Selectați pagina

Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de împuţinarea sufletului şi de vifor

Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de împuţinarea sufletului şi de vifor

Tâlcuirea Psalmului 54

Întru sfîrşit, întru cîntări, al priceperii lui David.

David a zis Psalmul acesta gonindu-se de Saul, cînd s-a strămutat şi a fost silit a petrece în pustie. Dar el mai-nainte vesteşte vrăjmăşiile Iudeilor asupra Mîntuitorului şi mai-nainte zugrăveşte Patimile Stăpînului. Căci David – care era prigonit de Saul, cel căruia îi făcea bine, şi vîndut de cunoscuţi – mai-nainte vedea cu ochii Duhului că Stăpînul va pătimi la fel şi va fi vîndut şi răstignit de cei ce primiseră facerile Lui de bine. Pentru aceasta, deasupra-scrierea trimite la sfîrşit pe cititor şi îi porunceşte a lua aminte cu pricepere la cele zise, fiindcă judecata proorocească este acoperită şi va primi sfîrşitul după multă vreme. Psalmul s-a numărat şi „întru cîntări”, avînd o zugrăvire umbrită a Patimilor stăpîneşti, căci este drept a lăuda de-a pururea pe Cel ce a suferit a pătimi pentru mîntuirea oamenilor. Dar, luînd aminte la smerenia graiurilor, nimeni să nu le socotească nevrednice de înomenirea Mîntuitorului Hristos; ci să cugete că – dacă a suferit fiere, şi oţet, şi piroane, şi spini, şi scuipări, şi pălmuiri, şi toată ocara şi batjocura, şi mai pe urmă a primit şi moartea – apoi nu S-ar fi lepădat nici de smerenia cuvintelor, pentru că graiurile se cuvine să fie potrivite lucrurilor. Şi al Lui este glasul: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”; şi iarăşi: „Poruncă am luat ce să zic şi ce să grăiesc şi nimic de la Sine-Mi nu fac”; şi: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai lăsat?” Unele ca acestea le grăia după omenire, arătînd firea omenească şi zidind neputinţa Iudeilor.

Deci dumnezeiescul David ne învaţă aici nedreptatea făcută împotriva sa şi mai-nainte zugrăveşte umbrit ceea ce era să fie asupra Stăpînului Hristos, Dumnezeului nostru, fălindu-se cu împărtăşirea pătimirilor şi strigînd cu Pavel: „Eu – zice – port pe trupul meu rănile Domnului Iisus.” Şi nu numai Proorocul, ci şi toţi cîţi se împărtăşesc de Patimile Lui pentru numele Lui se vor proslăvi, după cum zice dumnezeiescul Pavel: „Fiindcă împreună pătimim, ca să ne şi proslăvim.” Aceasta este puterea scrierii-deasupra şi, în scurt, a Psalmului de faţă. Şi, începînd, Proorocul zice aşa:

1 Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea cererea mea!

2 Ia aminte spre mine şi mă ascultă!

Aduce multe feluri de rugăciuni, rugîndu-se să fie primite toate: Să nu mă treci cu vederea – zice – pe mine, cel ce mă rog cu jale, ia aminte spre mine cu milostivire şi dă-mi ajutorul Tău!

3 Mîhnitu-m-am întru îngrijarea mea şi m-am tulburat de către glasul vrăjmaşului şi de necazul păcătosului.

Zice: Pentru că – fiind ocărît, şi supărat cu război de vrăjmaşii ce mă nedreptăţesc şi gîndind multele lor vrăjmăşii – m-am umplut de multă durere. Că „îngrijare” numeşte dumnezeiasca Scriptură necurmata cugetare. Şi Simmah a tălmăcit tot aşa acest stih: „M-am sitivit[1] întru sine-mi grăind, şi m-am vărsat şi m-am risipit de glasul vrăjmaşului, de supărarea necredinciosului.” „Vrăjmaş” şi „necredincios” îl numeşte pe cel ce i s-a făcut bine, şi el gătea uciderea făcătorului de bine.

Că a abătut asupra mea fărădelege şi întru mînie a vrăjmăşuit mie.

Simmah a zis mai luminat: „Au năvălit asupra mea întru păgînătate şi cu mînie s-au împotrivit mie”. Şi zice: Chibzuind rea socoteală, ei măiestresc a mea moarte.

4 Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut asupra mea.

5 Temere şi cutremur a venit asupra mea, şi m-a acoperit întunericul.

Zice: Văzînd vrăjmăşia lor şi măiestriile bîntuielilor, mă înfricoşez, şi mă tem şi mi-aştept moartea. Şi nu e nici un lucru minunat dacă David, priveghind şi fiind gonit de mulţi neprieteni, se temea de moarte, om fiind, şi sub Lege petrecînd şi văzînd de departe desăvîrşirea evanghelicească. Că şi Însuşi Stăpînul Hristos – măcar că de multe ori mai-nainte spusese, şi însemnase Patima Sa Sfinţilor Apostoli şi foarte greu îl certase pe dumnezeiescul Petru, cel ce se ruga să nu se întîmple Lui aceasta – în vremea Patimii, striga: „Acum sufletul Meu s-a tulburat.” Atîta îngrijare a slobozit dumnezeiasca fire să ia firea cea omenească, încît să asude picături de sînge, dar să se întărească de către Înger şi să biruiască temerea. Căci se cădea să se arate şi întru aceasta firea ce primeşte patima. „Şi, din multa îndelungă-răbdare pe care a avut-o către neamul omenesc, Iubitorul de oameni a primit patimă cu trupul, vrînd să neguţătorească şi întru aceasta mîntuirea noastră. Deci zice toate aceste graiuri smerite, nu pentru temere – să nu fie! – ci pentru iconomie.”

6 Şi am zis: Cine îmi va da mie aripi ca de porumb, ca să zbor şi să mă odihnesc?

7 Iată, m-am depărtat fugind şi m-am sălăşluit în pustie.

Aşa a făcut Fericitul David, căci – ascunzîndu-se de Saul şi văzînd vrăjmăşia celor de altă seminţie care locuiau în Gat – a fugit în pustie, după cum ne învaţă Întîia istorie a Împăraţilor. La fel, Stăpînul Hristos S-a dus de multe ori în taină la munte, de multe ori în pustie, dîndu-Se în lături de pizma Iudeilor. Dar vrednic lucru este a ne minuna de marele David, care a voit a lua aripi de porumb, iar nu de altă pasăre, poftind darul duhovnicesc, care s-a arătat în chip de porumb.

8 Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de împuţinarea sufletului şi de vifor.

Zice: Că, înconjurîndu-mă cu atîtea valuri, şi izbiri şi vîrtejuri de vînturi, aştept ajutorul dumnezeiesc şi mă mîngîi cu nădejdea lui.

9 Potopeşte-i, Doamne, şi împarte limbile lor,

Fiindcă chibzuiesc rea întocmire, risipeşte-le, Stăpîne, a lor unire la un gînd!

că am văzut fărădelege şi pricire în cetate!

10 Ziua şi noaptea o va înconjura pe ea peste zidurile ei;

Acest lucru l-au făcut o dată Asirienii, altă dată Egiptenii şi, multă vreme mai pe urmă, şi stăpînirea Romanilor.

fărădelege şi osteneală – în mijlocul ei, şi nedreptate.

11 Şi n-au lipsit din uliţele ei camăta şi vicleşugul.

Nu mi se pare că graiurile acestea se potrivesc Fericitului David, că Ierusalimul nici nu se ţinea de Iudei întru acea vreme, nici nu se socotea cetate împărătească. Ci se pare că mai-nainte vesteşte aici împreună-pricirea Ierusalimului şi povesteşte felurile răutăţii ei: fărădelegea, nedreptatea, camăta şi vicleşugul pe care le îmbrăţişase, şi nu primea legile folositoare ale Mîntuitorului. Şi ni se cuvine a însemna că nu numai Noul Testament, ci şi Legea Veche mustră camăta, înjugînd-o pe aceasta cu fărădelegea, cu nedreptatea şi cu vicleşugul.

12 Că, de m-ar fi ocărît vrăjmaşul, aş fi răbdat, şi cel ce mă urăşte de ar fi grăit mari asupra mea, m-aş fi ascuns de dînsul.

În loc de: Dacă aş fi cunoscut vicleşugul lui asupra mea, m-aş fi ascuns de dînsul. Dar cele făcute asupra mea le socotesc uşor de suferit şi de purtat, căci se lucrează de vrăjmaşi şi de neprieteni, şi, dealtfel, poate va fi cu putinţă a scăpa şi de războiul cel arătat.

13 Iar tu, omule, cel întocmai la suflet, dregătorul meu şi cunoscutul meu,

14 care împreună cu mine te-ai îndulcit în mîncări, în casa lui Dumnezeu am umblat cu un gînd.

Mai prea-pricinuitor de mîhnire decît toţi mi se pare că este omul casnic şi prieten, de un gînd şi de o masă cu mine, împreună hrănit cu mine, care – după ce s-a împărtăşit de lucruri dumnezeieşti şi omeneşti – lucrează lucrurile neprietenilor şi ale vrăjmaşilor. Prin graiurile acestea, darul proorocesc ni l-a zugrăvit nouă arătat pe Iuda vînzătorul, care s-a hirotonisit povăţuitor de Împăratul Hristos – că zice: „Pune-vei pe dînşii boieri peste tot pămîntul” – şi s-a împărtăşit de o masă cu Dînsul şi de cuvinte tainice, şi s-a făcut unealtă vrăjmaşilor lui Hristos. În loc de „povăţuitorul meu”, Simmah a tălmăcit: „prietenul meu”. Iar acestea nu se potrivesc nicidecum Fericitului David – că nimeni din cei prea-iubiţi ai lui nu l-a vîndut pe dînsul cînd era gonit de Saul, căci nici Doeg, nici Zifeii nu erau din prietenii lui adevăraţi – ci se potrivesc istoriei prooroceşti a Evangheliilor: „Cel ce mănîncă – zice – cu Mine pîine a ridicat asupra Mea călcîiul său.” Apoi, după ce a vestit mai-nainte vînzarea, prooroceşte şi moartea fără de veste şi de năprasnă a ucenicului cel viclean.

„Şi pînă acum este cu putinţă a vedea acelaşi vicleşug şi ucidere înmulţindu-se la oarecari, după cum ne încredinţează pe noi împlinirea lucrurilor. Că – împărtăşindu-se nu numai de bucate şi de toată altă hrană, ci încă părtaşi făcîndu-se dumnezeieştilor şi negrăitelor Taine – vînd pe cei ce le dau lor acestea, şi unii pe alţii se vînd şi moarte îşi gătesc, mijlocind între dînşii jurăminte. Iar Pavel nu încetează mărturisind întru toată lumea prin două lucruri nestrămutate, întru care este cu neputinţă să mintă Dumnezeu. Zic adică jurămîntul şi credinţa, pe care oarecari nu ştiu cum să se ispitească a le strămuta, iar mai vîrtos le-au şi strămutat, nepăzind scopul cel drept nici către făcătorii de bine, nici întru credinţă, nici spre Însuşi Stăpînul tuturor.” Pentru aceea dar Duhul cel proorocesc, hotărînd asupra lor, zice aşa:

15 Să vină dar moartea peste dînşii şi să se pogoare la iad de vii! –

Îi îngrozeşte pe dînşii cu hotărîrea aceasta, vrînd să oprească socoteala lor cea rea. Aşa un sfîrşit al vieţii a primit Iuda, pentru că, după ce şi-a legat grumazul cu ştreang, degrabă a pătimit moarte. După Cruce, şi Iudeii au căzut întru asemenea primejdii, dîndu-se războiului rîmlenesc[1], căci nu au ieşit din viaţă după legea firii, ci omorîndu-se cu arme de război. Iar de s-ar şi părea că vreunul din cei răi îşi sfîrşeşte viaţa cu moarte de obşte, după înviere va primi îndoită munca împotriva sa, că zice: Păcatele unora sînt arătate şi merg înainte la judecată, iar altora le urmează. Apoi, arată dreptatea pedepsei:

că vicleşug este, în pribegiile lor, în mijlocul lor.

Zice: Odrăslind „în mijloc”, adică întru însăşi inima lor, vicleşugul aduce asupra lor hotărîrea pedepsei aducătoare de moarte. Iar „pribegie” numeşte viaţa de acum, întru care pribegim, iar nu locuim. Şi fericiţi sînt cei ce socotesc pribegie viaţa aceasta, şi nu locuire.

Apoi, după ce a zis cele lucrate de cei fără de lege, Proorocul îşi mută cuvîntul către cei nedreptăţiţi, dar nu părăsiţi de ajutorul de sus:

16 Eu către Dumnezeu am strigat, şi Domnul m-a auzit.

„Că nu numai pe Tatăl – zice Proorocul – m-am învăţat a-L ruga, ci încă şi pe Unul Născut Fiul Lui, Care, pentru multa iubire de oameni, va să primească puţin mai pe urmă iconomia după trup dintru mine. Deci, pentru aceea,”

17 Seara, şi dimineaţa şi amiază zi spune-voi şi voi vesti, şi va auzi glasul meu.

Şi, primindu-se acesta, iubitorul de oameni Dumnezeu

18 Izbăvi-va cu pace sufletul meu de cei ce se apropie de mine, că întru mulţi era cu mine.

Văzînd rugăciunea mea sîrguitoare – zice David – ce se aduce de mine noaptea şi ziua, mă va izbăvi de vrăjmaş şi îmi va dărui pace; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce nădăjduiesc spre Dînsul. Iar acest „întru mulţi era cu mine” arată că vrăjmaşii erau mulţi. Aşa a tălmăcit şi Simmah: „mulţi au fost asupra mea”.

19 Auzi-va Dumnezeu, şi-i va smeri pe dînşii
Căci – zice – este drept şi mă ştie Cel ce cearcă inimile şi rărunchii.

Cel ce este mai înainte de veci.

Şi, primind cererea mea, Dumnezeu, Cel ce este de-a pururea, îi va îmbrăca cu neputinţă pe cei ce mă vrăjmăşuiesc.

20 Că nu este lor schimbare, că nu s-au temut de Dumnezeu.

Simmah a tălmăcit acest stih aşa: „Nu se schimbă, nici nu se tem de Dumnezeu”, adică nu-şi schimbă socoteala lor cea rea şi nu se tem de Dumnezeu. Pentru aceea, văzînd năravul lor nepocăit, Stăpînul îi va îmbrăca întru primejdiile zise mai-nainte.

Tins-a mîna sa spre răsplătire.

Ceilalţi trei tălmăcitori au zis aşa: „Tins-a mîna sa spre cei ce sînt în pace cu dînsul”, că Saul nu gonea pe vreun neprieten, ci pe făcătorul de bine, şi pe casnicul şi cunoscutul său. Nici Iuda n-a vîndut pe vrăjmaşul său, ci pe Mîntuitorul şi Dătătorul bunătăţilor. Deci acest „tins-a mîna spre răsplătire” se înţelege aşa: Întinzîndu-şi mîna să plătească răsplătirile, n-a adus nici un lucru bun, ci toate pline de răutate. „Iar Iuda şi-a întins mîna nu numai spre a-L vinde, ci şi ca să întoarcă acei treizeci de arginţi, pe care, după spînzurarea lui, i-au aruncat în corban ucigătorii de Dumnezeu.” Acest lucru îl arată cele adăugate:

21 Spurcat-au aşezămîntul Lui,

Pentru că, poruncindu-le dumnezeiasca Lege să iubească pe aproapele ca pe sine, ei Îl goneau pe Făcătorul de bine ca pe un neprieten. Şi nu numai, ci şi cu Crucea L-au osîndit, pentru care a şi adăugat:

împărţitu-s-au de mînia feţei lor şi s-au apropiat inimile lor.

Pentru că, slujind mîniei, unele grăiau, şi altele se sfătuiau. Aşa a tălmăcit Simmah: „Mai netede decît untul sînt gurile lor, dar bate război inima fiecăruia dintre dînşii.” Şi cu acesta împreună-glăsuieşte şi stihul adăugat:

Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decît untul de lemn, şi acelea sînt săgeţi.

Aşa erau şi graiurile lui Saul, şi ale Iudei, căci Saul zicea către David: „Au tu eşti, fiule David?”, iar Iuda: „Au doară eu sînt, Rabi?” Mai tîrziu, Iuda zice iarăşi acelaşi cuvînt: „Bucură-te, Rabi! Şi L-a sărutat pe Dînsul.” Şi mulţi, bolind la fel, zic către cei nedreptăţiţi de dînşii, ca şi cum ar fi îmbrăcaţi cu prietenie: Au doară eu te-am nedreptăţit? Graiurile acestea se aseamănă netezimii untului de lemn şi a untului de vaci, iar sfătuirile – săgeţilor şi suliţelor prea-ascuţite. Că mai vîrtos suliţe erau săgeţile lor, după cum a tălmăcit Achila.

După ce a povestit ce i s-a întîmplat lui şi după ce a adăugat vrăjmăşiile şi bîntuielile asupra Stăpînului nostru, dumnezeiescul David aduce sfătuire tuturor oamenilor, poruncindu-le a avea nădejdea spre Dumnezeu:

22 Aruncă spre Domnul grija ta, şi El te va hrăni,

Nu numai că aici – zice – te va proslăvi, ci şi întru învierea de-a doua te va învrednici de dumnezeiasca vedere. Drept aceea, să ai ocîrmuitor şi hăţuitor pe Dumnezeu, şi spînzură cele ale tale de acea purtare de grijă, căci aşa vei petrece neclătit şi nemişcat. Pentru că zice:

nu va da în veac clătire dreptului!

Că, măcar de îl va şi slobozi cîndva să cadă în vreo ispită, dar îi va da ajutor grabnic. Stihul se aseamănă foarte cu graiurile apostoleşti: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să vă ispitiţi mai presus de ceea ce puteţi, ci va face împreună cu ispita şi împlinirea, ca să puteţi a suferi.”

23 Iar Tu, Dumnezeule, pogorî-vei pe dînşii în puţul stricăciunii.

Pentru că îi va da la pedeapsă necurmată pe cei ce îndrăznesc a vrăjmăşui pe cel drept. Că „puţ al stricăciunii” a numit munca nescăpată, fiindcă – precum cel ce a căzut în vreun puţ plin de tină şi de noroi este cu neputinţă a scăpa de pierzare din el – aşa şi cel ce se pedepseşte de Dumnezeu nu poate să afle mîntuire într-alt fel. Şi zice – o ticăloşilor! – ascultaţi:

24 Bărbaţii sîngiurilor şi ai vicleşugului nu-şi vor înjumătăţi zilele lor,

Pentru că Tu, Doamne, aduci grabnică moarte asupra celor ce voiesc a trăi cu ucideri şi cu vicleşug, nelăsîndu-i să trăiască vremea legiuită, iar eu – zice David – şi cîţi ca mine nădăjduim ajutorul de sus ne vom mîntui. Iar prin cele de aici înainte a tîlcuit mai luminat acest lucru, zicînd:

iar eu, Doamne, voi nădăjdui spre Tine.

Că, ştiind puterea şi dreapta Ta hotărîre, aştept ajutorul de la Tine.

[1] Al Romanilor, cărora umaniştii noştri, începînd cu Miron Costin, le ziceau „Rîmleni”.

„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai Proorocului Împărat David” Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *