Selectați pagina

Avva Dorotei: Fiecare, după puterea lui şi după starea lui, poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu pricepere

Avva Dorotei:  Fiecare, după puterea lui şi după starea lui, poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu pricepere

Pentru săvîrşirea şi alcătuirea faptelor celor bune ale sufletului

[…]

Meşter destoinic este acela care face faptele bune cu înţelepciune. Că se întîmplă de face cineva o faptă bună, dar, fiindcă nu a făcut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate săvîrşi, ce zideşte azi, surpă mîine, puind o piatră şi scoţînd două. Cum am zice de pildă: vine un frate şi-ţi zice cuvînt de mîhnire sau de turburare şi taci şi-i faci metanie; iată, ai pus o piatră. Apoi mergi şi spui altui frate: „Cutare m-a ocărît şi mi-a zis cutare cuvînt, iar eu nu numai că am tăcut, dar i-am făcut şi metanie.” Iată că ai pus o piatră, dar ai scos două, căci te-ai fălit. Sau face cineva metanie unui frate din făţărnicie. Această smerenie, fiindcă se face din făţărnicie, nu foloseşte, înseamnă a pune o piatră şi iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins că el a greşit şi numai el este vinovat, zidirea acestuia este bună. Iarăşi, altul are tăcere, dar nu pricepere, pentru că socoteşte că face bine. Iar cel ce se socoteşte nevrednic să grăiască, acela tace cu pricepere, precum au zis Părinţii. Un altul se socoteşte pe sine întru nimic, însă cugetă că face lucru mare, că se smereşte adică, neştiind că nu este nimic aceasta, fiindcă nu o face cu pricepere. Iar a se micşora pe sine cu pricepere înseamnă a se socoti mai mişel decît toţi, a se numi om de nimic, defâimîndu-se că nu este vrednic nici a se număra printre oameni. Precum a făcut Moise Arapul zicîndu-şi: „O, piele neagră şi încărbunită, tu nu eşti om, de ce te amesteci cu oamenii?.” Altul slujeşte unui bolnav şi socoteşte că slujeşte ca să aibă plată. Iată nici acesta nu este cu minte, pentru că, de i se va întîmplă vreo întristare, îndată părăseşte lucrul înainte de a-l fi terminat, fiindcă o face cu o anumită socoteală. Iar cel ce slujeşte cu minte slujeşte ca să cîştige milosîrdie şi îndurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar întîmplă, fie din afară, fie că însuşi bolnavul s-ar porni spre dînsul, suferă fără turburare, avînd multă luare aminte în cugetul său, ştiind că mai mult îi foloseşte lui bolnavul cu aceasta, decît el bolnavului. Şi cu această bună cugetare se uşurează şi de patimi, se izbăveşte şi de război. Că eu am văzut un frate ce se lupta foarte tare de pofte şi, fiindcă slujea cu pricepere unui bolnav de dezinterie, s-a mîntuit de război. Spune şi Evagrie despre un bătrîn mare că a izbăvit pe un frate de nălucirile ce vedea noaptea poruncindu-i să postească şi să slujească unui bolnav. Fiind întrebat bătrînul despre aceasta, zicea că acest fel de patimi nu se potolesc cu altceva decît cu milosîrdia. De se va pustnici cineva din trufie sau cu cuget înalt, că adică face faptă bună, unul ca acesta nu se nevoieşte cu pricepere. De aceea, din te miri ce începe a se scîrbi asupra fratelui său şi a-l urî, cugetînd în sine că este ceva. Acesta cu osîndirea fratelui său nu numai că pune o piatră şi scoate două, ci este în primejdie a surpa toată zidirea. Iar cel ce se osteneşte cu ştiinţă nu socoteşte că face o faptă bună, nici nu vrea să fie lăudat ca un sîrguitor, ci se sileşte prin înfrînare să scape de patimi şi, izbăvindu-se de dînsele, se smereşte mai mult, temîndu-se totdeauna de căderea în trufie. Pentru aceasta zic Părinţii: „Calea smereniei sînt ostenelile trupeşti, care se fac cu pricepere.” În scurt, orice faptă bună nu trebuie făcută cu alt cuget, decît ca să o cîştigi şi să o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, meşter şi zidar bun, care poate să zidească casă temeinică. Deci cel ce vrea să ajungă la această bună stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie să zică: „Sînt mari faptele cele bune, cum putem să le săvîrşim?”, pentru că cel ce zice acestea, sau nu nădăjduieşte la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveşte a se ruga pentru vreun bine. Ce faptă bună vreţi să o cercetăm ca să vedem că de noi depinde dacă vrem s-o facem? Scris este să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine. Să nu zici: „Cum pot să mă îngrijesc de scîrbele lui ca de ale mele? Şi mai vîrtos de cele ascunse în inima lui, pe care nici nu le văd, nici nu le aud ca pe ale mele?”

Nu-ţi lăsa mintea să cugete la acestea, nici nu gîndi că fapta bună este grea şi cu anevoie de făcut, ci caută întîi să crezi în Dumnezeu şi pune început bun; descopere-ţi cugetul şi silinţa ta Celui Preaînalt şi vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea săvîrşirii acelei fapte bune. Însă lucrul peste putinţă şi fără rînduială să nu încerci nici a începe. De pildă: de ar fi o scară cu un capăt pe pămînt şi cu celălalt în cer, iar tu stînd în mijlocul ei ai zice: „Cum să zbor de la pămînt şi să mă aflu tocmai în vîrful scării?” Acest lucru nu-i cu putinţă şi nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdată stai pe loc, silindu-te să nu te pogori jos. Adică nu face întîi rău vecinului, nu-l ocărî, nu-l grăi de rău, nu te scîrbi de el, nu-l necinsti şi după ce te vei deprinde cu acestea, începe a-ţi fi milă de dînsul, a-l mîngîia cu cuvîntul, apoi să-l şi ajutorezi la vreo lipsă ce va avea. În acest chip, cîte o treaptă suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la vîrful scării. Că, ajutînd vecinului tău cîte puţin, începi să iubeşti şi binele lui ca şi cum ar fi al tău şi folosul lui ca al tău. Aşa se împlineşte porunca care zice să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine. […] Plăcut este cînd face cineva milostenie fără nici un gînd omenesc, ci numai din bunătatea însăşi, din milostivirea însăşi, atunci cînd este plăcut. Iar desăvîrşire este cînd face cineva milostenie sau orice altă faptă bună fără îndoială, fără pregetare, fără greutate, ci din toată puterea, cu toată voia şi cu atîta dragoste, încît socoteşte că el se foloseşte din acea facere de bine şi nu că pe altul foloseşte, iar dînd milostenie se bucură ca şi cînd ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socoteşte că face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi deplină. Aceasta înseamnă a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negreşit, nu este faptă mai bună ca milostenia, căci aceasta singură poate mîntui pe om, precum zice Proorocul: „Mîntuirea sufletului este bogăţia omului.” Şi iarăşi în alt loc: „Cu milostenia şterge-ţi păcatele tale.” Însuşi Domnul a zis: „Fiţi milostivi, că şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” N-a zis: „Postiţi, precum posteşte şi Tatăl vostru cel ceresc”, nici n-a zis: „Fiţi curaţi, precum şi Tatăl vostru este curat”, ci zice: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” Pentru că numai această faptă bună se aseamănă cu Dumnezeu. Încă şi în Sfînta Evanghelie unde arată despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie şi nemilostivire arată. Cu toate acestea, şi aceasta se cuvine să o facem cu pricepere, că scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca să i se îndestuleze ţarina cu bogată roadă şi Dumnezeu îi blagosloveşte ţarina şi nu iese din scopul lui; altul face milostenia ca să nu i se primejduiască corabia şi Dumnezeu o păzeşte; altul pentru sănătatea copiilor lui şi Dumnezeu îi împlineşte cererea; altul face numai ca să fie slăvit şi Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine şi-l cinsteşte. Şi orice voieşte fiecare îi dă (cînd ştie că nu i se păgubeşte sufletul din aceasta). Dar aceştia toţi şi-au luat plata lor şi cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă şi scopul lor n-a fost pentru folosul cel viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic şi fiindcă fiecare din cei de mai sus şi-au luat plata pentru milostenia făcută, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este şi unul care face milostenie numai ca să scape din munca veşnică. Acesta numai pentru sufletul său a făcut binele, însă nu este precum vrea Dumnezeu, căci încă nu se află în starea fiului, ci ca un argat slujeşte stăpînului său ca să ia simbrie şi să cîştige. Aşa face şi acesta, ca să ia plată de la Dumnezeu. Căci trei sînt stările din care facem binele, precum zice marele Vasile, după cum v-am mai spus şi altă dată: starea slugilor, cînd facem bunătatea temîndu-ne de Dumnezeu şi de muncă; starea argaţilor cînd o facem cu nădejde de plată; sau, cînd o facem pentru însuşi binele şi pentru dragostea de Dumnezeu, atunci sîntem în starea fiilor, căci fiul nu face voia părintelui său de frică şi nici ca să aibă plată de la el, ci iubindu-l se sileşte să-l cinstească şi să-l odihnească pentru ca să-l veselească. Aşadar sîntem datori să facem milostenie pentru însuşi acest bine, fiindu-ne milă unul de altul ca de nişte mădulare ale noastre; să facem bine altuia ca şi cum noi înşine am fi ajutaţi de el şi aşa să dăm, ca şi cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflăm în starea fiului, precum am zis. Să nu zică cineva că: „Eu sînt sărac şi n-am cu ce să fac milostenie”; că, de nu poţi da cît bogaţii aceia de care scrie Sfînta Evanghelie, dă măcar doi bănuţi, ca femeia aceea văduvă şi săracă, şi Dumnezeu îi primeşte de la tine mai mult decît darurile acelora, iar de nu ai nici atît, milostiveşte-te spre vecinul tău şi-l ajută măcar cu lucrul. Nu poţi nici aceasta? Mîngîie pe fratele tău cu cuvîntul. Nu poţi nici cu aceasta să-l ajuţi? Cel puţin cînd se va turbura fratele tău asupra ta şi se va mînia, fă milă cu dînsul şi suferă mînia lui, văzîndu-l supărat de vrăjmaşul. În loc să-i zici un cuvînt ca să-l turburi mai mult, taci şi cu aceasta miluieşti şi sufletul lui şi-l scoţi de la vrăjmaşul. Asemenea, de-ţi va greşi fratele, milostiveşte-te şi-i iartă greşeala, ca să iei şi tu iertare de la Dumnezeu, Care zice: „Iertaţi şi vi se va ierta!” Şi cu aceasta, faci milă sufletului fratelui tău, iertîndu-i greşeala cu care ţi-a greşit; căci ni s-a dat putere să iertăm unul pe altul la greşale. Iată, neavînd nimic cu care să miluieşti trupul, de vei vrea, poţi să miluieşti sufletul şi faci mai mare milă; căci cu cît sufletul este mai cinstit decît trupul, cu atît şi mila făcută de el este mai mare decît cea făcută trupului. În scurt, nimeni nu poate să zică că nu poate să facă milostenie, căci fiecare, după puterea lui şi după starea lui, poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu pricepere, precum am zis, că cel ce lucrează cu pricepere este meşter iscusit şi zideşte casa lui cu temei. Drept aceea zice şi Evanghelia, că înţelepciunea zideşte casa ei pe piatră şi nu o poate mişca nici un vînt potrivnic. […]

Sursa: „Învățături și scrisori de suflet folositoare” , Avva Dorotei, Editura Bunavestire Bacău

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *