Selectați pagina

Căci chiar când voi ați fi amenințați cu focul, cu cele mai mari și mai grozave chinuri, voi n-ar trebui pentru aceea să încetați de a cânta imne și laude Domnului

Căci chiar când voi ați fi amenințați cu focul, cu cele mai mari și mai grozave chinuri, voi n-ar trebui pentru aceea să încetați de a cânta imne și laude Domnului

„Și era un slujitor regesc, al cărui fiu era bolnav în Capernaum. Acesta auzind că Iisus a venit din Iudeea în Galileea, s-a dus la El și L-a rugat să Se coboare și să vindece pe fiul lui, căci era pe moarte.” (Ioan, 4:46-47): care înseamnă un ofițer de la curte, sau ca fiind din neam regesc, sau ca având ceva demnitate. Unii cred că este același cu cel despre care vorbește Sf. Matei, dar se vede că este un altul, și prin demnitatea sa și prin credința sa; acela, cu toate că Iisus Hristos a binevoit să meargă la el, îl ruga să nu se ostenească; acesta, dimpotrivă, îl constrânge să vină în casa sa, cu toate că el nu se oferă; unul zice: „Nu  sunt vrednic să intri sub acoperișul casei mele” (Mt, 8:8), celălalt se roagă foarte mult: „Coboară-te înainte ca copilul meu să moară” (Ioan, 4:49). Acela, coborând din munte, vine la Capernaum; acesta era înaintea Lui, din Samaria, precum el mergea nu la Capernaum, ci în Cana. Slujitorul aceluia era atacat de paralizie, copilul acestuia de o febră. „Și L-a rugăt să Se coboare și să vindece pe fiul lui, căci era pe moarte.”Ce-i răspunde Iisus Hristos?„ Dacă nu vedeți semne și minuni, nu credeți” (Ioan, 4:48). Totodată acest ofițer când a venit să-l afle și să-l roage, era un semn al credinței lui, de care-i dă evanghelistul mărturie, spunând că Iisus i-a zis: „Mergi, fiul tău trăiește. Și omul a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Iisus și a plecat” (Ioan, 4:50).

Ce pretinde aici evanghelistul sau să ne facă să-i admirăm cu el pe samarineni pentru că au crezut fără minuni, sau pentru a-l mustra pe Capernaum, pe care-l privea ca patria lui Iisus. Căci un altul care zice:„ Cred , Doamne, ajută necredinței mele!” (Mt, 9, 23), s-a folosit de aceleași cuvinte. Apoi, acest ofițer a crezut, dar credința lui nu era deplină și întreagă; el o face să se vadă interesându-se de ora în care a încetat febra copilului său. Căci vroia să știe dacă febra l-a părăsit de la ea însăși sau din porunca lui Iisus Hristos. „Așadar, tatăl a cunoscut că în ceasul acela a fost în care Iisus i-a zis: Fiul tău trăiește și a crezut el și toată casa lui.”( Ioan, 4:53). Nu vedeți că el crede, nu prin ceea ce a zis Iisus Hristos, ci prin mărturia slujitorilor săi? De asemenea, Mântuitorul îi face lui o mustrare privitor la duhul cu care a venit să-l roage, și prin aceia el îl îndeamnă să creadă în el mai mult. În sfârșit, înainte de minune,el nu credea decât în mod nedesăvârșit. Căci dacă acest ofițer a venit să-l afle pe Iisus Hristos și să-l roage, nu este nimic minunat în aceia; părinții în iubirea lor pentru copiii lor, dacă ei au unul din ei bolnav, aleargă mai întâi la medici, și nu la cei în care au cea mai mare încredere, și de -asemenea la cei pe care nu-i țin în seamă, atâta se tem să neglijeze ceva. Și totodată, acesta n-a venit să-l afle pe Iisus Hristos decât de ocazie, atunci când el mergea în Galileea; dacă ar fi crezut în mod deplin în el, fiul lui fiind în nevoia cea mai mare și gata să moară, el nu s-ar fi oprit să meargă să-l caute până în Iudeea. Dacă se temea, aceia chiar nu poate să-l scuze.

Remarcați, vă rog, că chiar cuvintele lui arată slăbiciunea și puțina lui credință. Căci el ar fi trebuit să aibă o părere mai înaltă despre Iisus Hristos, dacă nu înainte, mai puțin după ce el și-a arătat sentimentele de jos pe care el le avea despre El, și după ce a fost mustrat. Totuși, ascultați-l vorbind, veți vedea cum se târăște pe pământ: „Coboară-te înainte de a muri copilul meu” (Ioan, 4:49); ca și cum Iisus Hristos nu l-ar  fi putut învia pe fiul lui, dacă era mort, ca și cum el nu știa starea în care era.

Iată pentru ce-l mustră și-i vorbește conștiinței lui un limbaj așa de aspru, făcându-l să cunoască, că minunile se fa mai ales pentru mântuirea sufletului.  Așa a vindecat el în mod egal și pe tatăl care era bolnav cu duhul, și pe fiul care era bolnav cu trupul, pentru a ne învăța că nu trebuie să ne atașăm lui atât din cauza minunilor, pe cât din cauza învățăturii. Domnul lucrează minunile, nu pentru credincioși, ci pentru necredincioși și pentru cei mai îngroșați.

În tristețea sa și în durerea sa, acest ofițer nu a dat multă atenție cuvintelor lui Iisus Hristos, el nu a ascultat

decât ceea ce tindea la vindecarea sufletului său; dar apoi,trebuia să și le reamintească pentru a câștiga mai mult:ceea ce s-a și întâmplat . Dar pentru ce Iisus Hristos fără a fi rugat, se oferă să meargă la sutaș, și nu se oferă acestuia care-l grăbește și-l  cheamă cu putere? Aceasta o face fiindcă credința sutașului era desăvârșită, iată pentru ce se oferă Iisus Hristos să meargă la el, ca să ne facă să cunoaștem virtutea acestui om, dar acest ofițer nu avea decât o credință nedesăvârșită Precum el îl constrângea stăruitor zicându-i „Coboară-te” făcând să se vadă că el nu știa încă cum Iisus Hristos putea să-l vindece pe fiul lui, cu toate că nu era de față și era depărta, Iisus îi arată că el o poate, ca și cunoașterea pe care o avea sutașul prin sine, acest slujitor s-o dobândească, văzând că Iisus l-a vindecat pe copilul lui fără să meargă la el acasă. Așa când zice: „Dacă nu vedeți minuni și semne nu credeți”, este ca și cum el zicea: Tu n-ai încă o credință vrednică de mine și tu mă privești încă, ca și pe un prooroc. Iisus Hristos deci pentru a arăta ceea ce este el și a arăta că trebuie să credem în El chiar independent de minuni, s-a folosit chiar de cuvintele prin care i S-a făcut cunoscut lui Iisus:„Nu crezi tu că Eu sânt în Tatăl și Tatăl în Mine?” (Ioan, 14, 10) Chiar dacă nu m-ați crede pe mine, credeți lucrurilor mele” (Ioan, 10, 38). „Iar pe când el cobora, slugile lui l-au întâmpinat, spunându-i că fiul lui trăiește” (Ioan, 4:51).

„Deci i-a întrebat de ceasul în care i-a fost mai bine, Și i-au spus că ieri, în ceasul al șaptelea, l-a lăsat frigurile” (Ioan, 4:52). Așadar tatăl a cunoscut că în ceasul acela a fost în care Iisus i-a zis: „Fiul tău trăiește. Și a crezut el și toată casa lui.” (Ioan, 4: 53).

Nu vedeți că vestea acestei minuni s-a răspândit imediat? În sfârșit, acest copil n-a fost eliberat într-un fel obișnuit de pericolul în care era, dar vindecarea lui a avut loc imediat; de unde se vede că ea nu era naturală, și că Iisus este Cel ce a făcut-o prin virtutea Sa și prin purtarea Sa, deja el a ajuns la porțile morții, cum o arată aceste cuvinte ale tatălui: „Coboară-te înainte ca fiul meu să moară”, atunci când dintr-odată a fost salvat; iată ce i-a uimit pe slujitori. Poate că ei alergau nu numai să vestească această noutate, ci fiindcă priveau ca inutilă venirea lui Iisus Hristos: ei știau că stăpânul lor trebuie să sosească; iată de ce ei în întâmpinare se întâlnesc pe același drum. Apoi, acest ofițer încetând de a se mai teme, își deschide inima față de credință, pentru a arăta cum că această călătorie a lui i-a adus vindecarea  fiului lui; el descrie toată grija sa de teamă ca să nu se creadă că el a călătorit în zadar; și pentru aceea se informează în mod exact despre totul: „Și a crezut el și toată casa lui.” Această mărturie era lipsită de orice îndoială și de orice bănuială. În sfârșit, slujitorii săi, care n-au fost prezenți la minune, care nu L-au auzit pe Iisus Hristos, nici n-au știut ora, aflând de la stăpânul lor că era chiar ceasul în care L-a vindecat pe fiul lui, au avut o dovadă sigură și prea evidentă despre purtarea lui Iisus Hristos, și iată pentru ce au crezut de-asemenea lui.

Ce lecţie, fraţilor, vom scoate noi de acolo? Că noi nu trebuie să ne așteptăm deloc la minuni, nici nu trebuie să-I cerem Domnului dovezi ale puterii sale divine. Eu văd oameni care arată o mare iubire față de Dumnezeu atunci când copiii sau soția lor au primit vreo vindecare de boală; dar când făgăduințele noastre și dorințele noastre nu sunt ascultate, este drept ca să mai stăruim mereu în rugăciune, să nu încetăm să cântăm cântece de ale harului și  laude. Aceea este datoria slujitorilor credincioși; aceea îi datorează Domnului cei care-L iubesc cum trebuie; ei trebuie  și în bine și în rău, în pace și în război, să alerge mereu în mod egal și să se alipească de El! Nimic nu se întâmplă decât prin porunca providenței Sale divine: „Căci pe cine-l iubește Domnul îl ceartă, și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește” (Evr., 12:6). Cel ce nu-L cinstește și nu-L slujește decât atunci când este pace și în liniște, nu dă dovadă de o iubire mare, și nu arată că el Îl iubește în mod sincer și curat pe Iisus Hristos; dar de ce să vorbim despre sănătate, despre bogății, despre boli? Căci chiar când voi ați fi amenințați cu focul, cu cele mai mari și mai grozave chinuri, voi n-ar trebui pentru aceea să încetați de a cânta imne și laude Domnului; ci ar trebui să suferiți totul pentru iubirea față de El: așa trebuie să fie slujitorul credincios, așa este un suflet ferm și constant. Cu aceste dispoziții veți suporta ușor necazurile și calamitățile din viața de acum, veți dobândi bunurile viitoare, și vă veți prezenta cu mai multă încredere în fața tronului lui Dumnezeu. Facă Cerul ca această încredere să ne aparțină, prin harul și mila Domnului nostru Iisus Hristos, căruia îi aparține slava în vecii vecilor. Amin. 

Comentar la Evaghelia lui Ioan, Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XXXV (fragment)

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: