Selectați pagina

Biserica a fost creată pentru a reflecta unitatea desăvârşită a lui Dumnezeu, Unul în Treime

Biserica a fost creată pentru a reflecta unitatea desăvârşită a lui Dumnezeu, Unul în Treime

Creştinism sau Biserica ?

de Arhiepiscop Ilarion Troiţki (1886-1929)

  Introducere

De obicei, oamenii aleg să tacă cu privire la o chestiune despre care nu ştiu nimic şi pe care nu o înţeleg. Desigur, acesta este un lucru de bun simţ. De exemplu, haideţi să ne imaginăm o persoană care nu ştie nimic despre chimie, dar care, cu toate acestea, insistă într-una să-şi bage nasul în treburile chimiştilor. Le corectează formulele ştiinţifice, care au fost obţinute cu atâta trudă, schimbându-le ordinea sau înlocuindu-le una cu alta. Vom fi de acord că o astfel de persoană se comportă cu cea mai mare nechibzuinţă şi că nu putem decât să ne fie milă de ea.

Există însă un domeniu în care mult prea mulţi oameni se socotesc a fi maeştri desăvârşiţi, ba chiar cvasi-legiuitori; acesta este domeniul legat de credinţa creştină şi Biserică. Şi în acest domeniu au fost stabilite formule limpezi şi bine definite, printr-o mare străduinţă de gândire teologică, povăţuire duhovnicească, credinţă şi evlavie. Aceste formule sunt stabilite şi trebuie primite prin credinţă. Fără a ţine seama de acest fapt, o mulţime de oameni intră în chestiunile de credinţă şi Biserică doar ca nişte reformatori îndrăzneţi şi hotărâţi care vor să refacă totul după propriile dorinţe. Când astfel de oameni au insuficientă cunoaştere sau înţelegere, ei se împotrivesc îndeosebi să rămână tăcuţi. Dimpotrivă, ei încep nu numai să vorbească, ci şi să strige. Asemenea strigăte pe teme de credinţă şi Biserică umplu de obicei paginile ziarelor şi conversaţiile ordinare ale oamenilor care, în general, arareori cugetă câtuşi de puţin la credinţă şi Biserică. Dacă ei cugetă la astfel de lucruri, preferă să le exprime doar pe un ton autoritar şi acuzator.

Într-o astfel de atmosferă se nasc o mulţime de opinii greşite, care ulterior ajung la modă deoarece nimeni nu-şi va da osteneala să cugete la ele şi să le cerceteze. Când astfel de opinii se răspândesc, se poate întâmpla foarte uşor ca ele să fie asimilate în mod inconştient chiar de oameni care sunt devotaţi în sufletele lor credinţei şi Bisericii.

Una dintre cele mai răspândite şi ,,acceptate” opinii este ceea ce am numi „separarea creştinismului de Biserică”. Pe aceasta am dori să o cercetăm cu ajutorul cuvântului lui Dumnezeu şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi.

Biserica a fost creată pentru a reflecta unitatea desăvârşită a lui Dumnezeu, Unul în Treime

Viaţa Mântuitorului Hristos dăruieşte

cititorului Sfintelor Evanghelii multe clipe minunate care îi umplu sufletul cu un simţământ aparte al măreţiei. Dar poate că cea mai minunată clipă din viaţa întregii omeniri a fost aceea când, în întunericul unei nopţi, sub bolţile copacilor ce tocmai înverzeau, prin care cerul însuşi, cu licăriri de stele, părea să privească spre pământul păcătos, Domnul Iisus Hristos rostea în rugăciunea Sa domnească:

Părinte sfinte, păzeşte-i pre dânşii întru numele tău pre care ai dat mie, ca să fie una, precum şi noi. … Şi nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru mine; ca toţi una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, şi eu întru tine, ca şi aceştia întru noi una să fie (Ioan 17, 11, 20-21).

O atenţie deosebită trebuie acordată acestor cuvinte ale lui Hristos, deoarece în ele este definită în mod limpede esenţa întregului creştinism. Creştinismul nu este un fel de învăţătură abstractă care este acceptată de către minte şi este descoperită de fiecare persoană în mod separat. Dimpotrivă, creştinismul este o viaţă în care persoane distincte sunt atât de unite între ele, încât unitatea lor poate fi asemănată cu unitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Hristos nu S-a rugat doar ca învăţătura Sa să se păstreze astfel încât să se răspândească în întreaga lume. El S-a rugat pentru unirea tuturor celor ce cred în El. Hristos S-a rugat Părintelui Său ceresc pentru întemeierea sau, mai bine zis, restabilirea pe pământ a unităţii fireşti a întregii omeniri. Omenirea a fost zidită dintr-o sorginte comună (potrivit Faptele Apostolilor 17, 26).

Potrivit cuvintelor Sfântului Vasilie cel Mare, „omenirea nu ar fi cunoscut împărţiri, nici neînţelegeri, nici războaie, dacă păcatul nu ar fi dezbinat firea omenească”; şi „acesta este ţelul principal al iconomiei mântuitoare a lui Dumnezeu aîntrupării lui Hristos: a aduce firea omenească la unitate cu El Însuşi şi cu Mântuitorul. Apoi, nimicind partea cea rea, să restabilească unitatea cea dintru început aşa cum un doctor extrem de iscusit, prin leacuri tămăduitoare, pune laolaltă trupul care a fost sfâşiat în bucăţi”[1]. Biserica este alcătuită din această unire a persoanelor individuale; nu numai a apostolilor, ci a tuturor celor ce cred în Hristos prin cuvântul lor.

Nu s-a aflat vreodată lucru pământesc care să poată fi asemuit cu noua comunitate a celor mântuiţi. Nu este pe pământ nici o formă de unitate cu care s-ar putea asemăna unitatea care este Biserica. O astfel de unitate se află numai în cer. În cer, neasemuita dragoste a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt uneşte trei Persoane întru o Fiinţă, aşa încât nu există trei Fiinţe, ci Un Dumnezeu viind o existenţă întreit-una. Acei oameni – pentru care Hristos S-a rugat Tatălui ceresc ca dragostea cu care m-ai iubit pre mine, întru dânşii să fie şi eu întru ei (Ioan 17, 26) – sunt chemaţi de asemenea la o astfel de dragoste care poate contopi mulţi într-o unime.

În cuvintele de mai sus ale lui Hristos, adevărul Bisericii este pus în cea mai strânsă legătură cu taina Preasfintei Treimi. Oamenii care intră în Biserică şi o iubesc devin asemenea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, a căror dragoste le uneşte întru o Fiinţă. Biserica este ca o unică esenţă a mai multor persoane, creată de principiul moral al dragostei. Exact acesta este motivul pe care-l regăsesc foarte mulţi Părinţi şi Dascăli ai Bisericii străluciţi – Sfântul Chiprian al Cartaginei, Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Grigorie al Nyssei, Sfântul Ambrozie al Milanului, Sfântul Ilarie de Poitiers, Sfântul Chiril al Alexandriei, Fericitul Augustin al Hipponei şi Sfântul Ioan Cassian – în prima rugăciune a Mântuitorului Hristos. Mi-am permis să introduc scurte citate pe această temă din scrierile unor Părinţi din această măreaţă şi vestită adunare.

În epistola sa către Magnus, Sfântul Chiprian al Cartaginei spune: „Domnul, învăţându-ne că unitatea vine de la dumnezeiasca stăpânire, întăreşte şi zice:Eu şi Tatăl una suntem (Ioan 10, 30)”[2]. În lucrarea sa Rugăciunea Domnească, Chiprian spune de asemenea: „Nemulţumindu-Se a ispăşi pentru noi prin sângele Său, a şi mijlocit pentru noi. Şi când mijlocea pentru noi, iată ce dorea: ca noi să vieţuim întru aceeaşi unime întru care Tatăl şi Fiul sunt una”[3].

Iată ce scrie Sfântul Chiril al Alexandriei: „Hristos – luând ca pildă şi icoană a acelei nedespărţite iubiri, înţelegeri şi unităţi care este cu putinţă doar în unanimitate, unitatea de esenţă pe care Tatăl o are cu El şi pe care El, la rândul Său, o are cu Tatăl – doreşte ca şi noi să ne unim unul cu altul; evident în acelaşi fel în care cea de-o-fiinţă Sfântă Treime este unită, astfel încât întreg trupul Bisericii este gândit ca una, înălţându-se în Hristos prin contopirea şi unirea a doi oameni întru alcătuirea noului întreg desăvârşit. Icoana unităţii dumnezeieşti şi firea de-o-fiinţă a Sfintei Treimi ca cea mai desăvârşită întrepătrundere trebuie să se reflecte în unitatea credincioşilor care sunt de o inimă şi un cuget”. Sfântul Chiril subliniază de asemenea că ,,unitatea firească prin care noi toţi suntem legaţi laolaltă, şi toţi cu Dumnezeu, nu poate exista fără unitate trupească”[4].

Prin urmare, toate lucrările pământeşti ale lui Hristos nu trebuie privite doar ca învăţătură. Hristos nu a venit pe pământ să vestească omenirii câteva enunţuri teoretice noi. Nu ! El a venit pentru a crea o viaţă cu totul nouă pentru omenire, adică Biserica. Hristos Însuşi a spus că El va zidi Biserica (potrivit Matei 16, 18).

Această nouă comunitate omenească, potrivit concepţiei Creatorului Însuşi, diferă în mod esenţial de toate celelalte asociaţii ale oamenilor în diverse societăţi. Hristos Însuşi S-a referit adeseori la Biserica Sa ca la Împărăţia lui Dumnezeu şi a spus că această Împărăţie nu este din lume, adică, natura sa nu este din lume, nu este vremelnică; ea nu se poate asemăna cu împărăţiile pământeşti (potrivit Ioan 14, 27; 15, 19; 17, 14-16; 18, 36).

Imaginea Bisericii de comunitate nouă, desăvârşită, distinctă de o comunitate organizată de stat este exprimată în chip minunat şi profund în condacul praznicului Pogorârii Duhului Sfânt, când Biserica reaminteşte şi prăznuieşte începutul său: „Când s-au pogorât, amestecând limbile, despărţit-au neamurile cel Preaînalt, iară când au împărţit limbi de foc, întru o unire pre toţi au chemat; şi cu un glas să slăvim pre Preasfântul Duh”. Aici crearea Bisericii este plasată în opoziţie cu Turnul Vavilonului şi „amestecarea limbilor”, când Dumnezeu Cel Preaînalt S-a pogorât, a amestecat limbile şi a despărţit neamurile.

Istorisirea biblică despre Turnul Vavilonului are o semnificaţie extrem de adâncă. Chiar înainte de acest eveniment Scriptura relatează primele succese ale omenirii păcătoase în ce priveşte cultura şi societatea. În această perioadă, omul a început să construiască cetăţi de piatră. Atunci Domnul a amestecat limbile celor ce vieţuiau pe pământ, astfel că ei au încetat a se mai înţelege unii cu alţii şi au fost împrăştiaţi în tot pământul (potrivit Facerea 11, 1-9). Prin această „zidire a Turnului Vavilonului” ne este prezentat un model general de societate civilă sau de stat întemeiată pe o normă legală exterioară.

Filozoful rus V.S. Soloviov definea legea astfel: „Legea este o cerere coercitivă pentru înfăptuirea unui nivel minim de bine sau ordine care nu permite anumite manifestări ale răului”[5]. Chiar dacă acceptăm această definiţie a legii, este evident că ea nu ar corespunde niciodată cu morala creştină. Legea are de-a face cu aspectul exterior şi ocoleşte esenţa omului. O societate creată pe o bază legală nu poate nicicând să-i unească pe oameni. Unitatea este distrusă de iubirea de sine şi egoism, deoarece legea nu distruge egoismul. Dimpotrivă, legea nu face decât să-l confirme, apărându-l de o încălcare din partea egoismului celorlalţi.

Scopul unui stat întemeiat pe lege constă în crearea, pe cât este cu putinţă, a unei ordini în care egoismul fiecărui membru să poată fi satisfăcut fără a încălca interesele altora. Singura cale de a crea o astfel de ordine poate fi aceea de a pune oarecare restricţii egoismului membrilor individuali. În aceasta constă contradicţia de nerezolvat a legii: ea afirmă egoismul, dar îi impune restricţii. Aşadar, o societate organizată pe o bază legală poartă întotdeauna în sine sămânţa propriei decăderi, pentru că apără egoismul care îi corodează neîncetat unitatea. Soarta Turnului Vavilonului este soarta societăţii legale. Într-o astfel de societate va avea loc frecvent o „amestecare a limbilor” când oamenii încetează a se mai înţelege unii cu alţii chiar dacă vorbesc aceeaşi limbă. Ordinea legală lasă loc adeseori unei dezordini teribile.

Societatea creştină – Biserica – este exact opusul unei astfel de societăţi legale, pur temporare. „Iară când au împărţit limbi de foc, întru o unire pre toţi au chemat”. Hristos nu a creat Biserica ca mijloc de apărare a egoismului omenesc, ci ca mijloc de nimicire deplină a acestuia.

Baza unităţii Bisericii nu constă din principii legale, care apără egoismul personal, ci este dragostea, care este opusul egoismului personal. În convorbirea de rămas bun, Hristos le-a spus ucenicilor Săi:Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pre altul; precum eu v-am iubit pre voi, ca şi voi să vă iubiţi unul pre altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 34-35).

Acest ,,nou început” al unităţii Bisericii creează o unitate organică mai degrabă decât o unificare mecanică a persoanelor divizate lăuntric. Hristos Însuşi asemăna unitatea Bisericii cu unitatea organică a unui copac cu ramurile sale (potrivit Romani 11, 17, 24).

Apostolul Pavel a vorbit cu multă amănunţime despre unitatea organică a Bisericii. De asemenea, el a comparat Biserica cu un copac, dar mult mai des, Apostolul Pavel se referă la Biserică ca la un trup –soma. Referirea la Biserică ca la un trup implică numaidecât unitatea ei, deoarece două trupuri nu pot fi unite în mod organic unul cu altul. Acest termen arată şi caracterul aparte al unificării mădularelor care intră în alcătuirea Bisericii. Imaginea trupului aplicată Bisericii este dezvăluită în chip minunat de Apostolul Pavel. Toţi cei ce intră în Biserică sunt mădulare separate, dar împreună alcătuiesc un singur trup în Hristos (potrivit Romani 12, 5; I Corinteni 12, 20). Trupul este unul, dar are multe mădulare, şi toate sunt mădularele unui singur trup; oricât de multe ar fi, ele alcătuiesc un singur trup.Trupul nu este un mădular, ci multe. Că de ar zice piciorul, pentru că nu sunt mână, nu sunt din trup; au doar pentru aceea nu este din trup ? Şi de ar zice urechea, pentru că nu sunt ochi, nu sunt din trup; au doar pentru aceea nu este din trup ? (I Corinteni 12, 14-16).

Dumnezeu a aranjat fiecare din mădularele trupului precum I-a bineplăcut (potrivit I Corinteni 12, 12, 16-18) exact aşa cum noi avem multe mădulare într-un singur trup, şi nu toate mădularele au aceeaşi lucrare (potrivit Romani 12, 4). Ochiul nu poate spune mâinii, nu-mi eşti de folos, nici capul nu poate spune aşa ceva picioarelor. Dumnezeu a întocmit trupul din părţi interdependente, deci toate mădularele sunt deopotrivă sensibile unul faţă de celălalt. Astfel, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă unul din mădulare se slăveşte, toate mădularele se bucură împreună cu el (I Corinteni 12, 21, 24-26, 27; potrivit Romani 12, 6, 9).

Dar cum este cu putinţă a săvârşi o astfel de unitate între oamenii dintr-o comunitate bisericească ? Starea firească a omului corespunde mai mult creării unei societăţi pur legale, deoarece păcatul este afirmarea de sine şi iubirea de sine care sunt apărate de dreptul civil. Într-adevăr, atâta vreme cât omul îşi apără starea păcătoasă, unitatea deplină va fi un vis deşert ce nu poate fi adus la realitate.

Cu toate acestea, o astfel de săvârşire a unităţii este făcută cu putinţă de ideea de Biserică. Hristos ne-a dat porunca de a ne iubi unii pe alţii, dar porunca singură nu este de ajuns. Ca orice enunţ teoretic, nu poate crea nimic dacă nu este înzestrată cu puterea de a împlini. Dacă creştinismul s-ar mărgini la învăţătura teoretică despre dragoste, el nu ar avea nici o valoare, fiindcă puterea de a înfăptui această învăţătură nu se află în firea omenească, care este deformată de păcat. Raţiunea mărturiseşte că porunca dragostei este bună, dar omul întâmpină necontenit în sine o altă lege care luptă împotriva legii minţii şi care-l face rob legii păcatului (Romani 7, 22-23). Dar lucrarea lui Hristos nu se mărgineşte la enunţuri teoretice şi în aceasta stă puterea şi însemnătatea lucrării Sale.

Omenirii îi este dată o nouă putere şi astfel noua unitate a Bisericii este cu putinţă pentru ea. Este un nou început, un nou izvor de viaţă – Duhul Sfânt. Hristos Însuşi a spus că cel care nu se naşte din apă şi din Duh nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu (potrivit Ioan 3, 3). Trebuie să ne naştem din Duhul (Ioan 3, 6, 8). Când Apostolul Pavel vorbeşte despre unitatea poporului în Biserică, el vorbeşte întotdeauna de Duhul Sfânt ca izvorul acestei unităţi.

Pentru apostol, Biserica nu este numai un trup, ci şiun Duh (I Corinteni 12, 11, 13; Efeseni 4, 3-4, 7). Prin aceasta înţelegem nu o concordanţă de idei sau o unitate a convingerilor religioase, cum vor să creadă unii gânditori apuseni, ci un singur Duh al lui Dumnezeu care străbate întregul trup al Bisericii, precum mărturisesc Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii.

„Ce este unirea Duhului?” întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, şi răspunde: „După cum în trup, duhul este cel ce ţine toate şi împărtăşeşte oarecare unitate diversităţii care apare de la feluritele mădulare ale trupului, aşa şi aici. Dar Duhul este dat şi spre a uni oamenii care sunt deosebiţi între ei după naştere şi după felul de a gândi”[6]. „Cu aceste cuvinte (un Duh), el (apostolul) a dorit să sădească în ei o înţelegere reciprocă, ca şi cum ar fi spus: De vreme ce aţi primit un Duh şi aţi băut dintr-un Izvor, atunci trebuie să nu existe dezbinare între voi”.

Fericitul Teodoret spune: „Sunteţi cu toţii socotiţi a fi vrednici de un singur Duh; alcătuiţi un singur trup”[7]. Fericitul Ieronim descrie: „Un trup în sensul trupului lui Hristos, care este Biserica; şi un Duh Sfânt, un singur dătător şi sfinţitor a toate”[8]. Fericitul Teofilact bulgarul scria: „Aşa cum duhul în trup este temelia care leagă şi uneşte toate, cu toate că mădularele sunt osebite, tot aşa Duhul Sfânt care sălăşluieşte în cei credincioşi îi uneşte pre toţi chiar dacă ei diferă unul de altul prin naştere, caracter şi îndeletniciri”[9].

Potrivit învăţăturii apostolului, întreaga viaţă a Bisericii este o manifestare a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu; fiecare manifestare a dragostei, fiecare virtute este lucrarea unui dar al Duhului. După cuvântul Apostolului Petru, oamenii sunt doar nişte buni iconomi ai darului celui de multe feluri ai lui Dumnezeu (I Petru 4, 10). Duhul lui Dumnezeu a străbătut cu propria putere întregul trup al Bisericii şi a dat felurite daruri duhovniceşti fiecăruia din mădularele ei, făcând cu putinţă o nouă viaţă pentru omenire. El uneşte pe toţi într-un trup, unindu-i în asemenea chip încât să insufle în inimile oamenilor acea dragoste care, în starea lor firească, nu poate fi un principiu al vieţii lor şi al relaţiilor cu alţi oameni.

Dragostea este a lui Dumnezeu – acest dicton al Apostolului Ioan poate fi socotit tema generală a unei întregi serii de cuvântări apostolice. Dragostea este numită „a lui Dumnezeu”. Dragostea lui Hristos ţine laolaltă mădularele Bisericii (II Corinteni 5, 14). Dragostea este roada Duhului (Galateni 5, 22).Dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat întru inimile noastre prin Duhul Sfânt cel ce s-au dat nouă (Rom. 5, 5). Dumnezeu ne-a mântuit prin lucrarea înnoitoare a Sfântului Duh, pe care L-a vărsat asupra noastră din belşug prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru (Tit 3, 5-6).

În acest chip, Sfântul Duh care sălăşluieşte în Biserică dă fiecărui mădular al Bisericii tăria de a deveni o fiinţă nouă a cărei viaţă este călăuzită de dragoste. Învăţătura Apostolului Pavel privind Biserica este legată în mod indisolubil de învăţătura sa despre dragoste ca principiul fundamental al vieţii creştine. Această legătură este puţin remarcată de comentatorii erudiţi contemporani, dar Sfinţii Părinţi ai Bisericii atrag atenţia asupra ei. Despre această comparaţie apostolică a Bisericii cu trupul, Fericitul Teodoret spune: „Această asemuire este potrivită în învăţătura dragostei”[10]. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvintele un trup, zice: „Pavel cere de la noi o dragoste care să ne lege laolaltă, făcându-ne nedespărţiţi unul de altul, şi de o astfel de uniune deplină încât noi părem a fi mădularele unui trup. Numai o asemenea dragoste aduce mari bunătăţi”[11].

Citind epistolele Apostolului Pavel, se poate observa că atunci când vorbeşte de obicei despre Biserică vorbeşte şi despre dragoste. Desigur, aceasta se întâmplă deoarece cele două sunt legate în mod inseparabil una de cealaltă în însuşi sistemul apostolului. Întreaga sa etică creştină se întemeiază pe învăţătura dogmatică despre Biserică. Astfel, în ultimele capitole ale Epistolei către Romani, apostolul vorbeşte într-amănunt despre morala creştină. Această cuvântare începe în capitolul 12, versetul 9, iar în cele 5 versete anterioare (4-8), apostolul expune pe scurt învăţătura despre Biserică ca trup. În Epistola I către Corinteni, după învăţătura despre Biserică din capitolul 12, urmează imediat „cântarea dragostei Noului Testament” (I Corinteni 12, 31-13, 13). Ceva asemănător se poate remarca şi în Epistola către Efeseni şi Epistola către Colosseni.

Ce decurge din toate cele ce s-au spus ? Învăţătura lui Hristos este o învăţătură nu numai despre re-crearea unei persoane morale distincte, ci şi despre re-crearea unei societăţi desăvârşite, adică despre Biserică. Duhul lui Dumnezeu, vieţuind în Biserică, dă putere pentru împlinirea în viaţă a învăţăturii creştine. Deoarece această învăţătură este o învăţătură despre dragoste, împlinirea ei creează din nou o comunitate deoarece dragostea este o temelie care leagă şi nu dezbină.

În afara Bisericii şi fără Biserică viaţa creştină nu este cu putinţă. Fără Biserică, doar învăţătura creştină rămâne ca o vorbă goală, deoarece viaţa creştină este viaţa Bisericii. Numai în viaţa Bisericii poate trăi şi se poate dezvolta o persoană. Într-un organism trupesc, mădularele separate nu cresc sau nu se dezvoltă niciodată independent unul de altul, ci întotdeauna şi numai în legătură cu întregul organism. Acelaşi lucru se aplică Bisericii. Deoarece creşterea Bisericii este în acelaşi timp creşterea mădularelor ei.

În scrierile Noului Testament, scopul existenţei Bisericii este arătată a fi desăvârşirea morală a firii omeneşti. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, darurile duhovniceşti şi toate slujirile în general există în Biserică pentru facerea de sfinţi, adică, pentru renaşterea morală a creştinilor până când vom ajunge cu toţii la unitate în credinţa noastră şi în înţelegerea noastră asupra cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, devenind bărbat desăvârşit, matur, cu plinătatea lui Hristos (potrivit Efeseni 4, 13).

Iată de ce apostolul descrie acel proces prin care omenirea renăscută ajunge la deplina maturitate a lui Hristos. Fără a intra într-o analiză detaliată a textului grec din Efeseni 4, 16, ne vom mărgini la a tâlcui gândul pe care-l exprimă apostolul[12]. Întregul trup al Bisericii este unit într-o armonie ce sporeşte mereu prin intermediul perceperii darurilor îmbelşugate ale Sfântului Duh care lucrează în fiecare mădular într-un chip aparte. Astfel trupul Bisericii atinge desăvârşirea în toate mădularele sale. Toată creşterea întregului organism al Bisericii depinde de fiecare mădular în parte care respectă cu sfinţenie legea dragostei. Perceperea darului Duhului este cu putinţă numai prin dragoste şi în unire cu Biserica.

Aşa sunt înţelese cuvintele mai sus amintite ale Sfântului Apostol Pavel de către Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Teodoret, Sfântul Ioan Damaschin şi Fericitul Teofilact. Cugetările lor sunt puse laolaltă de Episcopul Teofan Zăvorâtul ale cărui cuvinte le vom cita: „Credinţa creştină uneşte pe credincioşi cu Hristos şi astfel se alcătuieşte un trup armonios din indivizi separaţi. Hristos modelează acest trup împărtăşindu-se pe Sine fiecărui mădular şi dăruindu-le Duhul harului într-un chip efectiv, concret. Prin urmare, Duhul harului pogorându-Se asupra fiecăruia îl face a fi ceea ce se cuvine să fie în trupul Bisericii lui Hristos. Trupul lui Hristos fiind alcătuit armonios prin acest dar al Duhului, se zideşte el însuşi după măsura în care fiecare mădular răspunde scopului său sau lucrează pentru bunăstarea Bisericii în toată plinătatea darului harului primit”[13].

Din această învăţătură a Apostolului Pavel şi tâlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi citaţi mai sus este evident că, potrivit Noului Testament, desăvârşirea personalităţii omeneşti depinde de apartenenţa sa de Biserică ca organism viu, urmându-şi creşterea prin înrâurirea binefăcătoare şi îmbelşugată a Sfântului Duh. Dacă legătura cu trupul Bisericii se întrerupe, atunci personalitatea care este în felul acesta izolată şi închisă în propriul egoism va fi lipsită de înrâurirea binefăcătoare şi îmbelşugată a Sfântului Duh care sălăşluieşte în Biserică.

„În realitate, dacă s-a întâmplat ca mâna să fie tăiată din trup, duhul ce vine de la creier, căutând continuarea [mâna] şi negăsind-o acolo, nu se va rupe de trup şi va trece în mâna tăiată. Dacă mâna nu este acolo, ea nu mai primeşte nici o împărtăşire. La fel se petrece aici dacă noi nu mai suntem împreună-legaţi prin dragoste”[14]. „Tot cel ce s-a despărţit de izvorul vieţii, pierzând esenţa cea mântuitoare, nu poate trăi şi respira cu o viaţă aparte”[15]. „Depărtează raza soarelui de la izvorul său: unitatea ei nu-i va permite să existe ca lumină separată; rupe o ramură dintr-un copac – partea ruptă va pierde abilitatea de a creşte; desparte un râu de izvorul lui – partea despărţită va seca. Tot aşa, Biserica, luminată de lumina Domnului, îşi întinde razele sale peste tot pământul; dar lumina ce se revarsă pretutindeni este una, şi unitatea trupului rămâne nedespărţită. Îşi întinde ramurile cu rod îmbelşugat peste tot pământul; râurile sale bogate ajung până departe; şi întotdeauna, Capul rămâne Unul. O obârşie, o maică, cu belşug de împliniri ale rodniciei”[16].

Din aceste cuvinte însufleţite şi poetice reiese clar ideea că o persoană separată sau chiar o comunitate creştină separată este vie doar în măsura în care trăieşte viaţa lui Hristos, în măsura în care este unită cu Biserica Universală. A rămâne deoparte sau a fi închis în sine pune persoana sau chiar Biserica locală în aceeaşi situaţie cu o rază despărţită de soare, un râu de izvorul său, sau o ramură din trunchiul copacului. Viaţa duhovnicească poate exista numai într-o unitate organică cu Biserica Universală; dacă această unitate este ruptă, viaţa creştină va seca.

Nădăjduim că am arătat destul de limpede că învăţătura despre Biserică are o însemnătate covârşitoare în învăţătura Noului Testament.

Creştinismul nu este preocupat de interesele raţiunii, ci doar de cele ale mântuirii omului. De aceea, în creştinism, nu există dogme pur teoretice. Adevărurile dogmatice au semnificaţie morală, iar morala creştină se întemeiază pe dogmă. Conceptul de Biserică include faptul că Biserica este acel loc în care dogma devine învăţătură morală şi dogmatica creştină devine viaţă creştină. Biserica înţeleasă în acest chip dă viaţă învăţăturii creştine şi ajută la împlinirea ei în viaţă. Fără Biserică nu există creştinism; există doar învăţătura creştină care, prin sine, nu poate ,,înnoi pe Adam cel căzut”.

Dacă ne întoarcem acum de la dogma Bisericii aşa cum este revelată în Noul Testament la faptele istoriei creştinismului, vom vedea că acest concept este exact cel care a stat la baza concepţiei creştine şi i-a modelat realitatea. Înainte de orice altceva, creştinii au devenit conştienţi că sunt mădulare ale Bisericii. Obştea creştină se numea pe sine „Biserica”, preferând acest nume oricărei alte denumiri. Cuvântul „Biserică” (ekklisia) apare de 110 ori în Noul Testament, în timp ce cuvinte precum ,,creştinism” şi cuvinte asemănătoare[17] sunt cu totul necunoscute în Noul Testament. După pogorârea Sfântului Duh asupra apostolilor şi ucenicilor lui Hristos, a luat fiinţă Biserica în chip de comunitate văzută, cu o legătură duhovnicească între membrii ei.

La început nu exista un sistem de propovăduire cuprinzător. Credinţa în Hristos era înfăţişată prin câteva dogme generale. Nu era nimic de învăţat în creştinism şi puţinul acord comun nu atrăgea după sine enunţuri abstracte. Ce însemna pe atunci să fii creştin ?

În vremurile noastre auzim tot felul de răspunsuri, precum: „A fi creştin înseamnă a recunoaşte învăţătura lui Hristos, a încerca să împlineşti poruncile Sale”. Bineînţeles, acesta este cel mai bun dintre astfel de răspunsuri. Însă primii creştini răspundeau la această întrebare într-un mod cu totul diferit. Chiar din primele pagini ale istoriei sale, creştinismul ni se înfăţişează sub forma unei comunităţi armonioase şi într-un cuget. În afara acestei comunităţi nu existau creştini. A veni la credinţa în Hristos, a deveni creştin însemna a te uni cu Biserica. Acest lucru este exprimat în mod repetat în Faptele Apostolilor, unde citim că Domnul adăuga pre cei ce se mântuiau în toate zilele la biserică(Faptele Apostolilor 2, 47; 5, 13-14). Fiecare nou credincios era ca o ramură altoită pe copacul vieţii Bisericii.

 

Lumea 91

Praznic creştin
Frescă din catacomba Sfântul Calist din Roma, secolul III

Iată un exemplu mai distinctiv, o ilustrare tocmai a acestei uniri cu Biserica. Prigonitorul Saul, încă suflând cu îngroziri şi cu ucideri împotriva ucenicilor Domnului (Faptele Apostolilor 9, 1), a suferit o convertire minunată pe drumul Damascului şi a devenit ucenic al lui Hristos. Avem aici o revelaţie specială a lui Dumnezeu făcută omului. În Damasc, Domnul l-a trimis pe Anania să-l boteze pe Saul. Apoi Saul a călătorit la Ierusalim spre a se alătura ucenicilor de acolo. După ce Varnava i-a înştiinţat pe apostoli despre el, el era cu ei (Faptele Apostolilor 9, 28). Astfel, chiar viitorul mare apostol pe care, în vedenia lui Anania, Domnul îl numeşte vas ales(Faptele Apostolilor 9, 15), îndată după convertire s-a unit cu Biserica, care era o comunitate văzută. Iată dovada scrisă că Domnul nu vrea să-i ştie pe slujitorii Săi în afara Bisericii.

Este uşor de înţeles de ce Sfântul Apostol Pavel vorbeşte cu atâta stăruinţă despre Biserică în epistolele sale: el nu făureşte o învăţătură despre Biserică, fiindcă chiar în vremea convertirii sale Pavel cunoscuse exact această Biserică şi nu altceva, precum aminteşte ulterior: Că aţi auzit de petrecerea mea oa­re­când întru credinţa iudaicească, că preste măsură goneam bi­se­rica lui Dumnezeu, şi o stricam pre ea (Galateni 1, 13). Saul nu i-a prigonit pe adepţii vreunui fel de învăţătură, ci anume Biserica, ca o valoare definită, perceptibilă chiar pentru cei din afară.

Potrivit mărturiei celui ce a alcătuit Faptele Apostolilor, prima comunitate creştină era înfăptuirea aproape deplină a acestui concept de Biserică. Societatea credincioşilor, citim în Faptele Apostolilor, avea o inimă şi un suflet (potrivit Faptele Apostolilor 4, 32). Este demn de notat că în secolul al IV-lea, când era explicată dogma referitoare la Sfânta Treime, unii dintre Sfinţii Părinţi foloseau analogia cu primii creştini pentru a descrie unitatea Sfintei Treimi.

Cât de clar era definită prima comunitate creştină este arătat în chip minunat într-un verset din Faptele Apostolilor care a trecut oarecum neobservat: Iar din ceilalţi nimeni nu cuteza să se lipească de ei; ci îi mărea pre ei norodul (Faptele Apostolilor 5, 13).

Astfel, pe de o parte, convertirea la creştinism este concepută ca o unire cu Biserica, şi pe de altă parte,din ceilalţi nimeni nu cuteza să se lipească de ei. Atunci nu este oare limpede că chiar de la început, când ucenicii direcţi ai lui Hristos erau încă în viaţă, creştinismul era o societate văzută – Biserica – fiindcă pe atunci ea nu era o teorie, ci viaţa însăşi ?

Da, în primele veacuri, Biserica era deja opusul şcolii. Şcoala era aproape un cuvânt de ocară pentru vechii creştini. ,,Şcoală” era numele comunităţilor eretice care se despărţiseră de Biserică, precum se poate vedea în scrierile Sfinţilor Irineu de Lyon şi Ipolit al Romei. Folosind acest nume, ei subliniau perspectiva lor că în afara Bisericii nu există viaţă creştină, este loc doar pentru o şcoală a raţionalismului, pentru filozofie scolastică.

Este chiar cu putinţă a aduce dovezi din afara Bisericii. Este binecunoscut cum au alterat protestanţii ideea de Biserică, propovăduind un fel de învăţătură despre o Biserică „nevăzută”. Această învăţătură este atât de vagă, obscură şi nedesluşită, încât un teolog luteran, într-un raport oficial către Dieta de la Speyer din 1875, declara: „Învăţătura noastră protestantă despre Biserică se distinge însă printr-o asemenea neclaritate şi inconsistenţă, încât poate fi numită călcâiul lui Ahile al protestantismului”[18]. Cu toate acestea, protestanţii încearcă uneori să atribuie învăţătura lor despre Biserică creştinismului timpuriu. Unii învăţaţi protestanţi declară în chip hotărât că întemeierea Bisericii văzute contrazice creştinismul evanghelic şi că l-a distorsionat. Acesta era, de pildă, punctul de vedere al lui Rudolf Sohm[19].

În orice caz, în ultima vreme, nici măcar în studiile protestante nu se mai fac auzite astfel de voci categorice în ce priveşte Biserica primelor veacuri. Erudiţia străină de Biserică ajunge încet să realizeze adevărul că Biserica şi creştinismul erau concepte identice şi complet inseparabile unul de altul încă de la început.

În sfârşit, am face o mare omisiune dacă nu am cita câteva din judecăţile vechilor scriitori bisericeşti despre problema ce ne interesează. Ne vom opri asupra opiniilor a doar doi scriitori care au trudit mult pentru înţelegerea dogmei Bisericii: Sfântul Chiprian al Cartaginei şi Fericitul Augustin al Hipponei.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr.89-94/2015 şi 96-98/2016

Citiți aici Partea a II -a


[1] Sfântul Vasilie cel Mare, Aşezăminte ascetice 18, 2-3.

[2] Sfântul Chiprian al Cartaginei, Epistola 62, înOpere I, Kiev, 1891, p. 363-364.

[3] Sfântul Chiprian al Cartaginei, ,,Rugăciunea Domnească”, în Opere II, p. 221, 217.

[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentarii la Evanghelistul Ioan, Cartea a II-a, cap. 2. Potrivit arhiepiscopului Antonie Hrapoviţki, Conceptul moral al dogmei Bisericii, Sankt Petersburg, 1912; Conceptul moral al dogmei Preasfintei Treimi.

[5] V.S. Soloviov, Îndreptăţirea binelui, 1899, p. 462.

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola către Efeseni,Omilia a IX-a, 3.

[7] Teodoret al Kirului, Opere VII, Moscova, 1861, p. 434.

[8] Ieronim, Opere, Cartea a XVII-a, Kiev, p. 297.

[9] Teofilact al Bulgariei, Tâlcuiri la Epistole, Kazan, 1867, p. 123.

[10] Teodoret al Kirului, Opere VII, p. 134.

[11] Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola către Efeseni,Omilia a II-a.

[12] Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Foarte întunecat şi neclar a explicat lucrul, voind a le spune pe toate la un loc” (Epistola către Efeseni, Omilia a XI-a).

[13] Episcopul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuire la Epistola Apostolului Pavel către Efeseni, Moscova, 1883, p. 307.

[14] Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola către Efeseni,Omilia a XI-a.

[15] Sfântul Chiprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale, cap. XXIII. Într-o traducere românească, citatul sună astfel: ,,Ce s-a depărtat de trunchi nu va mai putea să trăiască şi să respire singur – pierde însuşi principiul mântuirii”.

[16] Sfântul Chiprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale, cap. V.

[17] Adică, cuvinte cu terminaţia –ism (-stvo în limba rusă). Astfel de cuvinte nu există în textul grec original; unele traduceri protestante le introduc în chip arbitrar.

[18] „Der Beweis des Glaubens”, S 585, 1875.

[19] Alcătuirea Bisericii în primele veacuri ale creştinismului, Moscova, 1906.

[20] Despre unitatea Bisericii Universale, cap. XIV.

[21] Epistola 43, către Antonianus, Opere I, p. 236; Epistola către Ştefan, ibid., p. 330.

[22] Epistola 62, către Magnus, ibid., p. 360.

[23] Epistola 55, către Ştefan, ibid., p. 312.

[24] Epistola 62, către Magnus, ibid., p. 361.

[25]Despre unitatea Bisericii Universale, cap. XV. Potrivit „Rugăciunea Domnească”, cap. XXIV, ibid., p. 217-218; Epistola 43, către Antonianus, ibid., p. 239.

[26] Epistola 62, către Magnus, ibid., p. 371.

[27] Epistola 58, către Quintus, ibid., p. 326-327.

[28] Epistola 61, către Pompei, ibid., p. 353; Epistola 57, către Ianuarie, ibid., p. 326.

[29] Epistola 58, către Quintus, ibid., p. 326; Despre unitatea Bisericii Universale, ibid., p. 197.

[30]Despre unitatea Bisericii Universale, cap. IV.

[31]Despre unitatea Bisericii Universale, cap. VI.

[32] Epistola 60, către Jubain, ibid., p. 334-335.

[33] Epistola 40, către Cornelie, ibid., p. 205.

[34] Epistola 43, către Antonianus, ibid., p. 212.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: