Selectați pagina

Despre hinduism: un amalgam religios ce stă la baza religiilor neopăgâne întâlnite tot mai des în mișcările ezoterice din lume

Despre hinduism: un amalgam religios ce stă la baza religiilor neopăgâne întâlnite tot mai des în mișcările ezoterice din lume

Duhul ocult întâlnit la vraci este același cu cel al brahmanilor[1] sau cu al oricărui șaman. În cele ce urmează vom prezenta câteva mărturii ce cuprind trăiri si practici în ritualurile unor triburi păgâne din Filipine, întâlnite în hinduism. Elemente similare găsim și la sectele ezoterice din România implicate în propaganda curentului religios neodacist. Zalmoxianismul, promovat de către misionarii hinduși, este o cale de trecere spre reînvierea spiritualitătii politeiste în România, are multe asemănări cu cazul relatat mai jos, de către o fostă practicantă[2] a ezoterismului:

Inițiere în spiritualitatea politeistă

În 1956 am făcut parte dintr-o expediţie de teren împreună cu un grup de jurnalişti reporteri în insulele Filipine. Mă interesau religiile primitive, mai cu seamă cele din aşa zisele “zone de ne-aculturaţie”[3], religii care să nu fi fost semnificativ expuse activităţilor de misiune creştină.

La ora la care am păşit în interiorul tribului Ifuago nu credeam în magie neagră, dar la plecarea mea de acolo am crezut. Preotul tribului (un munbaki) pe nume Talupa a devenit prietenul meu cel mai bun. El îmi dădea toate informaţiile. Cu timpul am aflat că era faimos pentru măiestria cu care practica magia neagră. Ceremonia lor rituală, “baki”, are loc aproape în fiecare seară în anotimpul recoltatului şi pentru ea se strâng într-o colibă în jur de doisprezece vraci (preoţi).

Pe parcursul întregii nopţi se invocă diferite zeităţi şi strămoşi, se bea vin de orez şi se aduc ofrande în faţa a două mici figurine numite “bulol”. Ofranda constă în sânge de pui colectat într-un vas. Sângele este folosit mai întâi la ghicirea viitorului pe baza mărimii şi numărului bulelor cere se formează în el, şi a timpului necesar pentru coagulare. Viitorul se mai ghiceşte şi după configuraţia şi culoarea organelor din puiul sacrificat.

În acest sânge se îmbăiază apoi cele două figurine, ceea ce constituie momentul propriu-zis al ofrandei. Iar eu, în fiecare noapte cu lună luam notiţe cu conştiinciozitate. Nu voi intra însă în detaliile de magie neagră practicată de tribul Ifuago.

Ideea principală este că eu venisem cu prejudecata că magia de orice fel poate fi explicată ştiinţific. Or, la ple­carea mea de acolo, văzusem cu proprii mei ochi o atât de mare varietate de fapte şi incidente supranaturale că orice explicaţie ştiinţifică a lor era virtual imposibilă. Cauza pentru care am părăsit acel trib, eu nefiind deloc o persoană care se sperie uşor, nu a fost însă aceea că am constatat efectul incontestabil al ritualurilor lor, ci că l-am constatat cel puţin de două ori manifestându-se asupra mea.

Întalnirea cu zeul Shiva

Unsprezece ani mai târziu am fost într-un pelerinaj la Peştera Amarnath din munţii Himalaya. Este locul de închinare la zeul Shiva şi considerat cel mai sfânt de tradiţia hindusă, în el se spune că zeul se arată celor care îl slujesc cu credinţă, acordându-le în acelaşi timp şi daruri. Călătoria până la peşteră este lungă şi anevoioasă, în ea traversându-se culmea Mahaguna printr-o trecătoare de 5200 de metri altitudine, care, pe o anumită porţiune, este practicată peste un gheţar.

În timpul acelei lungi călătorii petrecute în tăcere totală (călăuza mea nevorbind engleza iar eu nevorbind hindusa) speram cu sinceritate că zeul, căruia mă închinasem şi la care meditasem atâţia ani, mi se va arăta în sfârşit şi mie.

Dar chipul lui Shiva din peşteră este el însuşi o curiozitate: este o formaţiune de gheaţă alcătuită prin picurarea apei, care creşte şi descreşte odată cu fazele lunii. Când este lună plină, mărimea naturală ajunge până la nivelul peşterii – aprox. 4,5 m înălţime –, iar când luna este întunecată nu mai rămâne aproape nimic din ea. Şi aşa creşte şi descreşte în fiecare lună. Din câte ştiu, nimeni nu a dat până acum o explicaţie ştiinţifică acestui fenomen.

Eu ajungeam într-o perioadă potrivită. Statuia era la mărimea ei maximă. Eram pregătită cu nuci verzi de cocos, cu tămâie, cu bucăţi de textile roşii şi albe, cu nuci, stafide şi zahăr, adică toate cele prescrise pentru jertfă. De emoţie îmi erau ochii plini de lacrimi. Dar îmi este greu să poves­tesc ce a urmat.

Atmosfera din peşteră vibra într-un mod care numai în nopţile de magie neagră din tribul Ifuago îmi mai fusese dat să o simt. Practic, de cum am pus piciorul înăuntru, m-a izbit o senzaţie inexplicabilă de rău în atmosferă şi am ieşit cu convulsii de vomă încă înainte de a termina preotul să ardă jertfa mea marii imagini de gheaţă.

Credinţa mea în hinduism primise o lovitură la Peştera lui Shiva, dar a mai trecut timp până să mă eliberez total de ea. A fost o perioadă în care încercam să găsesc ceva care să susţină edificiul care începea să se prăbuşească, dar nu găseam nimic. Privind retrospectiv, am părerea că ne dăm seama că ceva e cu adevărat rău cu mult înainte de a ne veni s-o credem, iar lucrul acesta a fost valabil pentru mine cu privire la “practicile spirituale” şi “locurile sacre” hinduse.

Secretul și etapele înșelătoriei. Manipularea prin guru.

La începutul iniţierii sale de către guru, novicelui i se dă o “mantră sanscrită” (o formulă magică personală), şi practici religioase speciale, care sunt în întregime ezoterice si nu se găsesc decât în tradiţia orală. Menţionarea lor în scris este interzisă şi nici un iniţiat nu are voie să le dezvăluie, secretul lor fiind păzit prin sancţiuni extrem de dure. Aceste practici sunt însă dezvăluite progresiv de guru învăţăcelului său, care este invitat să le “verifice” conform filosofiei pragmatice hinduse de care am vorbit mai sus. Şi aceste practici dau într-adevăr rezultate, învăţăcelul dobândeşte anumite puteri, “siddhis”, cum ar fi citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau a distruge, de a produce obiecte, de a prezice viitorul şi aşa mai departe, adică toată gama celor mai periculoase experienţe psihice.

Lucrul cel mai grav însă este că discipolul cade invariabil într-o stare de prelest (înşelăciune diavolească), când ia înşelătoria drept realitate. Aceasta nu înseamnă că “experienţele” pe care le încearcă nu sunt reale, ci că ele nu provin nicidecum de la Dumnezeu. Este vorba de senzaţii extrem de plăcute, de viziuni de zeităţi în lumină etc. (să ţinem minte că şi Satan se poate transforma în înger de lumină), care se susţin foarte bine cu afirmaţiile filosofiei hinduse, totul rezultând într-un sistem practic şi teoretic foarte compact

În realitate însă, Hinduismul nu este atât o preocupare intelectuală cât un sistem de practici care nu înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decât magie neagră. Adică dacă faci gestul x, obţii lucrul y; nimic mai mult, decât un simplu contract. Termenii acestui contract însă nu sunt niciodată lămuriţi clar şi rareori noul iniţiat este curios să afle care este originea acestor experienţe şi de unde îi vin lui puterile “miraculoase”. Situaţia este clasic faustiană şi ceea ce practicantul nu ştie este că preţul pentru toate acestea îl constituie chiar propriul său suflet nemuritor.

Aria acestor practici este foarte vastă, capabilă să satisfacă orice temperament. Zeitatea poate să aibă forma unui zeu sau a unei zeiţe, sau poate să fie lipsită de formă -“brahmanul absolut”. Tipul de relaţie cu acest “ideal” ales, variază şi el în funcţie de cum este identificat acest ideal – copil, mamă, tală, prieten, iubit, slugă –, sau, în cazul sistemului Advaita Vedanta, “relaţia” însăşi fiind socotită identitate. Gurul nu numai că îi indică novicelui mantra personală şi practicile pe care trebuie să le urmeze, dar îi hotărăşte şi cum trebuie să-şi trăiască viaţa personală şi care trebuie să-i fie programul zilnic.

În cadrul sistemului Vedanta (monistic), de exemplu, discipolii care nu sunt căsătoriţi, nici nu mai au voie s-o facă; toate forţele lor sunt direcţionale în sensul atingerii performanţelor de ordin practic. Este interzis şi consumul de carne, pentru că el distruge acuitatea percepţiei. Gurul este literalmente însuşi “dumnezeul” şi “mântuitorul” respectivului discipol.

Aceste practici atât de diverse se reduc de fapt la câteva tipuri generale. Este vorba, în primul rând, de o idolatrie. Persoana se închină la o statuetă sau la o imagine, aducându-i jertfă lumânări, camfor, tămâie, apă şi dulciuri. De asemenea, zeităţii alese i se face vânt cu un evantai din coadă de iac, i se face baie, este îmbrăcată şi dusă la culcare.

Toate acestea par copilării, dar ele se constituie în tot atâtea experienţe psihice al căror efect este bine să nu-l subestimăm. Idolatria Vedanta, pe de altă parte, ia forma adulării de sine, fie într-un mod interior, mental, fie în mod exteriorizat, cu toată recuzita rituală. Proverbul indian “So Ham, So Ham” sau “Eu sunt el, eu sunt el”, ilustrează această adulare de sine.

“Japa” este repetarea mantrei sanscrite desemnate de la început fiecărui discipol. Este, de fapt, incantarea unei formule magice.

Misionarism hindus în lumea secularizată. Din învațăturile zeitei Kali

“Pranayama” constă din exerciţii de respiraţie executate împreună cu rostirea formulelor magice. Există şi alte practici specifice sistemului “Tantra”, în care Dum­nezeu este privit ca “Mamă”; principiu feminin, putere, energie, principiu de evoluţie şi acţiune. Mai este cunoscut si sub numele celor 5 M-uri. Conotaţia lor fiind nedisimulat malefică, nu le voi mai descrie aici. Ele şi-au făcut însă drum până în America. Swami Vivekananda[4] le prescria împreună cu Vedanta.

Iată ce afirmă el despre sine şi în general: “Eu unul mă închin celui teribil! Este o greşeală sa credem că plăcerea este dorită în mod egal de toţi oamenii. Foarte multora le place, dimpotrivă, durerea, printr-un sentiment care le este înnăscut. Să ne închinăm deci terorii de dragul terorii însăşi. Foarte puţini sunt acei care au curajul să se închine morţii, sau zeiţei Kali. Noi însă să fim nişte adoratori ai morţii”.

Alte cuvinte ale lui swami despre zeiţa Kali: “Unii iau în derâdere existenţa zeiţei Kali. Dar la ora actuală ea este în mijlocul oamenilor. Ei sunt încremeniţi de spaimă şi armata a fost chemată să împartă moartea. Cine poate spune că Dumnezeu nu se manifestă El însuşi ca Rău Precum şi Bine? Dar numai hindusul îndrăzneşte să se închine şi Răului”[5]. Marele păcat este că această practică cu un caracter satanic de netăgăduit este săvârşită cu con­vingerea că este bună. Iar mântuirea, care este în zadar căutată în hinduism prin eforturi de sine, pline de ardoare, poate fi lucrată doar de Dumnezeu prin lepădarea de sine creştină[6].

(Fragment extras din cartea Ortodoxia si religia viitorului, de pr. Serafim Rosse)

[1] Preoti hindusi

[2] Fragment din mărturia unei foste practicante a religiilor orientale relatat in cartea „Ortodoxia si religia viitorului” de Serafim Rosse, ed. Sophia, Bucuresti, 2007, pag. 45-70. S-a nascut catolica, a intrat in hinduism si, dupa douazeci de ani de practici orientale hinduse, s-a convertit la ortodoxie.

[3] Aculturatie – modificarea culturii unei populatii ca rezultat al contactului cu o alta cultura, superioara. (n. Ed.)

[4] Misionar hindus din America

[5] Foarte puţini (chiar dintre cei foarte doritori să intre în “dialog” cu religiile orientale şi să se unească cu ele) au o idee clară asupra masivităţii practicilor idolatro-satanice care au dominat lumea până la izbăvirea ei prin venirea in istorie a Mântuitorului Hristos. Zeiţa Kali, una dintre cele mai importante zeităţi hinduse este reprezentată în mod obişnuit în mijlocul unui dans sângeros al morţii, având la gât cranii şi capete tăiate şi limba scoasă afară în mod hidos într-o sete neostoita de sânge; ea este împăcată în templele hinduse cu sânge de capre sacrificate (justificat de Swami Vivekananda astfel: “De ce n-am adăuga un pic de sânge pentru a întregi tabloul?”) Despre zeiţa Kali, Swami Vivekananda a mai spus (conform mărturiilor ucenicei lui, ‘Sora Nivedita’): “Cred că ea este cea care mă inspiră in cel mai mic lucru pe care îl întreprind şi că mă poartă după voia ei”; fiind conştient la fiecare pas de prezenţa ei ca şi când ar fi fost o persoană tangibilă. De asemenea, o invoca: “Vino, o Maică, vino! Căci teroare este numele tău”. Idealul său religios era acela “de a deveni una cu eterna groază”. Poate fi aceasta, aşa cum încearcă unii să ne convingă, un exemplu de “autentică viaţă spirituală a celor nebotezaţi”, o parte a “bogăţiilor” spirituale, pe care suntem îndemnaţi să le luam de la religiile necreştine? Sau este mai degrabă o dovadă pentru cuvintele psalmistului dumnezeii păgânilor sunt idoli?

[6] În creștinism se pune accent pe lepădarea de sine, smerenie, altruism etc. Aceatsă lepădare de sine nu este găsită în hinduism deoarece, conform concepțiilor acestei religii fiecare om este un dumnezeu. Tocmai din acest motiv a fost alungat Adam din Rai, pentru că dorea să fie un dumnezeu.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке