Selectați pagina

Atitudinea corectă față de moarte

Atitudinea corectă față de moarte

serafim rose1Lipsa de frică a ocultiştilor şi protestanţilor dinaintea morţii este urmarea nemijlocită a lipsei lor de conştiinţă pentru cele ce îi aşteaptă în viaţa viitoare şi a celor ce se pot face acum ca să se pregătească pentru ea. Pentru această pricină, adevăratele experienţe sau vedenii ale vieţii după moarte îl cutremură pe om până în străfundurile fiinţei sale şi (dacă cineva nu a dus o viaţă creştină plină de râvnă) îi schimbă întreaga viaţă ca să se pregătească pentru viaţa ce va să vină. Când Sf. Atanasie din peşterile Kievului a murit şi s-a întors la viaţă după două zile, fraţii săi călugări „s-au înfricoşat văzându-l întorcându-se la viaţă; apoi au pornit să se întrebe cum s-a întors acesta la viaţă şi ce văzuse şi auzise în vreme ce fusese departe de trup. Tuturor întrebărilor, le-a răspuns numai cu cuvintele: „Mântuiţi-vă!” Şi când fraţii l-au întrebat stăruitor, cerându-i să le spună ceva de folos, el le-a lăsat ca testament al său, ascultare şi pocăinţă neîncetată. Îndată după aceasta, Atanasie s-a închis într-o peşteră şi a rămas acolo vreme de doisprezece ani fără să o părăsească, petrecând zi şi noapte în lacrimi nesfârşite, mâncând puţină pâine şi apă la două zile, şi fără să vorbească cu cineva în toată vremea asta. Când i-a venit ceasul morţii, a repetat fraţilor adunaţi laolaltă, sfaturile sale despre ascultare şi pocăinţă, şi cu pace a adormit întru Domnul.”

La fel, în apus, Bede cel Vrednic povesteşte cum omul din Northumbria, după ce s-a aflat o noapte întreagă în stare de moarte, a revenit la viaţă şi a spus: „Cu adevărat m-am ridicat din strânsoarea morţii, şi îmi este îngăduit să trăiesc din nou printre oameni. Dar de acum încolo nu mai trebuie să trăiesc aşa cum obişnuiam, ci trebuie să pun început unui chip de vieţuire foarte ales.” A dat la săraci toate cele ce avea şi a plecat la o mânăstire. Mai târziu a povestit că văzuse atât raiul cât şi iadul, dar „acest bărbat al lui Dumnezeu nu obişnuia să vorbească despre aceste lucruri şi despre altele pe care le văzuse, cu oricare oameni nepăsători sau care vieţuiau fără purtare de grijă, ci numai cu cei în care sălăşluia frica de osândă sau care se veseleau de nădejdea bucuriei veşnice şi voiau să pună cuvintele lui la inimă şi să sporească lăuntric în sfinţenie.”

Chiar în vremurile noastre moderne, autorul cărţii „De necrezut pentru mulţi” a fost atât de uimit de adevărata sa experienţă a celeilalte lumi, încât şi-a schimbat în întregime viaţa, s-a călugărit şi a scris istorisirea experienţelor sale cu scopul de a-i trezi pe alţii ca şi pe el însuşi, pe cei care trăiau cu o încredere greşită a necredinţei cu privire la viaţa viitoare. Asemenea experienţe sunt numeroase în Vieţile sfinţilor şi în alte izvoare ortodoxe, şi acestea se află într-o mare împotrivire faţă de experienţele oamenilor de astăzi, care au văzut „raiul” şi „lumea cealaltă” şi totuşi rămân cu o încredere nepotrivită că ei sunt deja „pregătiţi” pentru viaţa de după moarte şi că moartea însăşi nu are nimic de care să se înfricoşeze. Locul aducerilor aminte de moarte în viaţa creştină, poate fi văzut în îndrumarul luptei creştine, Scara Sfântului Ioan (a cărei treaptă a şasea vorbeşte mai ales despre aceasta): „După cum dintre toate mâncărurile pâinea este de cel mai mare preţ, tot la fel gândul morţii este cel mai trebuincios dintre toate lucrurile …. Este cu neputinţă să petreci ziua de astăzi cu evlavie dacă nu o socotim ca pe ultima din viaţa noastră” (Treapta 6, 4; 24).

Scriptura spune bine: În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei greşi niciodată (Sirah 7, 38). Marele Sf. Varsanufie de Gaza şi-a sfătuit fratele: „Întăreşte-ţi gândurile cu aducerea aminte de moarte al cărei ceas nu este cunoscut de nici un om. Să ne străduim să facem bine înainte de a ne despărţi de această viaţă – căci nu ştim ziua în care vom fi chemaţi – ca nu cumva să ne aflăm nepregătiţi şi să rămânem în afara cămării de nuntă, dimpreună cu cele cinci fecioare nebune” (Sf. Varsanufie, Răspuns 799).

Marele Avva Pimen, când a auzit de adormirea Sf. Arsenie cel Mare al Egiptului, a zis: „Fericit eşti Arsenie! Ai vărsat lacrimi de-a lungul întregii tale vieţi pământeşti! Dacă nu plângem cu durere aici, vom plânge veşnic. Nu avem nici o scăpare de lacrimi: ori aici, de bunăvoie, ori acolo, în chinuire, fără de voie”. Numai un om cu această concepţie creştină adevărată despre viaţă poate cuteza să spună, împreună cu Sf. Apostol Pavel, doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos (Filipeni 1, 23). Numai cel care a vieţuit viaţa creştină de nevoinţă, de pocăinţă şi de lacrimi pentru păcatele sale, poate să spună împreună cu Sf. Ambrozie al Milanului: „Proştilor le este frică de moarte ca de relele cele mai mari, dar oamenii cei înţelepţi o caută ca pe o odihnă după ostenelile lor şi ca pe sfârşitul celor rele.”

Episcopul Ignatie Brianceaninov încheie cunoscuta sa „Omilie despre moarte” cu cuvintele care sunt potrivite şi pentru noi, cu o sută de ani mai târziu, ca o chemare de a ne întoarce la singura purtare creştină adevărată faţă de moarte, dând la o parte toate înşelările trandafirii ale stării noastre spirituale de astăzi, ca şi toate nădejdile lipsite de temei pentru viaţa viitoare: „Să deşteptăm în noi aducerea aminte de moarte prin mergerea la cimitire, vizitarea bolnavilor, fiind de faţă la moartea şi înmormântarea celor care ne sunt apropiaţi, prin cercetarea deasă şi reînnoirea în mintea noastră a feluritelor morţi din zilele noastre, despre care am auzit sau am văzut …. Înţelegând cât de scurtă este viaţa noastră pământească şi deşertăciunea tuturor agonisirilor şi profitului pământesc; înţelegând viitorul înfricoşător care îi aşteaptă pe cei care L-au batjocorit pe Mântuitorul şi răscumpărarea, şi s-au dat pe ei înşişi în întregime ca jertfă pentru păcat şi stricăciune – să ne întoarcem ochii minţii de la vederea cea stăruitoare a frumuseţii înşelătoare şi desfătătoare a lumii acesteia, care prinde cu uşurinţă inima omenească slabă şi o sileşte să o iubească şi să o slujească. Să ne îndreptăm către priveliştea cea înfricoşătoare, dar mântuitoare a morţii care ne aşteaptă. Să vărsăm lacrimi cât mai este vreme; să ne spălăm, să ne curăţăm cu lacrimi şi cu spovedirea păcatelor noastre, care sunt scrise în cărţile Stăpânului lumii. Să dobândim harul Duhului Sfânt – această pecete, acest semn al alegerii şi mântuirii; este de folos pentru trecerea liberă prin văzduh şi pentru intrarea prin porţile şi palatele cereşti …. O, voi, cei care aţi fost izgoniţi din rai! Raiul nu este pentru desfătări, nici pentru veselie, nici pentru ca să petrecem întru veselie că ne aflăm pe pământ – ci pentru credinţă, pocăinţă şi crucea cu care am putea să ucidem moartea care ne-a ucis pe noi şi să ne răscumpărăm raiul pierdut! Fie ca Milostivul Dumnezeu să dea cititorilor acestei Omilii şi celui care a alcătuit-o, aducerea aminte de moarte în vremea acestei vieţi pământeşti, şi prin această aducere aminte şi prin înfrânarea de la toate cele ce sunt deşertăciune şi printr-o viaţă trăită pentru veşnicie, să alunge de la sine frica de moarte când va veni ceasul, şi prin aceasta să intre în viaţa cea fericită, veşnică, adevărată. Amin”.

Ieromonah Seafim Rose, Sufletul după moarte

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *