societatea contemporană de consum.

Mâncarea este utilizată nu pentru a potoli foamea, ci pentru a face faţă anxietăţii, neliniştii şi tulburării, pentru distracţie, odihnă, pentru a primi emoţii plăcute ş.a.m.d. Mâncarea se transformă intr-un mod de rezolvare a problemelor personale, familiale, financiare etc.

Sfântul Ioan Scărarul arată: „Lăcomia pântecelui este prefăcătorie a pântecelui, fiindcă acesta şi când e sătul strigă: «Nu-mi ajunge!», fiind plin şi lăbărţându-se de prisosul hranei răcneşte: «Flămânzesc!» Lăcomia pântecelui este născocitoare de dresuri pentru mâncare, izvor al dulceţurilor.”

Potrivit Sfântului Varsanufie cel Mare, cel ce suferă de această neputinţă foloseşte mâncarea nu după trebuinţa trupului sau după starea sa de sănătate, ci ca să facă pe plac pântecelui. „Iar dacă vezi că uneori firea primeşte mai degrabă vreo legumă decât fiertură, şi asta nu din poftă, ci datorită uşurimii mâncării înseşi, aici trebuie dreaptă socotinţă. Unii au nevoie din firea lor de mâncare dulce, alţii – de sărată, alţii – de acră. Aici nu este vorba nici de patimă, nici de poftă, nici de îmbuibare a pântecelui; iar a iubi o mâncare şi a o dori cu patimă este poftă, slujitoare a îmbuibării pântecelui. Iată însă după ce poţi cunoaşte că eşti ţinut de patima îmbuibării pântecelui: dacă aceasta stăpâneşte şi gândul tău.”

Cum arată asta? Să zicem că în calitate de „compensaţie” pentru mustrarea făcută de şef sau eşecul de la serviciu îţi cumperi „drăguţului de tine” un tort sau o ciocolată ca să „înghiţi” mai uşor tristeţea, cearta, discuţia apăsătoare, iar după ce te-ai liniştit adeseori te nedumereşti şi te miri în mod sincer de ce ţi-ai încărcat atât de iraţional stomacul – şi totuşi, procesul se repetă iar şi iar…

Omul dependent de mâncare este adesea nefericit. Oricât ar fi de trist, pentru el mâncarea e unicul „respiro” şi unica bucurie în viaţă, o salvare sui generis de stresuri.

Eşti prost dispus ? Te-a necăjit cineva? Te-ai certat cu prietenii ? Te-ai supărat pe nevastă? Ai fost îmbrâncit în autobuz? Şi uite că mâna se întinde automat spre frigider ca să ia ceva pentru a „înghiţi” amarul. Stresul dispare. In continuare vine dezamăgirea, şi omul încearcă să-i facă faţă prin aceeaşi metodă „verificată”. Aşa şi cade în capcană.

Când atenţia se fixează asupra senzaţiilor gustative plăcute, emoţiile şi trăirile negative sunt eliminate. Mâncarea, ca antidepresiv relativ accesibil şi ieftin, îl ajută pe om să facă faţă nedreptăţii, ingratitudinii, furiei, invidiei, făţărniciei… Numai că problema rămâne.

Dependenţa de mâncare este atracţia excesivă spre mâncare şi obţinerea senzaţiei de confort în cursul alimentării. Bolnavul e năpădit de gânduri constante, obsesive, la mâncărurile gustoase şi îndrăgite. Dispoziţia sufletească se îmbunătăţeşte atunci când este anticipată masa, iar depresia şi nemulţumirea apar, de pildă, când lipsesc delicatesele şi mâncărurile rafinate. Ţin să punctez: felurile de mâncare deosebit de gustoase, nu alimentele de primă necesitate.

Dependenţa intensă perverteşte gândirea şi reduce importanţa intereselor ce nu sunt asociate cu mâncarea. In final, lăcomia pântecelui îşi subordonează întreaga viaţă duhovnicească şi psihică, îşi subordonează comunicarea cu ceilalţi oameni. Orice eveniment e perceput prin prisma atitudinii faţă de mâncare: satisfac această atracţie sau nu? De obicei, omul afectat în felul acesta nu-şi conştientizează împătimirea şi îşi închipuie că acţionează de bunăvoie.

Sfinţii Părinţi sunt unanimi în a afirma că orice patimă provine de la demoni sau, cel puţin, nu fără influenţa lor. Cei posedaţi de lăcomia pântecelui slujesc, după expresia Apostolului Pavel, pântecelui lor (Rom. 16, 18). Sfârşitul acestora este pieirea; dumnezeul lor este pântecele, iar slava lor – spre ruşinea lor… ei au în gând cele pământeşti (Filip. 3, 19).

Sfântul Ioan Scărarul scrie că „adeseori dracii se pun pe stomac şi nu-i îngăduie omului să se sature chiar dacă ar mânca toate bucatele Egiptului şi ar bea toată apa din Nil”. Altfel spus, la cel ispitit se „toceşte” senzaţia fiziologică a saţietăţii, şi el nu mai simte că are stomacul plin.

Dependenţa de mâncare este determinată şi de factori naturali.

Cultura alimentaţiei este formată pe baza tradiţiilor naţionale şi religioase. Diferitele popoare au din vechime diferite concepţii despre frumuseţea omului: unii preţuiesc supleţea, altundeva grăsimea este semn al poziţiei sociale înalte şi al autorităţii. Grăitor este faptul că fotomodelele şi manechinele din sfera de influenţă a culturii occidentale se chinuie răbdând de foame, pe când în Japonia luptătorii de sumo sunt îmbuibaţi monstruos.

Obişnuinţa supraalimentării este adeseori formată din copilărie. In unele familii mâncatului i se acordă o atenţie exagerată: copilul nu e lăsat să se ridice de la masă până când nu mănâncă tot, chiar dacă e deja sătul – iar asta împiedică formarea controlului interior al cantităţii şi calităţii hranei. Intr-o astfel de casă există de obicei provizii abundente de dulciuri, la care copilul are acces întotdeauna şi fără vreo îngrădire. Logica educaţiei este aici primitivă şi mioapă: „Mănâncă mai mult, altfel n-o să fii sănătos, o să fii slab” etc. Părinţii iau orice disconfort şi orice acuză a copilului drept senzaţie de foame. Mâncarea favorită este mijlocul principal de consolare şi de punere la punct a relaţiilor cu copilul. Mâncarea gustoasă devine un factor reglator forte al comportamentului, şi în psihic se înrădăcinează pentru mult timp atitudinea greşită: „Când mă simt rău trebuie să mănânc.”

Prin supraalimentare şi, în general, prin tutela exagerată, părinţii se străduie în mod inconştient să compenseze insuficienta dragoste faţă de copil. La rândul lor, copiii se apără cu ajutorul mâncării de depresia pe care o provoacă lipsa tandreţei materne.

Câteodată, pretexte pentru o masă îmbelşugată sunt melancolia, mânia, frica, sentimentul singurătăţii şi pustietăţii lăuntrice. După cum spune o vorbă veche şi înţeleaptă, „statul degeaba naşte viciul”. Atunci când omul se plictiseşte, când n-are nimic interesant de făcut şi lipsesc impresiile vii, inima îi „dă brânci” periodic să deschidă frigiderul. Se consideră că mâncarea înăbuşă durerea lăuntrică, ajută la depăşirea dezamăgirii, dă sentimentul de siguranţă şi încrederea în ziua de mâine.

Supraalimentarea psihogenă apare adeseori ca protest. De exemplu, soţul nu-i dă atenţie soţiei, poate că nu o mai iubeşte. Ea e tot timpul nervoasă şi încearcă să „înghită” cu mâncarea drama sa familială. Alt exemplu: soţia îi reproşează soţului că nu câştigă bine. Ca răspuns, soţul îşi „stinge” neliniştea cu hamburgeri, cipsuri şi băutură. Situaţia este explicată nu fără umor de aforismul: „în lupta dintre inimă şi cap în cele din urmă câştigă stomacul.”

Unele femei iau rapid în greutate din cauza traumei psihice reprezentate de întreruperea artificială a sarcinii. Ele speră în subconştient că vor deveni mai puţin atrăgătoare pentru bărbaţi şi vor evita un nou prilej de avort. Grăsimea oferă, parcă, protecţie în faţa primejdioasei apropieri intime, însă dezgustul produs de priveliştea propriei siluete, cândva zvelte şi elegante, reflectă groaza şi întunericul care domnesc în suflet. Inima ajunge în robia trupului gras: prin aceasta femeia se pedepseşte singură în subconştientul său.

Există şi un moment fiziologic esenţial. Supraalimen- tarea stimulează senzaţia de foame în aşa fel încât la omul dependent se schimbă metabolismul. Imediat după masă (mai ales dacă este copioasă şi însoţită de consum de alcool) scade glicemia şi în consecinţă cresc excitabilitatea sistemului nervos, irascibilitatea si anxietatea.

Iată un extras din interesantul articol „însemnările unui jurnalist flămând”: „Demult, demult, când lucram ca soră medicală în reanimare, principala sarcină a colegilor mei era să mă hrănească. Bineînţeles, nu din cauză că eram uscăţivă. Pur şi simplu pe stomacul gol caracterul meu se strică. Unii, când sunt flămânzi, leşină. Eu mă înfurii. Era o doctoriţă care începea fiecare dimineaţă cu întrebarea: «Pe Secina aţi hrănit-o?», şi dacă răspunsul era pozitiv venea la mine să-mi dea de lucru.

Furia pe fond de foame vine ca o furtună. La început se întunecă aşa, ciudat, dintr-o parte a cerului, după care auzi cum tună în depărtare, pe urmă cad câteva picături reci şi grele, şi când începe odată sa toarne! Fulgere! Vânt! Stihii! Aşa era şi cu mine. La inceput era prezentă o arm mită nemulţumire de situaţia concretă: chirurgul a stricat iar sterilitatea mesei de pansamente. Pe urmă, situaţia se amplifică până la dimensiuni general umane: toţi cei din jur sunt vinovaţi că există, îndeobşte, asemenea chirurgi. Pe urmă, ceva mă scoate definitiv din fire: de pildă, o mănuşă de cauciuc care nu se întinde cum trebuie pe mână – şi iată că în cele din urmă orice devine un pretext pentru dezlănţuirea uraganului. Odată, starea de furie pe fond de foame mi s-a declanşat atunci când asistenta şefă mi-a comunicat cu nevinovăţie în care lună de vară am dreptul să plec în concediu. Hotarul indignării mele a fost fereastra făcută ţăndări din camera asistentelor.”

Efectul „consolator-liniştitor” pe care îl exercită temporar mâncarea bogată în calorii e binecunoscut. Cercetătorii de la Universitatea din Texas au dovedit că „hormonul foamei” – grelina – e cel care îi fiice pe oameni să se arunce asupra mâncării nu ca să îşi potolească apetitul, ci ca să-şi liniştească nervii. Secretarea acestui hormon este influenţată de hormonii de stres: adrenalina şi noradrenalina. Cu cât este mai ridicat nivelul acestora, cu atât este mai ridicat şi nivelul grelinei. Excesul de grelină ne face să nu ne dăm in lături de la mâncare nici după o masă copioasă.

Pentru a susţine o glicemie normală, organismul cere în mod constant şi insistent porţii suplimentare, până la culcare. Mai devreme sau mai târziu, asta duce la îngrăşa- re, şi atunci metabolismul se dereglează şi mai profund. în felul acesta poţi să te omori mâncând.

Iată alte câteva simptome ale dependenţei de mâncare:
– omul se gândeşte mereu la mâncare (ce o să mai „ronţăie”, ce o să gătească etc.);
– nu se mulţumeşte cu o raţie moderată (omul mănâncă, plin de poftă, până când abia mai respiră, chiar în pofida bunului simţ şi a sentimentului de vinovăţie);
– nu se poate opri până când n-a terminat toată porţia de mâncare, atunci când îi place;
– pofteşte impulsiv mâncare (de exemplu, cu toate că a cinat nu de mult, se lăcomeşte la bomboane de ciocolată şi înfulecă aproape jumătate de kilogram „dintr-un foc”);
– îşi promite în mod regulat că se va „recompensa” cu ceva „bun” după ce a făcut ceva necesar, însă neplăcut („învăţ pentru examen până la prânz, pe urmă îmi cumpăr neapărat o cioco”);
– lipsa mâncării care îi place îl face să sufere ceva asemănător cu „sindromul de abstinenţă” al narcomanului;
– este binedispus când anticipează că va mânca „ceva bun” şi e nemulţumit când lipsesc mâncărurile îndrăgite;
– îşi face din mâncat un ritual cu o semnificaţie deosebită (tendinţa de a „întinde” cât mai mult procesul mâncatului ş.a.m.d.);
– intoleranţa faţă de criticile aduse deprinderilor şi rutinelor sale alimentare.

Specialiştii disting patru tipuri de supraalimentare (hiperfagie) psihogenă:

1) foamea „de lup” sub formă de crize însoţite de o puternică senzaţie de plăcere gustativă după „ghiftuirea” stomacului;

2) necesitatea constantă de a mesteca ceva;

3) apetitul nesăţios care vine doar în timpul mâncatului;

4) îmbuibarea nocturnă în combinaţie cu „flămânzirea” diurnă.

In ţările occidentale se observă, într-adevăr, probleme serioase în ce priveşte comportamentul alimentar. Potrivit unui aforism, „o treime dintre americani vor să slăbească, o treime – să ia în greutate, iar o treime nu s-au cântărit încă”.

Reflecţiile asceţilor ortodocşi conglăsuiesc în mod uimitor cu cercetările ştiinţifice contemporane. Potrivit tradiţiei patristice, felurile lăcomiei pântecelui sunt următoarele:
– mâncatul fără să fie nevoie, înainte de vremea rânduită;
– poftirea mâncărurilor gustoase;
– lipsa de selectivitate în ce priveşte mâncarea, numai să fie cât mai gustoasă;
– mâncatul „până ţi se face rău”;
– voracitatea nepotolită;
– beţia.
Neînfrânarea pântecelui se manifestă, de asemenea, prin încălcarea posturilor şi prin mâncatul pe ascuns, la vreme nepotrivită.

KONSTANTIN V. ZORIN

Fragment din CE NE ÎMPIEDICĂ SĂ FIM CU DUMNEZEU, EDITURA SOPHIA

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *