Selectați pagina

Asceza în Bizanţ

Asceza în Bizanţ

Asceza în BizanţÎn Bizanț, asceza nu era apanajul exclusiv al celor care trăiau în mănăstiri, ci era practicată şi de credincioşii din enoriile din lume.

Sfântul Efrem Sirul (contemporan cu Sfântul Vasile cel Mare, sec. IV) arată că asceza „nu a fost pusă în practică numai în pustie sau pe munţi, dar mai cu seamă în oraşe, la ţară, în insule şi în Biserici. Cei din mulţimea celor mântuiţi străluceau, fiecare după cum a hotărât Dumnezeu, păzind poruncile Lui în mod minunat: episcopi, presviteri, diaconi şi celelalte stări ale Bisericii, şi împăraţi, nobili, stăpâniri şi puteri” (Eis tīn Deftéran Parousían [Cuvânt la a Doua Venire]).

Literatura ascetică şi neptică era un studiată de toţi. Scara Sfântului Ioan Sinaitul „constituia lectura cea mai iubită de către monahii dar şi de laicii bizantini. Puţine cărţi s-au citit mai bine decât aceasta. Textul s-a păstrat într-o mulţime de manuscrise. Nenumăratele sale traduceri ulterioare în siriacă, latină, spaniolă, franceză şi în limbile slave dau mărturie despre întinderea şi răspândirea sa dincolo de graniţele imperiului” (V. Tatákī, O Vizantinós mystikismós, INE, vol. 2, p. 255). Împăraţii erau apărători ai monahismului şi mulţi dintre ei îşi sfârşeau viaţa ca monahi. Împăratul Iustinian, al cărui vis şi izbândă au fost „înfruntarea barbarilor (goţi, vandali, perşi) şi unirea întregii lumi civilizate”, considera monahismul „lucru sfânt şi tainic” (N. Tōmadákis, Oi vizantinoi istorikoi [Istoricii bizantini], EEFSPA, vol. 5, 1954-5, p. 92 și P. Evdokimov, H páli me ton Theó [Lupta cu Dumnezeu], Thessaloniki, 1972, p. 214).

Opinia conform căreia monahismul nu poate constitui un model de viaţă pentru cei care trăiesc în lume se dovedeşte nesusţinută de faptele istorice, dar şi inconsistentă din punct de vedere teologic, căci monahismul nu este altceva decât respectarea desăvârşită a poruncilor evanghelice, care sunt comune atât monahilor cât şi laicilor, adică celor care trăiesc în lume.

În vremea când Apusul şi Răsăritul au fost unite, tradiţia s-a păstrat nefalsificată în întreaga lume creştină. După căderea în erezie a Apusului şi despărţirea lui de Biserica Una, Nedespărţită şi Sobornicească, Răsăritul a devenit continuatorul şi purtătorul singurei şi adevăratei Biserici Ortodoxe, a Bisericii creştine primare, precum şi a vieţii Ei autentice.

Întreaga organizare a vieţii publice şi a celei private în anii care au urmat persecuţiilor, în aşa-numitul Bizanţ, era o încercare de supravieţuire – fie şi numai într-o oarecare măsură – a idealului Bisericii protocreştine: iubirea sfântă şi frăţietatea dintre membrii comunităţii creştine.

Cucernicia şi filantropia au devenit cei doi piloni ai Imperiului Bizantin. Milostenia, rugăciunea neîncetată şi asceza erau principalele puncte de interes ale Romanilor. Prin toate aceste căi înaintau către curăţirea sinelui de patimi, către luminare şi îndumnezeire. Acestea reprezentau centrul, scopul vieţii Romanilor, pe care falsificatorii istoriei şi credinţei creştine (francii) i-au numit „bizantini”.

Sursa: pemptousia.ro

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: