Selectați pagina

Călătoria Sfîntului Arhiepiscop Ioan de Novgorod pe drac la Ierusalim

Călătoria Sfîntului Arhiepiscop Ioan de Novgorod pe drac la Ierusalim

M-a fascinat întotdeauna vivacitatea hagiografiilor rusești, întrepătrunderea lor strânsă cu legenda și basmul.

Legendele din jurul cuvioșilor Petru și Fevronia, Serghie de Radonej, ori recenta povestire „Ințepenirea Zoiei” oferă o bogăție de detalii, din care nu lipsesc spontaneitatea și atenta observație a vieții, astfel că nici scepticii nu pot rămâne indiferenți.
Filmul lui Nikolai Dostal, Călugărulși dracul are la bază o povestire hagiografică cel puțin la fel de fabuloasă și plină de tâlc: Călătoria arhiepiscopului Ioan de Novgorod pe drac la Ierusalim. Textul este consemnat în Letopisețul Novgorodului (sec. XIV) și a avut o largă circulație în Rusia, influențând și literatura cultă.
Dar cine a fost arhiepiscopul Ioan? A fost primul arhipăstor al Novgorodului, ales independent (până atunci ierarhii cetății fiind numiți de Kiev); a păstorit timp de 21 de ani (1165-1186). Peste 150 de povestiri și legende circulă despre acest sfânt mult iubit. Este cinstit ca ocrotitor al Marelui Nogvorod, căci la rugăciunile sale, în 1170 orașul a fost salvat de sub asediul lui Mstislav, fiul cneazului Suzdalului, Sfântul Andrei Bogoliubski, care cu câțiva ani înainte trecuse Kievul prin foc și sabie. Suntem în toiul luptelor feudale, când sfinții se mai și luptau între ei!
Născut la Novgorod din părinți binecredincioși, Sfântul Ioan încă de copil a dorit să-și dedice viața lui Dumnezeu. De tânăr a fost hirotonit preot, iar la moartea părinților trupești, împreună cu fratele său Gavril și-a dăruit averea construirii unei mănăstiri. Inițial au zidit o biserică de lemn, iar peste câțiva ani au început una de piatră, dar terminarea banilor i-a făcut să întrerupă lucrarea. Frații au început să se roage și într-o noapte le-a apărut Maica Domnului, care i-a încurajat să nu abandoneze și să nu-și slăbească credința. A doua zi, la poarta mănăstirii poposi un cal fără stăpân, cu harnașamentul de aur și încărcat cu doi saci cu aur și cu argint. Frații așteptară sosirea stăpânului, dar cum acesta nu apărea, au înțeles că este darul lui Dumnezeu pentru terminarea construcției. După ce descărcară sacii și îi duseră în mănăstire, calul dispăru fără urmă. Biserica fu terminată, iar frații Ioan și Gavril se călugăriră aici.
Când trecu la Domnul arhiepiscopul Novgorodului, Arkadie, poporul îl propuse într-un glas pe cuviosul Ioan. Acesta refuză din smerenie, dar până la urmă fu nevoit să accepte.
Episodul asedierii Novgorodului de către temutul Mstislav este unul din cele mai importante din biografia sfântului. Timp de trei zile, cât a durat asediul, vlădica s-a rugat încontinuu împreună cu novgorodenii. Atunci Dumnezeu îi descoperi să ia o icoană a Maicii Domnului dintr-o anumită biserică și s-o așeze pe zidul cetății. Acolo icoana începu să plângă. Minunea îi îmbărbătă pe novgorodeni, dar aduse groază în tabăra asediatorilor, căci peste aceștia s-a lăsat întunericul și s-au omorât între ei. Atunci novgorodenii porniră contraatacul și respinseră asediul.
 În anul următor vlădica a instituit praznicul „Semnului” Maicii Domnului (27 nov./10 dec.), iar în locul unde șezuse icoana care a plâns, numită ulterior „Icoana Semnului”, s-a ridicat o mănăstire. Icoana a căpătat o mare cinstire în Rusia, unde i s-au făcut multe copii.
Cel mai fabulos episod din viața vlădicăi Ioan rămâne, însă, călătoria sa pe drac la Ierusalim. Într-o noapte, pe când se ruga, vlădica a auzit un clipocit în vasul cu apă pentru spălat, de ca și cum cineva s-ar fi bălăcit. Presimțind că nu-i lucru curat, dar fără să se tulbure, acesta a însemnat apa cu semnul crucii. Atunci din apă s-a auzit un vaiet: „Vai mie, mă arde focul și nu pot suferi, slobozește-mă repede de aici, omul lui Dumnezeu!”. Sfântul întrebă: „Cine ești și cum ai ajuns aici?”. Vocea răspunse: „Sunt un diavol viclean și am venit să te tulbur. Speram să te sperii, la fel ca pe alții, și să-ți întrerupi rugăciunea. Dar tu, vai mie, m-ai închis în vasul ăsta cu apă! Și mă arde ca focul, vai, nenorocitul de mine! Dă-mi drumul, robule al lui Dumnezeu, și n-o să mai vin niciodată la tine!
Atunci Ioan îi porunci să îl ducă la Ierusalim la biserica Sfântului Mormânt și în aceeași noapte să-l aducă înapoi la chilia sa. Dracul se transformă în cal negru, sfântul își făcu cruce și îl încălecă, ajungând în aceeași noapte la biserica Sfântului Mormânt, iar pe drac îl legă să nu plece. Vlădica îngenunche în fața ușilor bisericii, care se deschiseră de la sine, și tot de la sine se aprinseră candelabrul și lumânările. Vlădica se închină cu cutremur la Mormântul Domnului și la celelalte locuri sfinte din biserică, iar când ieși, ușile se închiseră singure, iar dracul stătea cum îl lăsase. Îl încălecă și în aceeași noapte reveni la Novgorod, eliberându-l pe drac.
 Înainte de a pleca, necuratul se plânse amarnic de osteneala peste măsură pe care i-o pricinuise sfântul, obligându-l să parcurgă atâta distanță într-o singură noapte, și îl avertiză să nu povestească nimănui cele întâmplate, altminteri va face ca acesta să fie clevetit pentru curvie, așezat pe o plută și dat afară din cetate. Ioan îi respectă rugămintea pentru o vreme, dar la un moment dat, la o discuție duhovnicească cu credincioșii, le destăinui, spre folosul lor, că știe un om care a călătorit dus-întors într-o noapte din Novgorod la Ierusalim, povestind întâmplarea.
De atunci se urziră zvonuri de desfrânare despre vlădica. Oamenii vedeau adesea o curtezană ieșind din chilia lui, ori îi găseau haine femeiești în chilie. Astfel că până la urmă, hotărâră să îl izgonească. Mulțimea furioasă îl scoase din cetate și îl legă de o plută, căreia îi dădu drumul pe un râu. Dar spre mirarea orășenilor, pluta pluti contra curentului și se întoarse la mănăstirea Iuriev, reședință vlădicăi. În acest timp, acesta se ruga ca Dumnezeu să nu le socotească păcatul acesta. Văzând minunea, novgorodenii își înțeleseră greșeala și se căiră, rupându-și hainele și implorându-l pe sfânt să îi ierte. Întregul oraș, cu mic cu mare, alergă spre malul râului să-și primească înapoi arhipăstorul. Poporul, preoții și monahii strigau, plângând în genunchi: „Intoarce-te, părinte, nu îi lăsa orfani pe copiii tăi și iartă-ne păcatul acesta!”. Sfântul le primi pocăința, fiind readus cu procesiune mare în scaun. Letopisețul spune că era așa un plâns, că însuși diavolul „lăcrimă, rușinat”. În locul unde pluta a revenit la mal a fost înălțată o cruce de piatră, ca mărturie a marii minuni.
Minunea aceasta a impresionat atât de mult poporul, încât a fost consemnată, alături de minunea izbăvirii Novgorodului de sub asediu, într-o icoană a sfântului arhiepiscop Ioan. Ea a cunoscut o largă circulație timp de multe secole în Rusia, stând la baza poemului lui Pușkin, Monahul (prima sa operă, scrisă în perioada liceului, la 14 ani, în 1813). Motivul călătoriei pe drac apare și în basmul lui Gogol, Noaptea dinainte de Crăciun (1832); iar cel al demonului încătușat pus în slujba eliberatorului său, îl găsim în basme, precum Lampa lui Aladin din ciclul 1001 de nopți.
Sursa: Ziarul Lumina

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *