Selectați pagina

Că înșelarea vine din negrijă. Dacă omul nu şi-ar fi ațintit privirea spre pom, nu ar fi fost biruit de diavol

Că înșelarea vine din negrijă. Dacă omul nu şi-ar fi ațintit privirea spre pom, nu ar fi fost biruit de diavol

Dar de ce a fost înșelat cel dintâi om? Pentru ca în cea dintâi punere la încercare a libertății lui morale a fost biruit? Oare nu era destul de puternic ca să stea împotrivă, ca să rabde încercarea? Nu, fiindcă niciodată Dumnezeu nu îngăduie ca peste putere să fie ispitit omul  [I Cor.10, 13]. Dreptatea Lui nu îngăduie o astfel de încercare.  Încercarea era pe măsura puterii lui și a capacității de a se împotrivi.  Dar atunci pentru ce a fost biruit? Pricina înfrângerii lui se află în omul însuși, fiindcă, deși puterea împotrivirii era în el însuși, totuși nu s-a folosit de ea. Dar care este pricina unei astfel de omisiuni? Negrija, neatenția față de ceea ce se cuvenea. Căci s-ar fi cuvenit ca omul să se înalțe la Dumnezeu, să își raporteze mintea numai la Dumnezeu și să nu caute desfătarea în bucurate de făpturi.  Ațintirea privirilor lui spre cele pământești a atras după sine Negrija față de ceea ce era cuvenit lui Dumnezeu și negrija omului față de ceea ce era cuvenit stării lui. Prin neutre aminte deja s-a îndepărtat de Dumnezeu, a pierdut mare parte din puterea dumnezeiască ce îl întărea și,  din această pricină fiind biruit, a căzut în păcat. Dacă Adam nu era deja îndepărtat de Dumnezeu, nu ar fi fost biruit, fiindcă puterea lui Dumnezeu l-ar fi întărit. Ațintirea privirilor spre pomul interzis era semnul atașamentului lui față de materie. Atunci este cineva țintuit spre materie când ochii îi sunt distrași de la Dumnezeu.

Căutarea la frumusețea roadelor pomului interzis era semnul cugetele pământești.  Încă de la privirea înspre pom, căderea lui Adam era un fapt deja împlinit.  Diavolul l-a îmboldit pe omul câte stătea deja sub umbra pomului tânjind după roadele lui. Dacă omul nu și-ar fi ațintit privirea spre pom, nu ar fi fost biruit de diavolul. Ațintirea privirii a atras după sine căderea,  astfel încât nu vreo neputință a lui morală sau vreo imperfecțiune a atras după sine căderea și înșelarea, ci nepăsarea față de înalta lui datorie, față de datoria de a-L sluji pe Dumnezeu și de a-şi aținti privirea numai asupra Lui. Pentru această pricină și Domnul îndeamnă de multe ori pe ucenicii Lui să privegheze și să se roage neîncetat, ca să nu cadă în ispită  [Mt 26,41; Mc. 14, 38]. Fiindcă în timp ce priveghează și se roagă, mintea privește către Dumnezeu, iar săgețile slobozit din arcul vrăjmașului nu mai pot să semene gânduri rele. Dar provoacă răni grele de îndată ce găsesc mintea și cugetul împrăștiate în făptura creată.  Și cu adevărat atunci suntem ispitiți, când simțim momeala, și o simțim pe aceasta când atenția noastră se concentrează asupra ei și când există învoirea noastră. Pentru aceasta a zis, “ca să nu intrați în ispită “, adică să primim atacurile, fiindcă, în măsura în care le respingem, nu suntem duși în ispită. Adam a căzut în ispită fiindcă a primit atacul, momeala. Așadar, păcătuim din pricina dispoziției noastre spre păcat,  dispoziție care ne vine din nepăsarea față de slujirea lui Dumnezeu.

Despre păcatele din nepăsare iată ce scrie dumnezeiescul Ioan Gură de Aur:

“Căci așa cum ar fi nefiresc ca cineva să țină casa fără sfeșnic seara și să vadă lumină, la fel de nefiresc ar fi ca sufletul să vadă fără lumina învățăturii.  De aici ne și învoim cu multe păcate, fiindcă nu aprindem degrabă candela în suflet. De aici și cădem în fiecare zi, de atacului și multe lucruri rele ne vin nouă în minte  cum ni se întâmplă adeseori, fiindcă, deși am primit auzirea dumnezeieștilor cuvinte, înainte de a păși afară pe ușa bisericii, îndată le lepădăm și, stingându-se lumina,  umblăm în întuneric.

Dacă deci acestea s-au întâmplat până acum,  să nu se mai întâmple de acum înainte, ci să ținem neîncetat candela aprinsă în minte și  să ne înfrumusețăm sufletele mai mult decât casa. Căci sufletul rămâne aici în biserică, deși,  îndreptându -ne spre casă, plecăm de aici. Pentru aceea trebuie să îl învrednicim pe el de mai multă grijă.  Acum însă sunt unii care petrec astfel în chip nenorocit, care își împodobesc casele de aici cu acoperișuri aurite dăinui cu broderii în piatră și gravate cu flori și cu columne poleite şi cu toate celelalte. Dar mintea care petrece mai trândav decât cel mai sărac han o trec cu vederea, plină de tină, de fum și de multă duhoare și de negrăită sărăcie.  Iar pricina tuturor acestora e în faptul că sfeşnicul învățăturii duhovnicești nu arde înlăuntrul nostru. Pentru aceasta, neglijăm pe cele cu adevărat necesare, iar cele care nu sunt vrednice de nimic se bucură de multă osteneală din partea noastră.  Acestea le spun nu numai cu privire la cei bogați, ci și cu privire la cei nevoiași  [Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la Sfinții Mucenici, PG 50, 662].

De aici ne vine și călcarea legii morale, de aici feluritele păcate, de aici îndepărtarea de Dumnezeu, de aici, zidul despărțitor ridicat între Dumnezeu și om [Ef. 2,14], de aici multe lucruri înfricoșătoare, care ne întristează pe noi și tot de aici vine și multa noastră îndrăcire.

Că înșelarea vine din negrijă, Fragment din Omilia a 5-a ” Despre păcat “, Sf. Nectarie de Eghina, “Zece cuvântări bisericești la Postul Mare. Despre îngrijirea sufletului“, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 296-298.

Partea I

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: