Selectați pagina

Avva Dorotei:„Ce ai aflat mai de folos în călătoria aceasta a mîntuirii? Nimic alta decît a se defăima cineva pe sine.”

Avva Dorotei:„Ce ai aflat mai de folos în călătoria aceasta a mîntuirii? Nimic alta decît a se defăima cineva pe sine.”

Trebuie să ne defăimăm pe noi înşine

[…]

Dar cea mai mare pricină a oricărei tulburări, de vom cerceta cu de-amănuntul, nu este alta decît pentru că nu ne defăimăm pe noi înşine. Din aceasta nu aflăm niciodată odihna, din aceasta se pricinuieşte toată tulburarea şi scîrba. Nu-i de mirare dacă pătimim noi aceasta; cînd auzim pe toţi Sfinţii grăind cu un glas că nu este alt drum decît acesta şi vedem că nimeni n-a putut să-şi afle odihna pe altă cale, cum noi, nedefăimîndu-ne şi socotind că mergem bine, nădăjduim repaos? În adevăr vă zic că, de ar face cineva mii de bunătăţi şi nu va ţine drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să nu scîrbească pe altul, ci în zadar îi sînt toate ostenelile. Iar cel ce se defăima pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel şi liniştit, precum a zis şi Avva Pimen: „Cel ce se defăima pe sine, orice i s-ar întîmpla, sau pagubă, sau scîrbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură.” Oare este altceva mai fără de grijă decît aceasta? Poate va să zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi, cînd mă mîhneşte vreun frate, dacă cercetîndu-mă, aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta?” Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de-amănuntul şi cu frică de Dumnezeu, se află pe sine vinovat şi că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvîntul, ori şi cu chipul. Iar de i se va părea că cu nimic din toate acestea nu l-a mîhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări sau poate că a întristat pe alt frate şi i se cădea de atunci să se scîrbească, sau pentru vreun păcat ce a făcut şi nu i s-a întîmplat atunci scîrbă, se cuvenea a fi gata a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, totdeauna se găseşte vinovat. Chiar dacă uneori ni s-ar părea că sîntem liniştiţi şi că de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvînt de întristare nu ne-am fi tulburat şi aşa ne socotim că, cu dreptate ne tulburăm asupra aceluia zicînd că de n-ar fi venit cutare să mă tulbure cu vorba, nu m-aş fi smintit. Şi aceasta este mare înşelăciune diavolească; oare cel ce ne-a grăit cuvîntul a sădit patima în inima noastră? Nu, nicidecum. Acela n-a făcut altceva decît că a dezgolit patima noastră ce o avem în suflet şi putem să ne folosim, de vom vrea, din acest cuvînt. Putem să ne îndreptăm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gînd liniştit. Dar pentru că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi înşine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptăţiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuţiciune, din care, dînd cineva cu o pietricică şi spărgîndu-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este şi cel ce se îndreptăţeşte şi zice: „Eu şedeam cu pace şi cutare cuvînt al fratelui m-a tulburat.” […]

Pentru aceea, întorcîndu-ne la începutul cuvîntului, zicem că mare folos şi neclătită odihnă ne pricinuieşte defăimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întîmpla, mai vîrtos socotind că nimic nu se clinteşte fără pronia dumnezeiască. Dar va zice cineva: „Cum pot să nu mă scîrbesc, cînd am trebuinţă de ceva şi cerînd nu mi se dă?” Cu adevărat, nici atunci nu se va mîhni cineva cînd va zice că Ziditorul meu ştie mai bine ce-mi este de folos şi poate darul să-mi fie drept împlinirea cererii mele. […]

Pentru aceea, întru toate şi pentru toate să avem ochii noştri sus şi de pătimim ori bine ori rău, să mulţumim lui Dumnezeu de toate cîte ni se întîmplă şi pururea să ne defăimăm pe noi. Cînd ni se va întîmpla vreun bine, să zicem ca părinţii noştri, că iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întîmpla vreun rău, să zicem că pentru păcatele noastre. Că orice vom pătimi, adevărat este că pentru păcatele noastre pătimim. Fiindcă Sfinţii, deşi se ispiteau de vrăjmaşi, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca să se proslăvească numele Lui cel Sfînt, prin strălucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora sau pentru ca să li se adauge cununile şi răsplătirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi, ticăloşii, care în toate zilele păcătuim şi urmăm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva decît că pe dreptate pătimim, fiindcă am lăsat calea cea dreaptă ce ne-au arătat-o părinţii şi umblăm pe drum strîmt şi rătăcit, defăimînd pe vecin, iar nu pe noi înşine, fiecare din noi aruncînd pricina asupra fratelui său la orice lucru şi însărcinînd greutate asupra aceluia. Fiecare din noi se trîndăveşte şi nu păzeşte măcar o poruncă, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.

Să luăm aminte, fraţilor, ca să nu ne înşelăm să osîndim pe alţii, pentru că foarte rea deprindere se face. Şi de multe ori, fiind întunecaţi cu totul şi fără de nici o faptă bună (măcar cît de mică) ba şi obişnuiţi cu păcate grozave şi legaţi de patimi cumplite, pentru care s-ar cădea ziua şi noaptea să plîngem cu amar şi să ne tînguim cu toată smerenia crezînd întru inimile noastre că nu este altul mai spurcat decît noi şi mai întinat, şedem şi iscodim vorbele şi faptele şi mişcările altora, cărora nu sîntem vrednici nici curelele încălţămintei să le dezlegăm, după cum zice cuvîntul. Şi, măcar că ştim că aceia au multe fapte bune, îi osîndim pentru că nu fac cutare lucru aşa şi pentru că nu săvîrşesc cutare facere de bine mai cu alt chip (după socoteala noastră), ca să fie desăvîrşiţi. Şi zicem: „Bun este cutare, smerit, blînd, are milostenie şi altele, dar este făţarnic ori iubitor de argint ori înşelător.” Şi mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Pentru că, neavînd noi nici o faptă bună din cele care mărturisim că au aceia, îi osîndim pe ei pentru cele ce le lipsesc ca şi cum noi am fi desăvîrşiţi. De voim să ne folosim, fraţilor, pe noi să ne osîndim, pe noi să ne defăimăm şi de orice pe noi să ne socotim vinovaţi şi greşiţi, iar nu pe fratele nostru.

Odinioară au venit la mine doi fraţi scîrbiţi unul asupra altuia. Cel mai mare zicea despre cel mai mic că „îi poruncesc cîte ceva şi se mîhneşte şi mă întristez şi eu, aducîndu-mi aminte de cuvîntul părinţilor că de ar avea credinţă ar primi cuvîntul cu bucurie.” Iar cel mai mic zicea: „Iartă-mă, părinte, că nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncă şi socotesc că de aceea nu se încredinţează inima mea, precum zic Părinţii.” Luaţi aminte şi vedeţi că amîndoi s-au defăimat unul pe altul.

Alţi doi fraţi, gîlcevindu-se între ei, şi-au pus apoi metanie unul altuia, cerîndu-şi iertăciune, dar nu s-au împăcat sufletele lor pentru că unul zicea că nu i-a făcut metania din toată inima, de aceea nu s-a liniştit sufletul său, că aşa au zis Părinţii. Iar celălalt zicea dimpotrivă: „Pentru că n-a fost gătit şi alcătuit mai înainte acela cu dragoste către mine, înainte de a mă pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredinţat iertăciunii lui.” Vedeţi, fraţilor, înşelăciune, vedeţi răzvrătire de socotinţe omeneşti? Dumnezeu ştie cît mă spăimîntez cînd văd că însăşi sfaturile Sfinţilor Părinţi le întoarcem după voia noastră cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc să zică unul: „Pentru că eu nu am pus metanie fratelui cu plecăciune din inimă, pentru aceea nu a alcătuit Dumnezeu adevărata dragoste către mine”, iar celălalt să răspundă: „Pentru că eu n-am fost cu rîvnă de dragoste către fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniştit sufletul meu” şi fiecare să se defaime pe sine ca să se îndrepteze; ei amîndoi s-au îndreptat în cuvinte şi au aruncat vina unul asupra altuia. Precum şi cei doi dintîi. De unde se cuvenea să zică unul: „Pentru că eu spun fratelui cu poruncă, de aceea nu se smereşte să facă ceea ce îi zic”, iar celălalt să zică: „Măcar că fratele cu blîndeţe îmi porunceşte, dar eu sînt nesupus şi neascultător, neavînd frică de Dumnezeu şi de aceea îl tulbur”, ei amîndoi se făceau buni, învinovăţind unul pe celălalt. Aceasta este, dar, precum am zis, pricina că nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Că nu ne defăimăm pe noi înşine şi rămînem smintiţi şi întru tulburare neîncetată totdeauna, osîndind pe fratele nostru că nu este desăvîrşit întru bunătăţi. Iar a noastră nevrednicie, prostime şi mişelie nu o socotim, ca să ne dojenim şi ca să ne mustrăm pentru ce facem cele necuviincioase şi netrebnice. Pentru aceea, bătrînul acela, cînd l-a întrebat un frate zicîndu-i: „Ce ai aflat mai de folos în călătoria aceasta a mîntuirii”, a răspuns: „Nimic alta decît a se defăima cineva pe sine.” Şi l-a lăudat foarte, fiindcă adevărat a grăit bâtrînul, că aceasta este calea cea adevărată a mîntuirii. […]

Sursa:„Invataturi si scrisori de suflet folositoare”, Avva Dorotei

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: