Selectați pagina

Atunci când un preot cade, să ne rugăm pentru el

Atunci când un preot cade, să ne rugăm pentru el

De la o vreme încoace, că este întâmplător sau nu, presa ne-a obișnuit să nu lase prea mult timp să treacă fără a mai arde pe rugul indignării televizate câte un preot: recent a ne-a anunțat, „șocant”, că un preot care e și profesor de religie ar fi bătut la oră un copil; mai demult, s-a arătat „stupefiată” că un altul s-ar fi “atins” necuviincios în fața elevilor. Ulterior, dacă am urmări cu atenție evoluția cazurilor și am săpa după informații, am descoperi că, de fapt, în cazul preotului „bătăuș” copilul a fost cel agresiv cu profesorul și colegii și a fost scos un pic mai forțat din clasă, dar nu a pățit nimic, iar în cel de-al doilea caz s-a dovedit că omul avea cancer și urma un tratament care dădea mâncărimi puternice de piele ca efect secundar. Dar acestea deja nu mai sunt știri de prime-time.

Aviditatea presei pentru scandal și pentru a exploata ipocrit tot ce poate murdări public sfințenia Bisericii e bine cunoscută, iar natura interesată a unor atacuri la adresa acesteia o putem, uneori, bănui.

Cu toate acestea, deși umflate pentru a scandaliza, există și întâmplări negative adevărate în care sunt implicați preoți. Și, câteodată, grave. Chiar dacă fățărnicia presei o cunoaștem –pe homosexuali îi premiază, dar e prima care linșează un preot bănuit de păcate ale trupului – căderea preotului e uneori reală.

Fie că vorbim despre căderi reale, fie că vorbim despre căderi inventate sau exagerate de media, dar pe care nu le putem verifica, cum trebuie să ne privim noi, credincioșii, la ele? Cum trebuie să înțelegem aceste căderi?

De ce cad preoții?

În primul rând, pentru că preoții nu sunt nici îngeri, nici marțieni, ci oameni. Și, după cum ar trebui să știm, „nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142, 2) și „nu este om care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat”. Preotul om este, Adam căzut și el, carne și sânge, și asemenea oricărui om are slăbiciuni, patimi, pofte, plăceri, necazuri. Își poate ieși din fire sau poate aluneca, la fel ca fiecare dintre noi. Nu doar unii preoți și doar câteodată, ci toți preoții și în fiecare zi greșesc, pentru că sunt oameni, și știm de la Domnul că niciunul dintre noi nu este fără de pată. Prin urmare, nu noi trebuie să fim cei care judecăm după standarde înalte – judecata e a Domnului, iar judecata noastră trebuie să fie pentru bârna din ochiul propriu – ci ei înșiși sunt datori să și le fixeze cât mai sus.

Poate că am spus un lucru banal, însă avem tendința de a transfera sfințenia Bisericii ca Trup al lui Hristos asupra preoților ca oameni, uitând că, dacă sunt oameni, nu pot fi decât niște păcătoși. Marii sfinți, marii nevoitori înșiși își vedeau din ce în ce mai clar căderile, pe măsură ce se îmbunătățeau.

Așadar, când vedem un preot căzând, trebuie să știm că a căzut omul, nu Biserica. Și trebuie să știm că aceste căderi sunt în firea omului. Iar dacă tot nu reușim să evităm ispita de a-l judeca, măcar să nu uităm că-l judecăm ca om, nu ca Biserică. E important, pentru că așa cum avem reflexul de a asocia preotului sfințenia Bisericii, de a vedea automat un sfânt acolo unde e un om, doar pentru că e hirotonit, tot așa avem și reflexul mult mai grav de a extinde păcătoșenia omului-preot asupra Bisericii, de a condamna Biserica – și de a-L huli pe Dumnezeu – la pachet cu preotul căzut.

Și ajungem la al doilea lucru care trebuie spus: tocmai de aceea spune Scriptura „pâră împotriva preotului să nu primești, fără numai de la doi sau trei martori” (1 Timotei 5, 19). Dacă presei îi place, nu rareori, mai ales când e vorba de preoți, să provoace ori să înnoroieze de la cel mai mic zvon sau bănuială, măcar noi să fim mai precauți și să nu ne grăbim cu osânda.

Și tocmai de aceea e răspunderea mare a preoților: „cei tari, cumplit se vor certa” (Înţ. Sol. 6, 6). De aceea „preotul care face acelaşi păcat ca şi mireanul nu primeşte pedeapsa mireanului, ci o pedeapsă mult mai grea”. (Sf. Ioan Gură de Aur). Preoții răspund mult mai aspru în fața Domnului, pentru că greșelile lor pot sminti credincioșii, îi pot face să-și piardă credința în Dumnezeu și evlavia față de sfințenia Bisericii, și dau prilej de hulă răuvoitorilor, spre paguba tuturor.

Dar severitatea judecării preoților de către Dumnezeu, standardele mai înalte cărora ei trebuie să le răspundă în fața Lui, nu ne dă nici dreptul de a-i judeca pe ei și de a judeca Biserica și pe Domnul său, și nu ne dă nici voia sau scuza de a ne lăsa smintiți de cele întâmplate.

Nu doar preoții răspund pentru a nu ne provoca, prin exemplul prost, să cădem în păcatul de a necinsti Domn și Biserică, ci și noi purtăm, la nivelul nostru, răspunderea de a nu ne lăsa înșelați să facem asta. Când cade un preot – adică un om păcătos cum sunt oamenii – nu trebuie să ne lăsăm duși de val și să ne pierdem credința și evlavia.

Preoții răspund pentru cei ce se smintesc, dar sminteala în sine e și ea vinovată, iar noi trebuie să ne păzim de ea.

Și, nu în ultimul rând: preoții cad nu doar pentru că sunt oameni ca noi, ci și pentru că sunt oameni dintre noi. Dacă așa ne educăm copiii, dacă așa ni-i educă școlile și presa, dacă societatea ni-i crește în spiritul satisfacerii poftelor în numele unei libertăți greșit înțelese, al obrăzniciei față de Biserică și al batjocurii față de preoți, al umilirii, judecării și osândirii lor, cum vor mai fi atrași tinerii cei buni acolo? De unde să avem în loc de mii de preoți, mii de sfinți? Bine că nu ne lasă Dumnezeu fără câțiva drepți, pe care oricum nu-i vedem…

Deci, de ce cad preoții? Și cum trebuie să le privim căderile?

Cad pentru că nu sunt extratereștri sau îngeri, ci oameni ca noi și nu există om fără căderi și păcate. Pentru că sunt oameni dintre noi, crescuți și educați de noi, și nu pot decât să ne semene.

Dar din greșeala sau răul făcut de un om, fie și preot, nu trebuie să ne pierdem credința în Hristos și nici să-i judecăm Biserica, Trup al Său. Căci cel care va răspunde aspru în fața Domnului, atât pentru greșeala lui cât și pentru că-i va face pe oameni să învinovățească Biserica și să-L hulească pe Dumnezeu din pricina asta, este preotul.

Însă răspunderea preotului la judecata Domnului nu ne scuză și nu ne îndreptățește pe noi să ne smintim și să ne pierdem credința și evlavia. Noi avem datoria de a ști să despărțim una de alta. De a nu judeca. De a nu arunca noi piatra osândirii, cei la fel de plini de păcate. De a nu trage asupra Bisericii și a Domnului vina pentru fapta greșită a unui om. Și de a fi precauți, căci sunt mulți care răspândesc fără chibzuință și bună credință lucruri neadevărate.

Altminteri, vom răspunde și noi asemenea celui căzut. Atunci când un preot cade, să ne rugăm pentru el.

Sursa: Blogul Bun Simţ

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *